Cogito …Zorii muntelui Gând
Îmbrãcat în vestminte din altarul credintei, coboarã sufletul din Muntele Gând si aleargã însetat la izvor. Lacrimi de luminã picurã pe fruntea întunecatã. Luna, plinã de dragoste, lumineazã fata Pãmântului. În morminte deschise, se vãd oase arse, de îndrãgostiti.
Cu sulite de aur soarele a întepat întunericul… Peste nisipuri miscãtoare aleargã despletitã mireasa desertului. Fuga ei e ultimul val al sperantelor sufletului desprins din Muntele Gând. Mai departe, tot mai departe, e poarta raiului meu, unde nu mã asteaptã nici Sfântul Petru, nici Dumnezeu. Prin livezi adamice umblã îngerii orbi, cãutând, prin aerul proaspãt, pe Diogene.
Algebrã spatialã
Cine este Acela care nu este? La Muntele Gând, cãlugãrii au inventat algebra spatialã. O singurã ecuatie, cu o singurã necunoscutã. Ecuatia se poate schita, pânã la semnul egalitãtii. În rest, semne de întrebare, învãluite în perdeaua albã a orbului. Cãutând pe Acela care nu este, sufletul se apropie de El, întrebând. El rãmâne ascuns în lumina necesarã a Muntelui Gând.
Sufletul, un paspartu
În fata usilor încuiate, sufletul e un paspartu. El poate deschide multimi de palate, cu întelepciuni de luare aminte, ascunse în primordialul Cuvânt. Din vârful Muntelui Gând, cade Egolatria - mãsurãtoarea Nemãsuratului.
Din pestera Judecãtii
Grãmezi de cranii arse de focul gheenei: împãrati, cãlãi, cersetori, bogati si sãraci, ajunsi deopotrivã
pe talerul balantei zdrobitoare. Din aceastã pesterã a judecãtii se vede imaginea rãsturnatã a lumii.
În ochii mei se cuprinde cerul. Nemãsuratul se adânceste. Câtã trudã si ce bãtãlie, cu bratele si mintea sã mãsori ceva ce nu se vede!. O bãtãlie câstigatã, o singurã datã, de primul alpinist al Muntelui Gând..
Cãlãtor perpetuu
E o minune sã poti purta cu tine Cerul si Pãmântul, fãrã ca nimeni sã nu vadã cã esti doar amintire!
Si nimeni sã nu stie cã esti un vestitor. Ce faptã si ce soartã ti s-a ursit, Cãlãtorule–Om, sã porti pe lume Muntele Gândirii? Un sfinx desprins din piatrã si refuzându-si starea, tu treci prin lume, cãlãtor perpetuu. Ce larvã neatinsã te-a zãmislit pe tine, fluture orb, cu suflet credincios? Tu nu-ti doresti palate, nici straie de-mpãrat.
Flãmând de bucurie, tu treci prin lume atingând pãmântul, ca un prizonier, scos la plimbarea zilei.
Destin
Aici, în sihãstria de pe Muntele Gând, am gãsit o piatrã arsã de soare si încretitã de vânt.
În piatrã era încrustat un nume de zeu, si un nume de om luptãtor, ca Anteu. Dedesubt, era scris:
“Aceasta e Viata ta. Pãstreaz-o si poart- o, pânã când vei cãdea!.” O suflare de vânt am simtit cum pãtrunde
în inima mea. Am ridicat piatra pe umãrul drept si m-am simtit mai tânãr si mai întelept.
Pe umãrul meu, piatra devenise usoarã. Mi se pãrea cã port prin lume o tainicã, sfântã povarã.
Dupã ani de trãit, cu bune si rele, piatra s-a rostogolit, ajungând pe bratele mele.Cu ea am urcat dealuri si stânci, pânã când, obosind, o cãram doar pe brânci. Apoi, am dat de o vale adâncã, cetoasã…
Vederea-mi slãbise, puterea simteam cã mã lasã. Înaintea mea se fãcea întuneric. Am lãsat jos, piatra, pe pieptul vãii întunecate, dar am cãzut cu capul pe spate.Din cerul ce nu-l mai vedeam, numai suflare de duh auzeam. Pânã când, venind din abis, am fost atins de aripa îngerului meu. Astfel am izbutit sã mã ridic tot mai sus, pe Muntele Gând.
”Ce-i omul pe Pãmânt?”
Umblu prin lume, acoperit de propria-mi umbrã. Strigãtul ei mã afundã în fluidul abisului, ultima treaptã a mersului meu, fãrã chp. Aici mã asteaptã oul enigmei dintâi. La spargerea lui vor veni heruvimi, cu torte cauterizând rãni însângerate. Spargerea oului va fi despicare de univers, în fâsii de lumini. O ploaie cu bulgãri de foc va spãla pãcatele lumii.
Mi-e gândul o grãdinã de crizanteme albe si trandafiri, pe care i-am sãdit si i-am iubit, ca pe copiii mei. De câte ori deschid spre lume ochii, aceste flori îmi întãresc miscarea, în timp ce calea mi se deschide mai adânc, iar prin cuvânt se naste întrebarea: “Ce-i omul pe Pãmânt?”
Piatra gândirii
Cine aprinde lumina de la capãtul întunecat al noptii? Nici o mânã nu se vede miscând, nici un glas nu se aude vestind, doar un fuior de luminã strãpunge Muntele Gând. Nevãzutul mã vede, Necunoscutul mã cunoaste, Nepieritorul îmi alungã umbra. Iubirea mã atinge si mã îmbrãtiseazã. Cugetul meu se umple de ideile sacre. Din piatra gândirii, Cuvântul tâsneste si curge, ca un izvor scânteietor..
Un refugiu salvator
Sunt la rãspântie. În urmã îmi vãd anii visãtori. Înainte vãd moartea, cu gura ca o imensã prãpastie. Aud glasul destinului: “Întoarce-te, dacã vrei sã mori trãind.! Viata îti cere sã o iei de la capãt.” Dar capãtul de început e departe, iar prin ceata vederii e greu de pãtruns. Mã refugiez în lumina Cuvântului. Muntele Gând se umple de viatã.
. Biruinta inocentei
Prin aceastã junglã au trecut lei si hiene. Si tot pe aici au trecut cãprioare si cerbi. Sângele inocentei a fost lins pânã când s-au fãcut albe oasele ei. Din pulberea lor au crescut flori de nufãr.
Vesnica Sperantã
Pe Muntele Gând arde focul Sperantei. E un foc verde si blând. Îl ating si mã simt coplesit de nãdejde. Am uitat de primejdii. Moartea aleargã.plângând. Poartã pe brate un chip fericit. Din focul ce arde sclipind, rãsare, îndumnezeit, chipul mamei. De undeva aud glasul ei: “Nu te opri, fiul meu, botezul nemuririi e aproape.!. Moartea e Vesnica Sperantã. Venirea ei, asteapt-o ca pe o sãrbãtoare. Îmbracã-te în Hristos si poartã fãrã sovãire crucea destinului tãu!”.
Marea dilemã
Vin gânduri din Muntele Gând, iar eu mã întreb: “De unde vine gândul?” Stau rãstignit pe crucea Cuvântului, biciuit de cuvinte. Unele rãnesc, altele vindecã. Ce sã aleg?
Asteptare
Arborii asteaptã moartea, crescând într-o tãcere de mormânt. Suflarea eonicã a vântului, îi însufleteste si îi subjugã. Furtuna îi scoate din fire. Uneori îi aud cum scrâsnesc de durere.
O punte spre Absolut
Peste abisul ignorantei, cunoasterea este o punte spre absolut. Filosofii o pretuiesc si o strãbat întrebând, poetii o descoperã si o înfrumuseteazã. Când inocenta strãbate necunoscutul, piatra Muntelui Gând se despicã si se prãvale peste cârãrile monstruãzitãtii, spre bucuria cunoasterii.
Calea adevãratei iubiri e un drum al sinelui cãtre sinele însusi, o cale plinã de suferinte, precum acelea ale tânãrului Werther. Iubirea lui Werther pentru Lotte e o enigmã la fel de naturalã, ca aceea din poezia “Pe lângã plopii fãrã sot”, de Mihai Eminescu.
Enigma lacului
Am vãzut lebede trecând pe apa lacului, dar n-am vãzut niciodatã o lebãdã trecând cãtre lac. Lebãda este cea mai purã enigmã a lacului.
Poetul neînteles
Toatã viata si-a semnat poemele si le-a publicat însotite de propria sa fotografie, dar totdeauna a râvnit la gloria poetului anonim. Si a murit neînteles.
Omul dogmatic
Un om religios este un om al dogmei. El nu acceptã critica propriei sale religii. Omul dogmatic se naste în dogmã si pentru dogmã. Orice religie îsi are dogmaticii sãi adepti. Când un dogmatic îsi criticã adversarii, el se ridicã deasupra propriei sale dogme, precum celebrul cizmar din “Historia naturalis”, a lui Pliniu cel Bãtrân. Dupã ce a criticat modul cum a fost pictatã o sanda dintr-o compozitie a pictorului grec, Apelles, cizmarul a vrut sã critice si restul compozitiei. Contrariat, pictorul l-a redus la tãcere, ordonându-i: “Cizmare, nu mai sus de sanda!”
Interogatii dupã Revolutie
Doamne, cui i-o mai fi trebuind stindardul acesta, decolorat, sfâsiat, zdrentuit? Cine mai poate lupta cu balaurul rosu? Capetele lui s-au ascuns în suflete moarte. Se asteaptã o ploaie tãmãduitoare. Sfinxul ne îndeamnã sã pregãtim rezervoarele.
Între Genezã si Apocalipsã
Unii filosofi sustin cã marele cosmos, în care ne trãim vietile, tulburati de misterul propriei noastre enigme, este alcãtuit din metafore. Cerul si Pãmântul sunt încãrcate de metafore, precum arborii, de frunze si flori. Bãnuim cã originea lor se aflã în sunet si într-un cuvânt, a cãrui fortã de penetratie a fãcut sã se umple de viatã tot ceea ce ochiul nostru nu poate cuprinde. Dar Cine a dat nastere cosmosului? Rãspunsurile diferite
la aceastã întrebare nu sunt altceva decât presupuneri izvorâte din nevoia omului de ocrotire în fata misterelor naturii. Asa s-a nãscut bãnuiala, cã înainte de creatie, Mamã si Tatã s-au contopit într-o monadã supremã, indivizibilã si invizibilã, numitã de om, Dumnezeu.
Între Genezã si Apocalipsã, omenirea se perpetueazã prin vointa de a trãi si reprezentarea genialã a misterlor dumnezeiesti. Nu-i prea departe clipa, când, disperati în neputinta noastrã de a-l afla pe Dumnezeu, ne vom revolta în contra Lui. Drept rãsplatã, vom experimenta a doua si cea de pe urmã cãdere a lui Lucifer, dezlegând în acest mod, marea enigmã de naturã divinã.
Wakefiled
|
George Bãjenaru 2/14/2014 |
Contact: |
|
|
