Unirea Principatelor Române
În fiecare an, în ziua de 24 ianuarie, sărbătorim Unirea. Ideea Unirii Moldovei si a Țării Românesti, avansată încă din secolul al XVIII-lea a devenit, după războiul Crimeii (1853 - 1856), o temă de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele două Principate, cât si pe plan internațional. Situația externă se arăta favorabilă; înfrângerea Rusiei si hegemonia politică a Frantei ofereau un context prielnic punerii în practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât împăratul Napoleon al III-lea, dorea un bastion răsăritean favorabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească. Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (1856) prevedeau intrarea Principatelor Române sub garanția colectivă a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privința unirii, integrarea în granițele Moldovei a trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune bazele viitoarei lor organizări.
La 22 septembrie 1857 s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Tării Românești; prin documentele redactate au pus bazele fuzionării celor două principate. Adunările ad-hoc aveau caracter consultativ si erau alcătuite din reprezentanți ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, țărănimii clăcase, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea Unirii Principatelor Române. Între țăranii fruntasi care au luat parte, împreună cu boierii, cu episcopii si cu mitropolitul țării la Divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, a fost si vrânceanul Ion Roată, om cinstit si cuviincios, cum sunt mai toți țăranii români de pretutindeni. Desființarea hotarului de la Focsani (Vrancea) echivala cu Unirea celor două Principate si crea premisele punerii temeliei statului național unitar român.
În ziua de 5 februarie 1859, când Domnitorul Cuza a fost oaspetele orasului Focsani, mii de oameni i-au iesit în cale, în drumul dinspre Mărăsesti, pe unde Cuza venea de la Iasi. Se consemnează că în cinstea Domnitorului s-au ridicat, pe sosea, pe ulițele pe unde trebuia să treacă, arcuri de triumf împodobite cu verdeață si înfăsurate în pânză tricoloră; tarafuri de lăutari, cântau Hora Unirii, valuri de flori se revărsau în calea Domnitorului, care cobora din diligență. Despărțit în două Focsanii Moldovei si Focsanii Munteniei de un braț al Milcovului, orasul întruchipa, în acea vreme, situația celor două țări vecine si surori. Ajungând la hotar, unde era al doilea arc de triumf, Domnitorul s-a oprit, a chemat la el pe cei doi soldați care făceau de strajă la hotar: un moldovean si un muntean, spunându-le că sunt frați, si i-a pus să se îmbrățiseze. Apoi a dat poruncă ca fiecare să meargă la cazarma lui si să comunice comandantilor că de azi înainte si pe vecii vecilor, Domnitorul Principatelor Unite a ridicat gărzile de la hotarul dintre români, la Focsani. Însoțit de mai marii orasului si de mulțimea de oameni, Cuza a mers până în centru, la Podul de Piatră, unde au dansat cu toții Hora Unirii.
Poetul focsănean Dimitrie Dăscălescu, scria cu acest prilej poezia O zi frumoasă, asa cum a rămas în inimile românilor ziua de 5 ianuarie: Azi, Românul dovedeste/ Că-n sfârsit s-a desteptat,/ Și că-n faptă vredniceste/ Libertatea ce-a visat. Aici, în Moldova, a fost ales în unanimitate, la 5-17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul Partidei Naționale. Deoarece în textul Convenției nu se stipula că domnii alesi în cele două Principate să fie persoane separate, conducătorii luptei naționale au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat si în Țara Românească.
Adunarea electivă a Țării Românesti era dominată de conservatori, care dețineau majoritatea mandatelor. În această situație, liberalii radicali au inițiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitație în rândul populației Capitalei si a țăranilor din împrejurimi. Zeci de mii de oameni s-au aflat în preajma Adunării. Unul dintre tribuni nota că poporul era gata să năvălească în Cameră si să o silească să proclame ca ales pe alesul Moldovei".
Așa s-a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, această alegere fiind acceptată în unanimitate. Era un pas important către definitivarea Unirii Principatelor Romane, înfăptuirii statului național român unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, alegerea ca domn al Țării Românesti a lui Alexandru Ioan Cuza și-a găsit confirmarea deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului națiunii în capitala munteană. A urmat recunoasterea internațională a alegerilor. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poartă si de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris. Situația creată în cele două Principate a determinat cele două Conferințe internaționale de la Paris, în același an. La cea de a doua Conferintă, sub presiunea evenimentelor internationale războiul dintre Franta și Sardinia împotriva Austriei fiind pe cale să înceapă marile puteri europene au fost oarecum nevoite să accepte unirea înfăptuită de români. Cuza a fost recunoscut ca domn al Principatelor, recunoașterea sa fiind limitată numai pe durata vietii acestuia.
Născut la 20 martie 1820 în Moldova, a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România, la 5 ianuarie 1859 ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 si al Tării Românești. Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică si diplomatică pentru recunoasterea Unirii de către puterea suzerană si puterile garante si apoi pentru desăvârsirea Unirii Principatelor Romane pe calea înfăptuirii unității constituționale si administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova si Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare si un singur guvern.
După realizarea Unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza împreună cu colaboratorul său cel mai apropiat, ministru și apoi prim-ministru Mihail Kogălniceanu, au inițiat importante reforme interne, cele mai importante fiind: secularizarea averilor mânăstiresti (1863), reforma agrară (1864) și reforma învățământului (1864), care au fixat un cadru modern de dezvoltare al țării. Sirul de reforme inițiate de Cuza si venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, au consolidat actul de la 1859.
În anul 1866, a fost obligat să abdice; o coaliție a partidelor vremii, denumită si Monstruoasa coalitie a hotărât aceasta din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacționat astfel față de manifestările autoritare ale domnitorului. Complotistii au reusit să-si realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracțiune a armatei, l-au constrâns pe domnitor să abdice într-o noapte a lunii februarie 1866. La aceasta a contribuit însusi Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privința factorilor reacționari, ci, într-un discurs, s-a arătat dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susținut si de o scrisoare adresată unui diplomat străin).
A fost exilat și a trăit la Viena și Florenta. A murit în 1873 la Heidelberg (Germania), dar a fost adus în tară și înmormântat la castelul familiei sale de la Ruginoasa (judetul Iași), apoi înhumat la Biserica Sfintii Trei Ierarhi din Iași.
În fiecare an, în luna ianuarie, sărbătorim Unirea, Mica Unire cum i se mai spune, dar fără de care nu s-ar fi putut săvârși faptele mari de mai târziu. Unul dintre cei care a pus umărul la realizarea acestei uniri a fost Ion Roată, intrat în istorie ca o legendă, cunoscut si sub numele de Mos Ion Roată, un țăran român, deputat în Divanul Ad-hoc, susținător înflăcărat al Unirii Principatelor Moldova și Valahia si al reformei agrare din Principatele. Se spune că semna prin punerea degetului muiat în cerneală, fiind neștiutor de carte, oficial semnând cu parafa primită în Divanul ad-hoc, dar era înzestrat nativ cu o minte ageră și o judecată dreaptă, fiind cunoscut ca un om cinstit, cu gâdilici la limbă", fiindcă spunea adevărul fără menajamente, neavând ascunzători în suflet", după cum îl caracteriza Ion Creangă. Pentru spiritul său de dreptate, Ion Roată a fost considerat de către tărani ca fiind puternic, dârz și capabil de a le apăra interesele. A avut, se spune, o aparitie meteorică pe scena istorică a tării.
Eminescu la cei douăzeci de ani ai săi, deci în 1870, aflându-se la Viena, împreună cu o delegatie de studenti l-au vizitat de Anul Nou pe Cuza care trăia în exil la Viena în acel moment, pentru a-i demonstra astfel solidaritatea, atasamentul ideologic si admirația". Poziția adoptată de Mihai Eminescu față de Cuza l-a determinat pe marele eminescolog Dimitrie Vatamaniuc să afirme: Cultul lui Eminescu pentru Alexandru Ioan Cuza se explică prin importanța ce-o acordă reformelor sale, realizate într-un timp scurt si fără sprijin dinafară" si prin faptul că poetul era necruțător cu participanții la complotul detronării.
Hora Unirii are o semnificatie sfântă pentru noi românii. Citind cartea Ultimul tren spre Romania a lui Anatolie Paniș, m-a impresionat figura lui Constantin Stere, remarcabil om de cultură (jurist, profesor, gazetar, scriitor, om politic) care a trăit între anii 1865 și 1936. Acest scriitor, în alt moment al istoriei tării, a cerut unirea cu România, spunând: Fratii mei basarabeni, a sosit clipa marii noastre izbăviri! Suntem la un pas de a ne desăvârși libertatea! Acum ori niciodată..." El a citit delegatiilor ruși și ucraineni, hotărârea tăranilor din judetul Hotin: Tinând seama că timp de 14 veacuri Basarabia a fost tinut al României, că a făcut parte din același neam... cerem astăzi în mod solemn în fata lumii întregi, Unirea Basarabiei cu România.
Autorul povestește cum în 1918 Basarabia s-a alăturat României nu prin război, ci prin conștientă vrere, cum s-a înfiripat cea mai formidabilă horă din toate câte s-au cunoscut, cuprinzând în mijlocul ei o piată și mai apoi străzile de jur împrejur ale Chișinăului, hora care a tinut o noapte, cum două zile mai târziu, mai povestește, deputatii basarabeni erau alături în parlamentul și guvernul României, alături de rege și regină, hora cuprinzând de data aceasta întreaga piată de la Iași.
Hora este un dans popular cunoscut în Balcani, în România. Pentru cine nu știe, hora se dansează pe muzică cu un ritm specific, într-un cerc închis, dansatorii tinându-se de mână, făcând trei pași înainte și unul înapoi. Se dansează la aniversări, diferite festivaluri și în spatiile rurale; traditia la noi, la români era, ca în fiecare sfârșit de săptămână, tăranii din sate să se îmbrace în costume nationale și să danseze acest dans, bucurându-se de comuniune.
Să amintim că Hora Unirii, poezia scrisă de Vasile Alecsandri, a fost publicată pentru prima dată în 1856, în revista Steaua a lui Mihail Kogălniceanu, că muzica a fost compusă de Alexandru Flechtenmacher și că în ziua de 24 ianuarie când s-au unit Moldova cu Tara Românească, sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, s-a dansat și s-a cântat această Horă a Unirii.
Ion Creangă a descris frumos pledoaria pentru unire, într-un dialog:
Și Roată se duce și vrea să ridice bolovanul, dar nu poate. Ia, du-te și dumneata moș Vasile, și dumneata
În sfârșit, se duc ei vreo trei-patru tărani, urnesc bolovanul din loc, îl ridică pe umeri și-l aduc lângă boier. Ei, oameni buni, vedeti? S-a dus moș Ion și n-a putut face treaba singur; dar când v-ati mai dus câtiva într-ajutor, treaba s-a făcut cu ușurintă, greutatea n-a mai fost aceeași. Povestea cântecului: Unde-i unul nu-i putere,/ La nevoi și la durere;/ Unde-s multi puterea crește/ Și dușmanul nu sporește. Așa și cu Unirea, oameni buni
HORA UNIRII: Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română,/ Să-nvârtim hora frătiei/ Pe pământul României!/ Iarba rea din holde piară!/ Piară dușmănia-n tară!/ Între noi să nu mai fie/ Decât flori și omenie!/ Măi muntene, măi vecine,/ Vină să te prinzi cu mine/ Și la viată cu unire,/ Și la moarte cu-nfrătire!/ Unde-i unul, nu-i putere/ La nevoi și la durere;/ Unde-s doi, puterea crește,/ Și dușmanul nu sporește!/ Amândoi suntem de-o mamă,/ De-o făptură și de-o samă,/ Ca doi brazi într-o tulpină,/ Ca doi ochi într-o lumină./ Amândoi avem un nume,/ Amândoi o soartă-n lume,/ Eu ti-s frate, tu mi-ești frate,/ În noi doi un suflet bate!/ Vin la Milcov cu grăbire/ Să-l secăm dintr-o sorbire,/ Ca să treacă drumul mare/ Peste-a noastre vechi hotare./ Și să vadă sfântul soare,/ Într-o zi de sărbătoare,/ Hora noastră cea frătească/ Pe câmpia românească!
|
Vavila Popovici 1/21/2014 |
Contact: |
|
|
