Cogito …Zorii muntelui Gând
Îmbrăcat în vestminte din altarul credintei, coboară sufletul din Muntele Gând si aleargă însetat la izvor. Lacrimi de lumină picură pe fruntea întunecată. Luna, plină de dragoste, luminează fata Pământului. În morminte deschise, se văd oase arse, de îndrăgostiti.
Cu sulite de aur soarele a întepat întunericul… Peste nisipuri miscătoare aleargă despletită mireasa desertului. Fuga ei e ultimul val al sperantelor sufletului desprins din Muntele Gând. Mai departe, tot mai departe, e poarta raiului meu, unde nu mă asteaptă nici Sfântul Petru, nici Dumnezeu. Prin livezi adamice umblă îngerii orbi, căutând, prin aerul proaspăt, pe Diogene.
Algebră spatială
Cine este Acela care nu este? La Muntele Gând, călugării au inventat algebra spatială. O singură ecuatie, cu o singură necunoscută. Ecuatia se poate schita, până la semnul egalitătii. În rest, semne de întrebare, învăluite în perdeaua albă a orbului. Căutând pe Acela care nu este, sufletul se apropie de El, întrebând. El rămâne ascuns în lumina necesară a Muntelui Gând.
Sufletul, un paspartu
În fata usilor încuiate, sufletul e un paspartu. El poate deschide multimi de palate, cu întelepciuni de luare aminte, ascunse în primordialul Cuvânt. Din vârful Muntelui Gând, cade Egolatria - măsurătoarea Nemăsuratului.
Din pestera Judecătii
Grămezi de cranii arse de focul gheenei: împărati, călăi, cersetori, bogati si săraci, ajunsi deopotrivă
pe talerul balantei zdrobitoare. Din această pesteră a judecătii se vede imaginea răsturnată a lumii.
În ochii mei se cuprinde cerul. Nemăsuratul se adânceste. Câtă trudă si ce bătălie, cu bratele si mintea să măsori ceva ce nu se vede!. O bătălie câstigată, o singură dată, de primul alpinist al Muntelui Gând..
Călător perpetuu
E o minune să poti purta cu tine Cerul si Pământul, fără ca nimeni să nu vadă că esti doar amintire!
Si nimeni să nu stie că esti un vestitor. Ce faptă si ce soartă ti s-a ursit, Călătorule–Om, să porti pe lume Muntele Gândirii? Un sfinx desprins din piatră si refuzându-si starea, tu treci prin lume, călător perpetuu. Ce larvă neatinsă te-a zămislit pe tine, fluture orb, cu suflet credincios? Tu nu-ti doresti palate, nici straie de-mpărat.
Flămând de bucurie, tu treci prin lume atingând pământul, ca un prizonier, scos la plimbarea zilei.
Destin
Aici, în sihăstria de pe Muntele Gând, am găsit o piatră arsă de soare si încretită de vânt.
În piatră era încrustat un nume de zeu, si un nume de om luptător, ca Anteu. Dedesubt, era scris:
“Aceasta e Viata ta. Păstreaz-o si poart- o, până când vei cădea!.” O suflare de vânt am simtit cum pătrunde
în inima mea. Am ridicat piatra pe umărul drept si m-am simtit mai tânăr si mai întelept.
Pe umărul meu, piatra devenise usoară. Mi se părea că port prin lume o tainică, sfântă povară.
După ani de trăit, cu bune si rele, piatra s-a rostogolit, ajungând pe bratele mele.Cu ea am urcat dealuri si stânci, până când, obosind, o căram doar pe brânci. Apoi, am dat de o vale adâncă, cetoasă…
Vederea-mi slăbise, puterea simteam că mă lasă. Înaintea mea se făcea întuneric. Am lăsat jos, piatra, pe pieptul văii întunecate, dar am căzut cu capul pe spate.Din cerul ce nu-l mai vedeam, numai suflare de duh auzeam. Până când, venind din abis, am fost atins de aripa îngerului meu. Astfel am izbutit să mă ridic tot mai sus, pe Muntele Gând.
”Ce-i omul pe Pământ?”
Umblu prin lume, acoperit de propria-mi umbră. Strigătul ei mă afundă în fluidul abisului, ultima treaptă a mersului meu, fără chp. Aici mă asteaptă oul enigmei dintâi. La spargerea lui vor veni heruvimi, cu torte cauterizând răni însângerate. Spargerea oului va fi despicare de univers, în fâsii de lumini. O ploaie cu bulgări de foc va spăla păcatele lumii.
Mi-e gândul o grădină de crizanteme albe si trandafiri, pe care i-am sădit si i-am iubit, ca pe copiii mei. De câte ori deschid spre lume ochii, aceste flori îmi întăresc miscarea, în timp ce calea mi se deschide mai adânc, iar prin cuvânt se naste întrebarea: “Ce-i omul pe Pământ?”
Piatra gândirii
Cine aprinde lumina de la capătul întunecat al noptii? Nici o mână nu se vede miscând, nici un glas nu se aude vestind, doar un fuior de lumină străpunge Muntele Gând. Nevăzutul mă vede, Necunoscutul mă cunoaste, Nepieritorul îmi alungă umbra. Iubirea mă atinge si mă îmbrătisează. Cugetul meu se umple de ideile sacre. Din piatra gândirii, Cuvântul tâsneste si curge, ca un izvor scânteietor..
Un refugiu salvator
Sunt la răspântie. În urmă îmi văd anii visători. Înainte văd moartea, cu gura ca o imensă prăpastie. Aud glasul destinului: “Întoarce-te, dacă vrei să mori trăind.! Viata îti cere să o iei de la capăt.” Dar capătul de început e departe, iar prin ceata vederii e greu de pătruns. Mă refugiez în lumina Cuvântului. Muntele Gând se umple de viată.
. Biruinta inocentei
Prin această junglă au trecut lei si hiene. Si tot pe aici au trecut căprioare si cerbi. Sângele inocentei a fost lins până când s-au făcut albe oasele ei. Din pulberea lor au crescut flori de nufăr.
Vesnica Sperantă
Pe Muntele Gând arde focul Sperantei. E un foc verde si blând. Îl ating si mă simt coplesit de nădejde. Am uitat de primejdii. Moartea aleargă.plângând. Poartă pe brate un chip fericit. Din focul ce arde sclipind, răsare, îndumnezeit, chipul mamei. De undeva aud glasul ei: “Nu te opri, fiul meu, botezul nemuririi e aproape.!. Moartea e Vesnica Sperantă. Venirea ei, asteapt-o ca pe o sărbătoare. Îmbracă-te în Hristos si poartă fără sovăire crucea destinului tău!”.
Marea dilemă
Vin gânduri din Muntele Gând, iar eu mă întreb: “De unde vine gândul?” Stau răstignit pe crucea Cuvântului, biciuit de cuvinte. Unele rănesc, altele vindecă. Ce să aleg?
Asteptare
Arborii asteaptă moartea, crescând într-o tăcere de mormânt. Suflarea eonică a vântului, îi însufleteste si îi subjugă. Furtuna îi scoate din fire. Uneori îi aud cum scrâsnesc de durere.
O punte spre Absolut
Peste abisul ignorantei, cunoasterea este o punte spre absolut. Filosofii o pretuiesc si o străbat întrebând, poetii o descoperă si o înfrumusetează. Când inocenta străbate necunoscutul, piatra Muntelui Gând se despică si se prăvale peste cârările monstruăzitătii, spre bucuria cunoasterii.
Calea adevăratei iubiri e un drum al sinelui către sinele însusi, o cale plină de suferinte, precum acelea ale tânărului Werther. Iubirea lui Werther pentru Lotte e o enigmă la fel de naturală, ca aceea din poezia “Pe lângă plopii fără sot”, de Mihai Eminescu.
Enigma lacului
Am văzut lebede trecând pe apa lacului, dar n-am văzut niciodată o lebădă trecând către lac. Lebăda este cea mai pură enigmă a lacului.
Poetul neînteles
Toată viata si-a semnat poemele si le-a publicat însotite de propria sa fotografie, dar totdeauna a râvnit la gloria poetului anonim. Si a murit neînteles.
Omul dogmatic
Un om religios este un om al dogmei. El nu acceptă critica propriei sale religii. Omul dogmatic se naste în dogmă si pentru dogmă. Orice religie îsi are dogmaticii săi adepti. Când un dogmatic îsi critică adversarii, el se ridică deasupra propriei sale dogme, precum celebrul cizmar din “Historia naturalis”, a lui Pliniu cel Bătrân. După ce a criticat modul cum a fost pictată o sanda dintr-o compozitie a pictorului grec, Apelles, cizmarul a vrut să critice si restul compozitiei. Contrariat, pictorul l-a redus la tăcere, ordonându-i: “Cizmare, nu mai sus de sanda!”
Interogatii după Revolutie
Doamne, cui i-o mai fi trebuind stindardul acesta, decolorat, sfâsiat, zdrentuit? Cine mai poate lupta cu balaurul rosu? Capetele lui s-au ascuns în suflete moarte. Se asteaptă o ploaie tămăduitoare. Sfinxul ne îndeamnă să pregătim rezervoarele.
Între Geneză si Apocalipsă
Unii filosofi sustin că marele cosmos, în care ne trăim vietile, tulburati de misterul propriei noastre enigme, este alcătuit din metafore. Cerul si Pământul sunt încărcate de metafore, precum arborii, de frunze si flori. Bănuim că originea lor se află în sunet si într-un cuvânt, a cărui fortă de penetratie a făcut să se umple de viată tot ceea ce ochiul nostru nu poate cuprinde. Dar Cine a dat nastere cosmosului? Răspunsurile diferite
la această întrebare nu sunt altceva decât presupuneri izvorâte din nevoia omului de ocrotire în fata misterelor naturii. Asa s-a născut bănuiala, că înainte de creatie, Mamă si Tată s-au contopit într-o monadă supremă, indivizibilă si invizibilă, numită de om, Dumnezeu.
Între Geneză si Apocalipsă, omenirea se perpetuează prin vointa de a trăi si reprezentarea genială a misterlor dumnezeiesti. Nu-i prea departe clipa, când, disperati în neputinta noastră de a-l afla pe Dumnezeu, ne vom revolta în contra Lui. Drept răsplată, vom experimenta a doua si cea de pe urmă cădere a lui Lucifer, dezlegând în acest mod, marea enigmă de natură divină.
Wakefiled
|
George Băjenaru 2/14/2014 |
Contact: |
|
|
