Rezonante filozofice în poezia eminesciană
Întreaga creatie lirică a lui Eminescu este impregnată în chip structural de o serie de valente si vibratii filozofice, care dau nota specifică, inconfundabilă, a poeziei sale. Poetul a fost modelat si format de timpuriu în spiritul Scolii de la Cernăuti tutelată de profesorul Aron Pumnul, excelent lingvist si filolog, autor al antologiei "Lepturariul românesc" în 6 volume, care a stat la temelia poemului eminescian "Epigonii". Perioada acumulărilor definitorii pentru profilul spiritual, cultural si poetic al lui Eminescu s-a petrecut în perioada studiilor de la Viena (1869-1872) si Berlin (1872-1874), care i-au marcat tineretea si întreaga activitate creatoare, până la prematurul său sfârsit. În cele două metropole occidentale, avidul student si poet a manifestat un interes deosebit fată de cursurile urmate, asa cum o dovedesc notitele din caietele sale - impresionant rod al cunostintelor acumulate cu prilejul prelegerilor unor renumiti profesori universitari ai timpului si al lecturilor din cadrul marilor biblioteci frecventate cu asiduitate.
Ca trimis la studii al lui Titu Maiorescu, marcant om politic si de cultură, mentor spiritual al "Junimii", care vedea în el un dorit si posibil cadru unuversitar, Eminescu s-a simtit puternic atras de tematica din domeniul filozofiei, al literaturii universale si al astronomiei, de istoria antică si
contemporană, de cursul evenimentelor politice, oglindite mai târziu în mod ingenios în creatia sa lirică, precum si în prodigioasa-i proză din volumul postum "Geniu pustiu". Toate acestea au contribuit din plin la cristalizarea spiritului enciclopedic al personalitătii lui Eminescu, reflectat cu prisosintă în întreaga sa operă literară, ca si în sustinuta-i activitate jurnalistică...
După mărturiile unor celebri biografi si cercetători ai poetului (Perpessicius, George Munteanu, D. Murărasu, Cezar Petrescu - trilogia "Romanul lui Eminescu - s. a.), "studentul extraordinar" si "auditor în filozofie" de la Viena si Berlin s-a adâncit în multiple si diverse studii, cu o nestăvilită sete de cunoastere si cuprindere. Cursurile speciale "Eminescu", tinute în Amfiteatrul Odobescu al Facul tătii de Filologie din Bucuresti de excelentii profesori universitari George Călinescu, Tudor Vianu, Zoe Dumitrescu Busulenga, Edgar Papu (al căror beneficiar am avut prilejul
a fi la vremea respectivă), au întregit de minune imaginea tânărului studios Eminescu, aplecat cu pasiune si metodă asupra lucrărilor de filozofie ale lui Kant, Schopenhauer, Hegel, Herbart, Feuerbach s. a. Până unde mergea in- teresul său fată de acest irezistibil domeniu o dovedeste si faptul că, la un moment dat, el s-a apucat să traducă în română "Critica ratiunii pure" de Kant, străduindu-se să găsească limbajul adecvat pentru o asemenea temerară întreprindere...Într-o poezie din această perioadă, dedicată frumoasei Milly (v. Eminescu, Poezii, 1970), poetul, într-un moment de bună dipozitie, cu referire la "tata Brahma" si "tata Darwin", notează degajat: "Si mă urc în tren cu grabă,/ Cu o foame de balaur,/ Între dinti o pipă lungă,/ Subsuori pe Schopenhauer."
Într-adevăr: filozoful german Arthur Schopenhauer (1788-1860), din lucrările căruia Titu Maiorescu a tradus în română, făcându-l foarte apropiat celor de la "Junimea", a reprezentat pentru Eminescu un reper cu care a intrat definitiv într-o simpatetică rezonantă. Multe dintre poeziile si proiectele sale literare sunt profund contaminate de unele idei si concepte care grăiesc despre influentele de ordin filozofic intrinsece ansamblului său tematic si imagistic.
Când eram elev la Liceul din Turnu Măgurele, am primit de la profesorul meu de matematică si astronomie (!) M.Muller o carte de Schopenhauer,intitulată "Viata, amorul, moartea", care mi-a deschis apetitul pentru aprofundarea treptată a lucrărilor filozofului respectiv. Am fost surprins să constat mai apoi, ca student-filolog, larga influentă pe care vestitul gânditor german (a cărui casă memorială aveam s-o vizitez în 1970 la Frankfurt am Main, orasul natal al lui Goethe, părintele lui "Faust") a avut-o asupra creatiei inegalabilului nostru poet. Influentele sunt evidente într-o serie de poezii precum "Ce e amorul?"("Ce e amorul? E un lung/Prilej pentru durere,/Căci mii de lacrimi nu-i ajung/Si tot mai multe cere..."), "S-a dus amorul", "La steaua" ("Tot astfel când al nostru dor/Pieri în noapte-adâncă,/Lumina stinsului amor/Ne urmăreste încă"), "Mortua est" ("O, moartea e-un chaos, o mare de stele,/ Când viata-i o boltă de vise rebele"), "Cugetările sărmanului Dionis"("Fiosof de-as fi simtirea-mi ar fi vesnic la aman!"), "Mai am un singur dor", "Memento mori", "Eu nu cred nici în Iehova", "Glossă", "Odă, în metru antic" etc. Fiecare dintre aceste poezii ar putea genera un comentariu aparte privind sursele inspiratoare si bogatele lor sensuri poetice...
Adesea, Eminescu sintetizează în versurile sale expresii si concluzii de esentă filozofică: "Lumea-i cum este, si ca dânsa suntem noi", "Că vis al mortii-eterne e viata lumii-ntregi", "Suferintă tu, dureros de dulce", "O raclă mare-i lumea. Stelele-s cuie", "Glasul lumei, glasul mărei se-mpreună-n infinit, "Moarte si viată, foaie-n două fete" etc., etc. Acestea toate, ca întreaga tesătură de idei si măiestrie artistică, sunt ceea ce putem numi cu termenul distinctiv de "eminescianisme", care ne merg direct la inimă si se fixează firesc în memoria noastră, ca niste for-
mule magice si adevărate peceti ale geniului.Ale poetului nostru inconfundabil care, pendulând armonios între limba ca un fagure de miere a bravilor "epigoni" ai literelor române si exprimarea fecundată de profunzimea unor mari maestri ai spiritului, se auto-evoca în chip definitoriu, într-o vădită notă romantică, specifică liricii sale: "Cu gândiri si cu imagini/Înnegrit-am multe pagini:/S-ale cărtii, s-ale vietii,/ Chiar din zorii tineretii"...
Toronto / Ian 2014
|
Ion Segãrceanu 1/14/2014 |
Contact: |
|
|
