Marian Barbu sau perspectiva lumii ce se deschide din cuvânt
,,Trăind printre cărti’’, cum singur mărturisea în cele sase volume de critică si istorie literară, profesorul universitar doctor Marian Barbu a reusit de-a lungul timpului să se impună în spiritualitatea românească printr-un anumit tip de atitudine fată de el însusi, fată de semeni, printr-o muncă sustinută în abordarea mai multor genuri literare: istorie si critică literară, roman, poezie etc.
Pentru că tot am amintit termenul de ,,critică,’’ trebuie să spunem faptul că în urmă cu ceva timp (sunt ani de atunci si, totusi, parcă ieri!), îmi puneam întrebarea: pe când si la noi, la români, (habar nu am dacă la altii o fi?!) o Istorie a Criticii Literare? Adică pe când o lucrare în domeniul amintit anterior, după modelul Criticii ratiunii pure, ea însăsi, în ultimă instantă, un inventar critic al tuturor conceptelor, din Antichitate si până la Kant. Cu alte cuvinte, pe când o ,,oglindă’’ a domeniului literar, în care, evident, la nivel de concept, să ne vedem si să ne limpezim, cumva, asupra a ceea ce a făcut omul, ca expresie literară, în acest domeniu .
Usor de zis, greu de realizat câtă vreme critica (cea literară, în special) ar fi sumă de perspective la nivelul expresiilor obiectiv-subiective, despre o lume virtuală a unor cărti, ele însele exprimate obiectiv-subiectiv, de către autori. Dacă mai adăugăm faptul că si acestia sunt parte din natura umană universal subiectiv-obiectivă (obiectivarea prin ratiune, la nivelul constiintei se întâmplă, în special, în cazul trăirilor limită), dorinta mea (probabil si a altora), tinde spre anulare.
Tinde, zic, mai ales că, dintr-un fel de orgoliu în interiorul domeniului, adică la critici literare, au apărut metacriticile, meta-metacriticile si multe alte forme de exprimare, care mai de care mai sofisticate, în special, la nivel de comunicare, de exprimare, încât nu mai spun cine stie ce. Povestea (cu mult, chiar foarte mult adevăr), conform căreia imperiile s-au distrus din interior (ideea de a fi si tu a implicat, de când lumea, datul în cap la celălalt, nimeni altul decât semen al tău), este cum nu se poate mai adevărată si în cazul criticii. În consecintă, dezamăgit de însusi modul manifest al ei, acum, mai târziu, nu numai că nu mi-as mai dorit o astfel de lucrare, dar îmi pun întrebarea dacă nu cumva Critica literară, ca de altfel si filosofia (contemporană, în special), mai are obiect? Si totusi, dacă obiectul pentru filosofie, de la Aristotel la Hegel, este conceptul, adică autodezvoltarea gândirii, având ca fundament fiinta, omul si cunoasterea de sine, în critica literară (mai nou venită în lume sau, oricum, nu cu atâta vechime), obiectul, în marea sa parte, se urzeşte în jurul ideii de frumos. Frumos care, după Kant, poate fi (ca fiintare) si fără concept.
Să fie de vină gânditorul german? În parte, da, pentru că prin a sa critică a ratiunii pure, pune sub semnul îndoielii capacitatea omului de a dobândi cunoastere chiar din conceptele ce stăteau sub umbrela metafizicii împărtită până la el (la Kant), în cosmologie ratională, psihologie ratională si teologie ratională. Îmediat, după gânditorul german, în istoria ideiilor, cunoasterea stă, în genere, sub semnul neokantienilor, sub semnul logicii, al matematicii, al teoriei stiintei sau al analizei limbajului.
În pas cu filosofia (modernă, în special) a mers literatura, si, evident, si critica literară. Revenind însă la ideea de frumos, în societatea contemporană (bântuită mai nou doar de pretentii stiintifice, lăsând pe cele ideologice la o parte, că se încurcă rău orice abordare), observăm că el, frumosul (chiar si cel din literatură, frumos ca parte din estetică), nu mai este sustinut de stiintă, cum ar fi si firesc (de critică sau metacritică, ramură mai nouă, cu pretentii de ,,stiintă pură’’), ci de publicul contingent care admiră (manipulat), succesul. Suces ce se bizuie mai ales pe ,,zvon’’ (ca mesaj comunicational la nivelul comunicării de masă), impus de marketing (interesat doar de a vinde. ...Sau interesat de imagine! Nu are importantă ce, bani să iasă! ), si el considerat, în zilele noastre, filosofie.
În aceste conditii, se pune, firesc, întrebarea: cum rămâne acest domeniu, critică literară, domeniu care pentru a fiinta îsi asumă responsabilitatea de a releva lumii valoarea operelor literare?
Cum rămâne cu a fi obiectiv (abandonăm fie si doar formal subiectivitatea), când critica si istoria literară decretează: aceasta este o carte demnă de luat în seamă?
Răspunsul? Estetica, într-un fel, filosofia moralei si morala (dincolo de teorie, atât cât mai este ea acum, ca morală practică), în alt fel, exegetii, în felul lor... Hermeneutica oscilează între Schleiermacher (întemeietorul ei, ce formulează canoane), Wilhelm Dilthey (care îndeamnă la a retrăi opera pentru a o întelege chiar mai bine decât autorul), Heidegger (ce sugerează punerea în valoare a întregului prin parte si a părtii prin întreg, adică prin ,,cercul hermeneutic’’) si Gadamer (care găseste de cuviintă să spună că vom ajunge la un rezultat, folosind ansamblul ,,adevăr si metodă’’).
Toate cele enumerate anterior îsi găsesc expresie în a doua jumătate a secolului al-XIX-lea si prima jumătate aa secolului trecut.
Eistă însă, în particular, si exceptii, altfel chiar că s-ar alege praful.
Contemporan nouă, profesorul universitar doctor Marian Barbu, simplificând aproape totul, în special, lumea textului literar, spune simplu că perspectiva lumii (lumii cărtii, că despre această lume este vorba) se deschide din cuvânt.
Din cuvântul ziditor, desigur, si creatiile sale literare – deloc putine la număr si deloc monotone ca perspectivă de abordare (Romanul de Mistere, Ocheanul timpului, Simbolistica poeziei lui Ion Barbu, Universalia,
Trăind printre cărti, Orasul la ora amintirilor, Aproapele nostru trădează, Colonelul de la Ghiol, Provizii de soare, Poeme americane, Aproximări soresciene , Mircea Eliade-subiect logic si gramatical etc. ) – creatii cu un evident şi puternic ecou în literatura contemporană. Meticulos în adevăratul sens al cuvântului, grijuliu până peste marginile firii cu Limba română, Marian Barbu impresionează nu numai prin această perspectivă deschisă lumii din cuvânt, ci si prin însusi cuvântul pus în slujba a tot (ca expresie literar artistică), cuvânt regăsit în cărtile publicate, vrând (fără a fi mistic) să ne reamintească versetul biblic de o profunzime nebănuită ,,La început era Cuvântul si Cuvântul era cu Dumnezeu, si Cuvântul era Dumnezeu’’(Întruparea Cuvântului- Evanghelia după Ioan).
Trecând usor peste cei cinzeci de ani pe meridianele scrisului, Domnia Sa a luat, în acelasi timp, lumea în răspăr, analizând si sintetizând (atât cât omeneste este posibil) tot ceea ce este nou în literatura ce însumează spatiul spiritual al terei.
Volumul Universalia stă mărturie afirmatiilor noastre anterioare, dar si portetului pe care si l-a pus, cu migală, imanentă pe pânza vremurilor sale.
|
