Randuri pentru Luceferi ...
Orologiul din perete bate cincisprezece ianuarie.
Este ora Eminescu.
Scriu o scrisoare peste
veacuri, eu, invatacel cu degete patate de
cerneala, ce a-ndraznit, pentru un fir de timp,
sa isi ridice ochii catre un Luceafar.
Cand inca invatam a glasui,
maica maicutei mele ma-nvata din randurile tale,
si eu,
inca nedeslusind intreaga-ti maretie de luceafar,
simteam, pana in fundul sufletului de copil,
tristetea versului O mama, dulce mama…
Ma leganam, rostind, vrajita ca de-o muzica
maiastra,
de care satz nu mai aveam:
Codruuuule, codruuutule, ceeee mai faci
dragutule,
Icoana stelei ce-a murit,
Si de chipul dragei mele…
Si-n anii cand pasiunile inmugureau, intaia data,
in sufletele de adolescenti,
eu am privit la chipul tau, in pagina de carte,
si-am mangaiat cu degete timide,
patate cu albastru de cerneala,
parul cel lung de abanos,
si m-am lasat, la randu-mi, alinata
de versul dulce, de privirea-ndepartata.
M-ai insotit apoi si-n anii ce-au venit.
M-ai insotit, Lucefere, si mi-ai raspuns la
tulburari de-adanc de suflet,
caci le traisei mai-nainte, nu-i asa?
doar toate's vechi si noua toate.
Iar clipa a venit apoi cand am crezut ca te-am
pierdut…
cand am simtit in fiinta si in suflet un cutremur.
Cum mi s-ar fi putut imagina un ceas,
un dram de ora fara tine?
Cum sa fi incercat sa vietuiesc
departe de o raza a ta?
… Acum imi vine sa zambesc…
ce tanara-naiv eram … oare Luceferii au graniti?
Nu strajuie ei munti si-oceane, si larg de mare si
campii?
Cum m-am temut ca am sa-l pierd pe Eminescu,
cand el este mereu si pretutindeni?
Cum?
Traiesc acum eu, bulgare de tina si-nvatacel
cu degete albastre
in vremuri ce sunt hotarate
peste-un albastru de ocean,
in spatii zamislite de uriasi.
Eu insa sunt un bulgare de tina,
crescuta-n poala maicii Baragan, si ocrotita din
pruncie de pieptul muntilor Carpati.
Am supt din Dunare putere, si m-am infasurat
in vraja marii celei negre
cum sa-ncap eu'n atata vesnicie?
Si m-as fi dizolvat
nisip si praf m-as fi facut, si m-as fi spulberat in
preerie,
daca o stea nu m-ar fi strajuit - mereu si
pretutindeni
si nu m-ar fi lasat sa fiu ce am ramas
un bulgare de tina si-nvatacel cu degete
albastre.
Astazi, scapata fiind de nefiintare,
cand inca imi hranesc trairea din seva scrisului
cel dulce,
incerc sa-nvat pe cei mai fragezi decat mine
plapande lujere ce cresc
din bulgare de tina -,
ca undeva si peste tot,
exista azi si-a fost mereu, si ne va lumina si-n
mainele ce vine,
Un Domn Luceafar Eminescu.
Iertata-mi fie indrazneala
de a asterne-aceste randuri
invatacel ce a sarguit cu drag si cu credinta,
si prea firava lupta cu potrivniciile,
ca sa nu piarda o comoara mostenita,
tasnita din adancul veacului ce-au fost
limba romana si pe Eminescu.
Toronto / Ian
|
Eliza Ghinea 1/14/2014 |
Contact: |
|
|
