Oaza poeziei
Am coborât în oaza poeziei,
Cuvântul tot l-am răsucit cu dalta,
Am luat din el doar cântul ciocârliei
Si-am pus trei îngeri să păzească poarta,
Zile în sir, am frământat întruna,
Aluatul ei dospit cu raze dulci,
Am martori numai soarele si luna,
Luceferii mi-au fost părinti si prunci,
Am pus să cânte codrul cu ai săi,
Marea să-mi curgă lenes la fereastră
Si am plantat pe geană ghiocei,
Sub pleoape, zarea mi-a zâmbit albastră.
BUDVA
La Budva, muntele sărută marea cu foc.
Bratele lui mângâie cerul oval.
Gândurile sunt într-un continuu joc
Cu visele, care se bronzează pe mal.
Orasul vechi i-o cetate imensă,
Te copleseste izul medieval.
Albastrul zării e prins într-o pensă,
Perdelele apei sunt de opal.
La Budva, orasul poartă aură-naltă,
Stelele au ochii deschisi.
Aici, zarea e atât de curată...
Luceferii de suflet sunt prinsi.
La Budva, îngerii tes vesmintele mării,
Sperantele se rumenesc sus, pe stânci,
Se sparge vântul în rochia zării
Si stelele dorm în cuiburi de cuci.
PIC CU PIC
Ne striveste clipa în tăcere,
Ne otrăveste viata pic cu pic,
Sperantele s-au năruit si ele
Si dintre toate, am rămas nimic?
Iluzii, vorbe goale, năruire,
Noaptea aleargă gata să ne prindă,
Avem albeată putredă-n privire,
Pupilele s-au pironit pe grindă,
A cui e vina? Unde-s vinovatii?
Nu-i nici un suflet care să regrete?
La colt de stradă, se iubesc amantii,
Răul ne-absoarbe ca un lung burete.
NU MAI SUNT ÎNGERI
Nu mai sunt îngeri, e văzduhul gol,
O sabie imensă stă să cadă,
Pe viata asta nu mai dai un pol
Si vulturi croncănesc pe cer grămadă,
Se-apropie sfârsitul, dragii mei,
Suntem flămânzi de linistea din cer,
S-au dus în van atâtea epopei,
E totu-n jur, otravă si mister,
Suntem înglodati în aspre neputinte,
Blestemul poate-i unul păcătos,
N-a fost s-atingem albe biruinte,
Dracii ne-asteaptă la portită, jos,
Am îndurat si ură, si durere,
Am scris pe suflet stelele cu dalta,
Dară acum, nu mai avem putere,
Ne-am ispăsit păcatele si soarta,
Se naste lumea fără viitor,
Veacul e mort, iar noi am obosit,
Moartea pândeste-n orice muritor
Si Dumnezeu pe toti ne-a părăsit?
SEMNE
În fiecare clipă ce mă duce,
Mă răstignesc usor, pe cruce,
Cu frica sunt, de-o vesnicie, soră,
Corabia vietii n-are proră,
Mă-ngrop, de vie, într-o stea cernită,
Bucăti de suflet, lavă prea topită,
Scârbiti, si pestii ies acum din apă,
De-o vesnicie, greul greu ne sapă,
Suntem atât de-aproape de dezastru
Si cerul sângeră si el albastru,
Închina-ne-vom la cine nu aude,
Zările sunt, de-o vesnicie, surde?
PRIMĂVARĂ
Mijeste iarba prin răzoare
Si mugurii plesnesc pe ram,
Poiana-ntreag-a prins culoare,
Eu bucurie-n suflet am,
Mirosul gliei mă încântă,
Parfumul ei îmi intră-n nări,
Taina pădurii este sfântă,
Desface zarea-n primăveri,
Mijeste iarba prin grădină,
Pomii-si îmbracă straie noi
Privirea-n crengi mi se anină,
Si păsări cântă prin zăvoi.
PRETUTINDENI
Marin Sorescu locuieste în stele.
Uite-l, tocmai scrie pe o pânză de nori!
Când oboseste, desenează păsări pe ele
Si curcubeul l-aprinde-n mii de culori.
Marin Sorescu locuieste jos, pe pământ,
În iarbă, în frunze, în pomii cu floare,
E-n fiece mugur si-n fiece gând,
Numele lui scapără raze de soare.
Iată-l, acum stă la masă din nou.
Mama i-a copt pâine neagră în spuză,
Tatăl abia a-njugat la carul mare, un bou,
Celălalt, Rujan, începuse să-npungă,
Vin cei dragi: Grigore, Fănus si-Adrian,
Ca îngerii, au aripi de spumă!
Se-ntâlnesc toti patru, în fiece an,
La o suetă, pe o rază de lună,
Cu Iona, cu Schachespeare, cu Paracliser,
Navighează în oceanul de stele,
Totul rămâne-nvăluit în mister
Sau sunt luceferi si ei printre ele?
Mi-e dor de Sorescu, desi-l văd mereu,
Ce n-as da să îl stiu la casa din sat!
Acolo, poposeste doar Dumnezeu,
La usile-nchise, toti îngerii bat.
|
