Subiectiv: Drumuri incrucisate
Disparitia neasteptata a doctorului Dinu Dimitriu, m-a facut sa reflectez putin asupra incrutisarilor de drumuri ce par sa fi predestinat vietile noastre paralele, fara sa stim, in aceeasi directie si in acelasi timp, impletindu-se sub bagheta faimosului dirijori numit destin.
20 mai 1975, doua familii au fost excortate la Serviciul de Imigrare al Aeroportului din Toronto, familile Scordescu si Kimel. Dupa opt luni de asteptare in lagarul de refugiati din Lavrion, Grecia, in sfarsit am zarit soarele Canadian prin geamurile biroului de imigrare si cu emotie asteptam verdictul ofiterului care cerceta cu prea multa luare aminte actele noastre. Noi nu puteam ghici discutia decat dupa felul intonatiei, pentru ca de inteles, o puteam face numai prin intermediul unei fetiscane ce inca nu implinise 17 ani, Anca Scordescu, si care cauta sa ne traduca spusele acestui ofiter cu miscare lenta si multe intrebari. La sfarsit, imbarcati in doua taxiuri am fost dusi la un hotel pe Church Street, cu misiunea ca a doua zi dimineata sa ne prezentam la oficiul de imigrare din apropiere, unde tot Ancuta avea sa ne scoata din incurcatura interogatorului de rigoare. Din pacate doua zile mai tarziu, Sambata, camera de hotel in care am fost instalati, a fost rezervata pentru weekend la niste tineri, si a trebuit sa ne mutam la Hotelul Victoria de pe Younge Street, si astfel am fost despartiti de faminlia Scordescu. Aici s-a intamplat sa fac o pneomonie de toata frumusetea care m-a tintuit zguduit de friguri la pat cateva zile si de n-ar fi fost doctorul Dinu Dimitriu sa vina in aceasta camera de hotel sa ma ingrijeasca, poate ca nu as fi fost aici, astazi, sa scriu aceste randuri. Multi ani dupa aceasta, mergeam cu familia de cateva ori pe an la policlinica lui de pe Dufferin putin mai sus de St. Clair totdeuna batuta de-o multime de oameni nevoiasi si copii din cartier, ce se inghesuiau si doi pe un scaun, in sala de asteptare prea mica pentru numarul celor ce asteptau la rand pentru consultatie.
Si astfel vremea a trecut, am inceput sa ne facem vant si pe la prietenii nostri, din lagar ce-au optat pentru America, reluand legatura cu fosti mei colegi de munca de la Casa Scanteii, Liviu si Ani Dumitrescu, cu care am avut fericirea sa impart multe din indoielile viitorului nostru dupa ce vom parasi lagarul din Grecia. Locuind la New York intr-un apatament in Queens, vizitele noastre la Liviu si Ani s-au intetit, pentru ca ospitalitatea lor era proverbiala, iar vizitatorii nostri de peste hotare nu puteau fi lipsiti de sansa unei vizite in The Big Apple. Toronto, deasemeni, oras mai now, in plina dezvoltare, raspandise in jur aroma curiozitatii starnite de stralucirea acestei noi perle dincolo de Lacul Ontario, a devenit obiectivul vizitelor prietenilor nostri din sud, dintre care Liviu si Ani nu au lipsit, soldate cu drumuri la Ottawa, Niagara si Montreal. Curand Liviu m-a anuntat ca unchiul lui, profesorul doctor Silviu Carp cu care sotia mea a lucrat pe vremea cand era medic primar la Spitalul de Urgenta din Bucuresti, aflat in vizita la New-York, ar vrea sa viziteze si Toronto. Se intelege ca l-am asteptat cu placere in apartamentul nostru din Don-Mills, si dupa sosire, nu mica ne-a fost surpriza sa-l auzim intrebandu-ne daca-l cunoastem pe doctorul Dinu Dimitriu. A doua zi dupa amiaza, doctorul Dimitriu a venit la noi sa-l ia pe profesor la cina si intrevederea a durat pana aproape de miezul noptii.
Cu trecerea timpului, sotia mea care lucra acum la Spitalut Branson de pe Finch Avenue, am optat pentru asistenta medicala mai aproape de casa si nu am mai avut contacte directe cu doctorul Dimitriu, pana ce, in paginile revistei Observatorul a aparut numele lui la rubrica Tablete pentru Prieteni.
De atunci am inceput sa urmarim cu regularitate aceste Tablete, pentru adevarul continuturilor din ele, pentru incercarilor lui de-a inlesni propria noastra nesigura cautare in noianul de prebleme zilnice, fie legate de sanatate sau nu si pentru aceasta afinitate de idei si idealuri care exprimau mai bine de cat o puteam face singuri, proprile noastre idei si idealuri. Cand am inceput si eu sa colaborez la Observatorul, am avut marea placere sa-l intalnesc dinou pe doctorul Dimitriu, la unul din cenaclurile revistei, si am depanat impreuna cateva din amintirile commune.
Ultima data l-am intalnit in pauza unui spectacol de balet la Four Seaseons Centre, si in ragazul sorbirii unui pahar de vin, am schimbat impresile noastre despre spectacol, viata si lume. Nu banuiam atunci ca drumurile noastre nu se vor mai impleti ca in trecut, ca aceasta avea sa fie ultima incrutisare, dupa care numai aducerea aminte ne va da prilejul sa stam dinou fata in fata la un pahar de vorba.
Vestea incetarii lui din viata m-a gasit in timpul unei vacante in Florida si a fost atat de ne-asteptata ca mi-a trebuit o pauza ca sa pricep despre ce era vorba.
Cu numai doua zile mai devreme citisem pe internet ultimul lui articol din seria Tabletelor, “Incotro si de ce?” pentru ca-mi facusem obiceul sa le citesc chiar si inaintea Subiectivelor mele.
Acum ca nu mai este alaturi de noi, ma intreb cine ar putea sa ocupe locul lui in paginile revistei, cine poate sa-si assume sarcina sa netezeasca printr-o singura mladiere de pana noianul problemelor de fiecare zi, medicale sau nu, asa cum a facut-o ani de zile dansul.
Pentru ca fara discutie,vidul lasat de locul sau ca medic, om de stiinta, prieten si scriitor va fi resimtit de fiecare dintre noi, pacienti, prieteni si cititori vreme indelungata.
|
David Kimel 2/10/2014 |
Contact: |
|
|
