Muntele din vis, o nouă carte de versuri de Florica Neaga
MOTTO:
Lacrimile mele,
Tot atâtea oglinzi
În care îmi văd chipul
Împrăstiat pe treptele timpului
Si absorbite apoi în sufletu-mi
Ca o supernova...( O supernova)
De curând, a iesit de sub tipar o nouă carte de versuri, Muntele din Vis, Editura Singur, Târgoviste, 2013, a cunoscutei poete teleormănene, Domnita Neaga. Mi-am permis să scriu câteva impresii despre acest volum, deoarece de-a lungul timpului am urmărit evolutia acestei poete, iar acum constat cu bucurie că noua carte aduce o notă aparte, distinctă, în creatia de până acum a autoarei.
Cartea se deschide cu poemul care dă si titlul volumului, Muntele din vis, muntele fiind una dintre temele predilecte ale poetei. Muntele, purtând diverse simboluri, este întâlnit în literatura cultă, în folclor, în filosofia lumii, cu o largă răspândire în timp si spatiu; este vorba de muntele vrăjit, muntele initiatic, muntele sihastrilor, muntele cu efect de piramidă... Everestul- Acoperisul Lumii, Olimpul- Muntele Zeilor, Kogaionon- Muntele strămosilor daci, Muntele Cosmic- Axis Mundi. Poemul debutează cu o invitatie: Iubirea mea, hai să urcăm un munte! Gândul poetei tâsneste curajos spre culmile cerate, spre Înaltul din afară dinspre Înaltul din sufletul ei... Ascensiune, apropiere de cer sau de Cer!... Provocarea, pragul se dovedesc a fi prea înalte, prea îndrăznete, de netrecut, de neatins. E prea mare povara, prea înaltă aspiratia pentru cel de alături. Cuminte, îngăduitoare, pentru a-si salva iubirea, poeta renuntă la înăltimile ce-i sunt pe măsură. Urmează o a doua chemare: Iubirea mea, hai să urcăm un deal! Proba dealului esuează si ea... Spirala mioritică deal- vale, pe care o ghicim desfăsurată domol, se va poticni în câmpia plată, anostă, fără suisuri, fără coborâs...Pentru cei mai multi, pentru cei pustiiti sufleteste, viata poate deveni aici de un cenusiu barbar(Imperiul pierdut, p.18)...Si totusi, privind calitatea creatiei poetei, subîntelegem câtă frumusete are câmpia si la câtă visare ne îndeamnă nemărginirea ei!...
Poeta abordează câteva teme fundamentale ale liricii universale, dar si teme cu o arie restrânsă la spatiul său sufletesc: zborul, universul microcosmic, vegetalul, macrocosmosul, iubirea, tristetea, viata, moartea, timpul, singurătatea, meditatia metafizică...
Zborul, marele vis...! De la Icar, omenirea tot visează să zboare. Pe cerul poeziei Domnitei Neaga, se tot duc în zare cârduri de cocori/(Semne de întrebare, p.62), ca un trist convoi/(Ca un început, p. 20), sfâsiind cerul, sau zboară albatrosi păstrând sub aripi flacăra divină/(Umbră si lumină, p. 91 ). În anotimpul toamna, Din vreme-n vreme se aud condorii, /Ducând pe aripi cântul meu târziu/(Focul, p. 23), alteori zboară fluturii, zboară în aer păsări- paradis/(Flori de câmp, p. 15), ori bat din aripi îngeri scăldati în spuma zilei/(Constelatii, p. 17)... Totul este zbor, totul e miscare, e zbucium în universul interior al poetei: Roiesc în zbor doar spatii fără nume/(Asteptare, p. 14), Atâtia astri se roteau în noi/(Flori de câmp, p. 15), Pământu-ntreg se învârtea vrăjit/(Flori de câmp, p. 15), Curgea cu muguri cerul peste copacii suri/(Constelatii, p. 17)...
Fosnetului de aripi abia simtit al păsărilor ce brăzdează cerul, Ca un echer/ Cu care as măsura universul/(Contradictie, p. 68), i se adaugă cortegiul necuvântătoarelor pământului: În turmă, cerbii mă-nsoteau în mers/(Ca un câine, p.86), Cerbii vin să soarbă soarele-n zenit, tot ei îsi aruncă-n cer potcoava, iar sălbăticiunile strivesc miresme/(A fost un timp, p.37). Vin apoi în tropot caii...superbi, măreti, triumfali, cu aripi si căpestre de argint/(Muntele din vis, p.10).
Vegetalul cu toată splendoarea lui este si el prezent. Domnita Neaga priveste florile si le mângîie Ca pe- o iubire la doisprezece ani/( Contradictie, p.68). Urmează florile de câmp, macii, albăstrelele, iasomia, florile de măr, nuferii, crinii, busuiocul, florile de caisi, floarea de salcie, floarea de măslin, păduri cuprinse-n reci văpăi/(Anotimpuri, p.69), păduri de dafini, lumina prin frunza de artar, firul ierbii care cade frânt sub coasă/(Căni de lut, p.33), sau autoportretul schitat fugar, dar foarte sugestiv: Sunt un copac pe-un munte de ninsori/(Vitregii, p.63)...
Poeta rămâne o vreme în această lume de fosnet, de miresme, de lumină si culoare pentru a închipui portretul mamei, portret suav, delicat, fragil, ca o stampă japoneză... Mama cu sufletul potir de crin, ivit în dimineti dumnezeiesti; mama ca o ploaie caldă peste flori suave, ca o adiere-n iarba din câmpii; mama, lumina verii năvălind în luncă, dar si esenta tare din păduri de dafini, ori măretia mândrului molid/( Ploaie caldă, p. 90).
Domnita Neaga păseste pe covoare de tăcere/(Prins în labirint, p.30), aude cum sâmburi rotunjesc în fructe/(Prima iubire, p. 11), aude simfonii pe pajisti îngeresti/( Prima iubire, p.11), aude cum plouă cu stele.../(Miresme, p.22). Versurile sale miros delicat a busuioc, a mir, a fân, a pelin, ierburile au miresme arămii. Pretutindeni miroase a miere, miroase a ceară... Peste acest univers binecuvântat, plouă cu pulberi de aur în vânt/(Povară, p.13), ecoul se împrăstie în pulberi fine/(Asteptare, p.14).
Sentimentul iubirii capătă, în poezia Domnitei, dimensiuni cosmice: Adun sclipiri de rouă, s-aprind iubirea stinsă,/ Îmi cresc pe umeri aripi, când ies din galaxie/Si hoinăresc prin spatiu ca o cometă ninsă/(Mereu pribeag, p.26); eul liric taie prin spatiu drum către stele, peste pajisti ceresti, unde se proiectează păstor cu turma stelară/(Subtire trecere, p.64), iar în vatra iubirii aprinde cenusa stelară, mărturie a arderii sufletesti. Si astfel, Domnita Neaga ne înnobilează cu sentimentul apartenentei la Marele Cosmos...
Asemenea lui Dumitru Constantin Dulcan, în a sa lucrare Inteligenta materiei, poeta ne face să constientizăm că suntem parte integrantă a Cosmosului, că suntem un segment al infinitului..., căci ceea ce este Sus este si Jos, precum în Cer asa si pre Pământ...Acesta este universul de necuprins în care Domnita Neaga îsi trăieste biografia tainică a sufletului ei.
În prima parte a cărtii, Imperiul iubirii- un domeniu intermediar al poeziei, verbele sunt la trecut, majoritatea la imperfect...Evocare, visare, dar si lucrare tainică, ziditoare asupra prezentului rece, nelinistitor, netransfigurat.
Partea a doua a cărtii, Orice clipă de căutare este una de regăsire, fixează hotarul care desparte cele două jumătăti ale întregului. Fără să bag de seamă, /Am trecut hotarul de amiază/ Tot zburând pe aripi/ De păsări visătoare,/ Ele mă tin încă sus, /Desi obosite ar dori/ Să coboare./ ( Hotar, p.47). Este un hotar simbolic în care Florile si-au strâns petalele/ Peste umbra subtire/ Care am fost../ Îngerii au uitat de mine/(Amânare, p.60). Poeta îsi vede chipul zugrăvit /În culori mai mult reci/. Imaterialul prinde consistentă, povara tinei se face simtită, Se face iarnă-n trupul meu de lut,/ Zborul si visul /Prind gust de cucută/(Transcendentă, p.54). Zborul, altădată înăltare, acum mai mult prăbusire, devine dramatic: noi zburăm c-o singură aripă; aripile sunt frânte pe jumătate. Iubirea, si ea, s-a prăbusit în tărâna din inima poetei, Si s-a spart cu zgomot stelar/ În mii de lacrimi sonore... /(Prietenilor, p.61). Lumea se subtiază, totul se destramă, se diminuează...Dominant este visul imaginând călătorii spre Polul Nord, cu banchize care plutesc în derivă, acoperite cu pescărusi ucisi, cu fregate acostând în fiord, tusate în culori reci: albul, albastrul. În toată această atmosferă sumbră, de undeva, din tainitele sufletului, pe neasteptate, tăindu-ti răsuflarea, apare câte o străfulgerare de maci înfloriti, de lumină curată, de înmugurire.
Starea de tristete, atmosfera sumbră sunt prezente si în poezia, Renii albi, dominată de frig, pustiu sufletesc, dar si refugiul spre un loc de povesti. Versurile sunt foarte dramatice, poate cele mai dramatice din acest volum, cu un puternic impact sugestiv-vizual: Unde sunt renii albi/ Împuscati în picioare?/ Azi culcusul e gol,/ Doar zăpadă si sânge,/ Iar pe prag un copil/ Rătăcit care plânge/. Să fie oare copilul rătăcit care plânge acelasi cu copila venită în astă lume într-o zi de iulie fierbinte, În lan de grâu sub soarele tăriei, /Cu maci si albăstrele si pelin...? (Aniversare, p.94). Să fie oare copilul rătăcit care plânge eternul copil din noi, din fiecare?...
Poezia Domnitei Neaga te solicită, îti pune întrebări sau îti sugerează răspunsuri. Domnita Neaga ÎNTELEGE. A întelege este superior lui a sti. Pentru a sti cu adevărat, trebuie mai întâi să întelegi. Altfel, nu se activează în noi decât mecanismul de înregistrare-redare. Domnita întelege cum clipa prezentă se hrăneste din clipa trecută, hrană la rându-i pentru clipa viitoare. Timpul se naste din miscare si se hrăneste cu Timp. Sarpele-Timp, Uroboros, intuit de antici, este o alegorie confirmată peste milenii de moderni, si iat-o transpusă magistral de poetă în poezia O nouă dimensiune(p.98): Ziua de azi închide în ea/ Pe cea de ieri si pe cea/ De mâine.../Tot mai des mi se pare/Că trăiesc trecutul si viitorul/ În clipa prezentă/, urmând apoi întrebarea: S-a îngustat oare/ Marea sufletului /Sau timpul a intrat/ Într-o nouă dimensiune?/ Da, s-a îngustat marea sufletului! Criza este în interiorul nostru, fiindcă, în noi, Timpul a explodat si s-a scurs /Ca o ceară topită/ (Imixtiune, p.85).
Tema timpului este prezentă în toate cele trei părti ale volumului. Dacă în prima parte, timpul este zugrăvit în imagini artistice de o rară frumusete: Am vrut să trecem timpul pe alb cal Cu aripi si căpestre de argint( Muntele...p.11), sau Era un timp de stele date-n pârgă(A fost un timp, p.37), în partea a doua, timpul este resimtit ca o povară, povara Crucii: Timpul a plecat pe mare,/ ...Fluturându-si peste ape/ Aripile ca o cruce (Miraj, p.46), sau ca o prăbusire: Ceasornicul din turn s-a prăbusit,/ Secundele s-au spart în cioburi fine/ (Comoara, p.43), rănind. În partea a treia, aceeasi temă este abordată lucid, rational, în temeiul adevărului stiintific. În poezia O nouă dimensiune, citată mai sus, versurile au aproape rigoarea unei formule matematice...
Ne nastem, călătorim un răstimp pe acest Pământ, adevărată Vale a Plângerii(Hotar, p.47), apoi plecăm, ne întoarcem Acasă, cum ar zice Părintele Arsenie Boca... La Domnita Neaga, Timpul, O inocentă felină,/ Numărând în cadenta pasilor/ Orele, minutele, /Până la sentinta/ Ce va să vină /(Amânare, p.60) este o dimensiune pe cât de cosmică, pe atât de implacabilă.
O temă des întâlnită este singurătatea. Prietenii au plecat Pe neasteptate, fără bagaje/ ( Nimeni, p.44), fără să anunte, dar cu sigurantă, ne vor astepta, Să trecem împreună/ Ultima vamă/( Ultima vamă, p.36). Nu peste mult timp, vom intra în hanul de humă,/ în haine de protocol,/ cu un bănut de argint pe deget/( Cândva...la han, p.24). Există si o luntre cu care se va trece Dincolo, vâslind spre o stea/(Drumuri, p.96).
În fata mortii... fără nelinisti, fără spaimă, doar pace, seninătate...! Nu, nu este resemnarea mioritică, ci întelegerea profundă a sensului vietii si al mortii, al asumării destinului nostru de muritori.
Spirit superior, Domnita Neaga a înteles că moartea nu-i decât o trecere într-o altă dimensiune, într-o altă vibratie. Din lut nu rămâne decât lumina, sau Lumina, pe care am purtat--o, nestiută, în noi toată viata, căci zice Psalmistul: Lipitu-s-a de pământ sufletul meu; viază-mă după cuvântul tău...(Psalmul 118,25)... Apoi, La cumpănă de veacuri( p.101), revederea, reîntruparea dată prin Lege, Ca păsări, ca miresme sau blânde păpădii...
Lumea si Sinele, partea a treia a cărtii, prezintă lumea haotică, frivolă, debusolată, trăind în acest Du-te vino/ De colo până colo si... niciunde/(Rătăcire, p.73), lumea surdă si oarbă, care nu aude si nu vede decât ceea ce vrea, incapabilă să vadă iarba, lumina, cerul si să asculte fosnetul clipei Care se zbate lângă noi/ Lovind zgomotos din arip/(Semicecitate, p.81), într-un cuvânt, lumea irosindu-si viata... Din această lume de carnaval grotesc, de cosmar, SINELE Domnitei Neaga irumpe spre Înalt cu o fortă colosală: În adâncul de lut si duh al fiintei,/ Din imensitătile serpuitoare/ Ale unui trecut netrăit,/ Se încheagă Clipa de Foc,/Si ca un vulcan erupe din mine,/ Stăfulgeră universul/Si curge înapoi primenită /În aur topit...,/ aici, Clipa de Foc simbolizând, în opinia mea, Iluminarea. Numai ea, Iubirea /E prilej de preaplină/ Lumină / (Numai credinta, p.89)...Este Lumina eternă, necreată, Lumina cu care ne hrănim din Dumnezeiasca Fărâmitură ce ne va salva alungând haitele de lupi/(Noaptea din noi, p.83), ce ne mistuie dinlăuntru si ne bântuie dinafară, LUMINA care poate transfigura lutul din noi, încă de aici, din viata aceasta...Este Optimizarea Fiintei Umane, spre care ne îndeamnă să năzuim si Părintele Dumitru Stăniloae...
Nu stiu dacă lumina/ Izvorăste din mine/ Sau eu din lumină,/ Nu stiu dacă sunt/ Sau devin lumină adevărată.../(Ianuarie, p.50), se destăinuie si se întreabă în acelasi timp poeta...
Cred că Domnita Neaga a devenit cu sigurantă Lumină adevărată, deoarece numai Lumina adevărată, filtrată prin lacrimile sale, a putut converti suferinta si neîmplinirea în atâta Frumusete, Întelepciune si Bucurie, pe care, generoasă, ni le dăruieste în acest volum, adevărat jurnal de călătorie initiatică, pe care l-as intitula: MUNTELE DIN VIS ...
De la lumină la LUMINĂ. Multumim, Domnită a Poeziei!
Nota Observator :
Multumim pentru colaborarea constanta , in ani, cu Domnita Poeziei.
Ne -am bucurat ca poeziile profesoarei Florica Neaga au onorat Observatorul si ele au fost apreciate de cititorii nostri.
In 14 februarie a.c. cartea Muntele din vis ,va fi prezentata si grupului de la Observatorul in Toronto.
|
Sanda Maria Popescu 2/3/2014 |
Contact: |
|
|
