Goodbye , colegului si prietenul nostru Dr. Dinu Dimitriu !
Dispariţia bruscă a prietenului nostru, Dinu Dimitriu, doctor de renume nu numai în comunitatea românească din Toronto, ne-a produs -colegilor de la Observatorul- o profundă durere.
Când, prin anii 90, doctorul Dinu Dimitriu s-a alăturat cenaclului de pe langă « Observatorul », Dumitru Puiu Popescu l-a primit cu bucurie si ni l-a prezentat. Multi îl cunosteau deja, ca fosti pacienti, dar eu, venită recent după cei 15 ani petrecuti la Montreal, nu auzisem de el. Era un bărbat înalt, prezentabil, cu părul complet alb si cu o tinutǎ impecabilă.
Doctorul Dinu Dimitriu si-a început cariera la Bucuresi, carieră universitara si chirurg in echipa renumitului prof.dr. Teodor Burghele.
A fost apoi chirurg la câteva spitale, unde si-a câstigat imediat faima. Dupǎ câtiva ani de la plecarea definitivǎ în Franta, dr. Dimitriu a emigrat în Canada si s-a stabilit la Toronto, unde a lucrat pânǎ la pensionare. În toate locurile unde a lucrat a lǎsat amprenta unui om de o mare integritate profesionalǎ.
De-alungul anilor, la întrunirile cenaclului, l-am cunoscut mai bine pe dr. Dinu Dimitriu.
Avea nu numai o vastă cultură, dar si o mare curiozitate, dublată de dorinta permanentă de a si-o îmbogăti. Vorbea la perfectie franceza si, aflând cǎ eu stǎtusem la Montreal, mi se adresa cu apelativul « Chčre Véronique ».
La început, cenaclul se tinea la tipografia unde se tipărea Observatorul, imensele sulurile de hârtie se transformau, dupǎ caz, în scaune sau mese.
Membrii cenaclului i-au fǎcut doctorului Dimitriu o primire foarte cǎlduroasǎ si el s-a integrat imediat în atmosferǎ. Mi-aduc aminte ca dr. Dimitriu era foarte activ, vesnic avea câte o întrebare "cheie", care declansa, bineînteles, discutii aprinse.
Ba mai mult : devenise atât de familiar cu activitǎtile noastre literare si artistice, încât nu se sfia sǎ dea tot felul de sfaturi editoriale si de organizare, atât pentru ziar cât si pentru cenaclu.
Mai târziu, sedintele de cenaclu s-au tinut în locatia din strada Merton, unde, ca si la tipofgrafie, maestrul Nicǎpetre si doctorul Dimitriu erau nelipsiti. De multe ori se asezau alǎturi. Maestrul Nicǎpetre nu-si exprima întotdeauna cu voce tare, în public, ideile, dar când ceva îl agasa, o spunea, iar Dr. Dimitriu îi era « complice ». Sedintele se terminau de obicei cu o gustare si, în jurul mesei, se prelungeau discutiile deja începute.
Mi-aduc aminte cǎ, odatǎ, Dinu Dimitriu ni s-a dresat câtorva, printre care si lui Nicǎpetre, punându-ne urmǎtoarea întrebare : « care este definitia frumosului ? » Fiecare dintre noi am încercat sǎ spunem câte ceva, dar la oricare din definitiile noastre doctorul avea câte o obiectie, bine justificatǎ de altfel. El spunea cǎ, în medicinǎ el era un bun diagnostician, dar cǎ, în materie de artǎ, astepta pǎrerea « specialistilor ».
Dar, din rǎspunsurile lui la încercǎrile noastre de a defini « frumosul », rezulta cǎ era un mare pasionat al istoriei artei si un bun cunoscǎtor al ei.
Venea cu mare plǎcere în vizitǎ la Nicǎpetre si la prietenii lui de multi ani. În toate aceste vizite el continua cu întrebǎrile despre artǎ, despre felul în care e perceputǎ si multe alte întrebǎri. Era un om care-si punea întrebǎri si cǎuta, probabil, sǎ-si confirme propriile rǎspunsuri.
Venea, de asemenea, cu mare plǎcere la sedintele lǎrgite ale grupuluiiObservatorul tinute in locuri publice.
A fost prezent si la surpriza pe care i-a fǎcut-o Dumitru Puiu Popescu lui Nicǎpetre într-un an, de ziua lui, când l-a invitat la acel cenaclu din ianuarie si pe naistul Gherghe Zamfir, aflat atunci în turneu la Toronto. Intre Gheorghe Zamfir si Dinu Dimitriu a a vut loc un interesant dialog despre lumea in care trăim.
Din 2010 am intrat în redactia ziarului, ca sǎ ajut la punerea semnelor diacritice si editarea articolelor si atunci am primit în grijǎ articolele lui Dinu Dimitriu.
Trebuie sǎ spun ca, din momentul în care am început sǎ intru direct în contact cu articolelele lui, parcurgând fiecare cuvânt si fiecare literǎ, am avut impresia cǎ mi se deschide o poartǎ directǎ spre gândirea lui. Avea o logicǎ impecabilǎ si întotdeauna îsi încheia articolele, în special pe cele politice, cu o concluzie practicǎ. Mie mi se pǎrea cǎ tot ce scria el în legǎturǎ fie cu politica mondialǎ, fie cu cea canadianǎ, era oarecum inutil, pentru cǎ, îi spuneam eu, cine citeste în limba română articolele lui?
El îmi rǎspundea cǎ de asta existǎ ziare, ca oamenii sǎ-si exprime opiniile si sǎ ia pozitii. Eu insistam pe lângǎ el sǎ ne trimitǎ materiale referitoare la experienta lui medicalǎ, dar el scria despre tot ce se întâmpla în jur si-si exprima foarte clar opiniile. Uneori nu eram de acord cu ideile lui, îi scriam câte un e mail si el argumenta cu mine pânǎ mǎ convingea, dacǎ nu, renuntă.
Mi-aduc aminte cǎ, la articolul meu « Altfel de prietenie », referitor la relatia doctor-pacient, mi-a scris un email în care mi-a spus cǎ i-a plǎcut foarte mult articolul si cǎ, într-adevar, existǎ unii pacienti cu care doctorii îsi pot permite sǎ devinǎ prieteni, dar cǎ, în general, se impune o mare selectie din partea doctorilor. Mi-a mai spus cǎ îmi admirǎ curajul (în articol descrisesem câteva din aventurile mele medicale) si m-a încurajat sǎ continui în acelasi fel.
A fost un « domn », cu o politete si elegantǎ în maniere care astǎzi sunt rare. La toate întrunirile, fie de cenaclu, fie în vizite, gusta cu moderatiune din ceea se servea, era un mare adept al cumpǎtǎrii.
Discret si cu distinctie, Dinu Dimitriu ne-a pǎrǎsit pe neasteptate, fǎrǎ sǎ ne fi putut lua rǎmas bun de la el.
Mi-e foarte greu sǎ mǎ obisnuiesc cu ideea cǎ nu voi mai avea de parcurs textele semnate de dr. Dinu Dimitriu. Desi nu eram întotdeauna de acord cu pǎrerile lui, ele erau pentru mine « food for thoughts » (hranǎ pentru gândire).
Dumnezeu sǎ-l odihneascǎ în pace pe colegul si prietenul nostru drag, doctorul Dinu Dimitriu !
|
Veronica Pavel Lerner 2/5/2014 |
Contact: |
|
|
