,,Suflet bun la toate!’’
Fără să ne dăm seama, Avi se îndepărtase de noi. L-am regăsit cu privirea tocmai în spatele curtii. Stătea rezemat de pârleazul peste care sărisem de atâtea ori în copilărie. Privea pădurea răsărită parcă din matca unui fluviu secat cândva, după potop.
- Avi! – am strigat eu la el, cum strigam odată pe mos Gheorghe. Stai că vin!...
Avram a întors capul. Am aruncat încăltările si am alergat spre el, descultă, ca în copilărie.
- Doamne, cu fata asta nu e a bună! – am auzit-o pe mamaie în urma mea – Mai încet, ho, că nu ti-l ia nimenea!
- Las-o, mamă, a suferit destul! – am auzit-o si pe Maria. - Are si ea dreptul la viată, iar băiatul ăsta...
- Păi o iubi-o, nimic de zis, că se vede de la o postă, însă... Fată, eu nu stiu ce să mai spun?! Voi ăstia de acum... Pe vremea mea, nu-i săreai omului, asa una, două, în brate. ...Si în văzul lumii!
- Las-o, am zis! E viata ei... Noi să ne vedem de ale noastre. Mai bine ai pune masa si...
- Vreau păsat cu jumări din găleata cu untură! Cum îmi făcea mos Gheorghe! – am strigat eu după ce am mai tras cu urechea.
Mamaie a rămas întepenită pe scara ce urca spre prispa casei. Maria, la fel. Le simteam privirile, un fel de adieri ce-mi alintau coapsele.
- I-auzi, afurisita! Si eu care i-am făcut toate poftele... Numai câte povesti i-am spus... Măre, pe-aia cu cocosul si Litră beat, întors din drum, de pe lumea ailaltă...
- Bazaconii, mamaie, bazaconii! – Uite aici poveste! Una adevărată, cu un Făt-frumos si o Ileană Cosânzeană! – i-am zis în timp ce l-am sărutat pe Avi.
- Ptiu, să nu te deochi, fată! Mumăăă, mumă, s-a întors pământul cu josul în sus...
- Află! Cu el si lumea. Doar dumneata ce-ai mai rămas asa, întepenită în ale dumitale. – i-a reprosat, în glumă, Maria în timp ce a ajutat-o să urce scările.
***
După ce l-am îmbrătisat pe Avram, l-am luat de mână si am făcut pasi spre grădinile însirate de o parte si alta a râului.
- Hei, ochii la mine! Asa! Află că aici e o lume si în lume suntem noi. Uite pe-acolo îsi punea varză, baba Ioana, lângă ea, mamaie... Rosii, ardei, buruieni, într-un cuvânt de toate. Parcă le văd aplecate, cu josul în sus, gata să cadă în nas, sprijinindu-se în sapă. ,,...auzi Ioană, fă, ăsta al tău, s-a prostit rău.’’ ,,E, si cu tine! Asa e din facere.’’ Adică mos Gheorghe?! Îl stii pe mos Gheorghe?
- Ăla cu înghetata?
- Măăă, ăla era Staros! ...Cu gloaba si cu baba...
- ...Aia pusă în picioare în groapă, cât să răsară în primăvară, floare de floare.
- Nuuu... Cucută, asa a zis prima dată... Ptiu, că am uitat cine?
- Si?...
- Si ce? Cucută a băut Socrate, în Antichitate, de-al focului, vorba lui tataie, cât să arate prostimii că si ei, oameni obisnuiti, pot avea parte de toate. Inclusiv de zei si de mântuire. – mi-am amintit eu de la scoală.
- Of, le-ai cam încurcat! Aci suntem în România, anul 2000 si ceva, Grecia, aia cu maestrul, ehe...
- Păi da, dar ce folos că si pe-aici si pe la ei, din primordii, cucuta... – am făcut eu pe naiva.
- Adică aia a voastră pusă în picioare, la păstrat, pe coastă?...
- Măăă, pe-atunci, adică demult, la un fel de început, Avram si Eva. Adică tot noi, doi nebuni plictisiti, în rai.
- Eu nu, Adam!
- Profesore, chestiune de semantică si de context, ce Dumnezeu?! Avram, un fel de Adam pitrocit, adică returnat aci, pe pământ. Vezi tocmai de unde vii? Si eu, vipera, cum zicea mamaie, în pielea goală... Ba nu, că sarpele era în copac... Asa spune povestea. Dar mai bine lasă! Spune-mi că mă iubesti! Spune-mi aici, unde, primăvara, însusi Dumnezeu vine si ascultă cum, la coltul ierbii, cântă răcăneii. Oac! Oac-oac-oac! Hai, îmi spui?
- Oac! Oac! – m-a imitat Avi.
- Dacă zici tu? Oac! Oac! – ne-am răsfătat, apoi eu am alergat înaintea sa, de-a lungul potecii. L-am privit de acolo, dinspre grădini, de departe si m-am întors spre el parcă mai tristă ca niciodată. - Dragul meu, tu esti bun si întelegător cu mine, însă eu am sentimentul că nu mai încap în lume. De fapt când fug, încerc să fug de mine. Abia acum, când nu mai sunt în celulă, nu mă mai pot suporta. De ce a trebuit să se întâmple cele ce mi s-au întâmplat?! Aflu după ani si ani că am un frate vitreg si... Nemernicul! Sau nu... Poate l-am incitat, l-am provocat, iar violul... Sau poate chiar eu l-am violat. Doamne, uneori îmi vine să mă biciuiesc singură, cu o frânghie înmuiată în otravă. În ceva care să mă scape de gândurile răsucite în mine. Alteori, ca să grăbesc sfârsitul, îmi vine să mă spânzur. Uite acolo, pe deal, în nucul lui Băcanu. Că tot a încercat el si nu a fost să fie. S-a rupt creanga si, beat cum era, a căzut tocmai de acolo, de sus, în niste mărăcini. Si-a rupt coastele.
- Bietul pom! Si-a sacrificat creanga pentru un un biet nebun! Ori tu... Te văd în toate mintile. Mă însel?
- Ce stii tu?!
- Sarra, hei, mă superi! Ai văzut ce a zis judecătorul... În plus, deasupra a tot ce a fost, a stat Dumnezeu. Corcodel se zbate si acum în chinuri. I-a strâmbat si gura... A paralizat. Rănile nu i se mai vindecă... Curge din el putregaiul. Celălalt e pe drumuri... Au de îndurat, nu glumă! Blestemul Mariei, al celor ce ti-au fost alături! Până si Tabitha a îngenuncheat în fata altarului, la noi, la crestini.
- Mda, si... Cine îmi poate reînoda sufletul?!
- Mos Gheorghe, eu, satul tău... Dar hai să schimbăm vorba! Doar stii, îmi esti dragă mai ales când te văd veselă.
- Un fel de teamă mă pândeste undeva în gânduri, iar când sunt singură, mă simt si în libertate, într-un fel de celulă. Vă simt parcă în patul ăla jegos, lângă Lineta... Deasupra, Joitina, o curvă analfabetă ce îsi înjunghiase pe la spate concubinul. Îi furase bani, bijuterii... Zile! Anii ce nu si-i mai putea întoarce. Apoi, lângă ea, în al doilea rând de paturi, o spurcată. Nici nu mai stiu cum o cheamă. Mai încolo, o pirandă cu nasul tăiat, ce îsi înjunghiase tiganul, în somn, beat. Apoi altele si iar altele: centuriste, hoate, putori, nesimtite, nespălate... Niste vaci încăltate! Două zile dacă ai fi stat alături lor, nu ti-ar mai fi trebuit femei, în veacul vecilor. În pavilionul de lângă noi, bărbatii. Criminali, hoti, borfasi... Într-un cuvânt, tâlhari. Dintr-ăstia moderni... Mâine, poimâine, îi vor face literatii viitorului context politic, haiduci, după caz, dizidenti sau, probabil, chiar geniile încă nestiute. Unul cică ar fi scris poezii, altul cărti. Cărti dintr-ălea de care scriu si telectualii!... Doamne, cum mai bate omenirea câmpii! Avi, totul e un fel de iarmaroc, prin care se deschide o altfel de poartă spre iadul din viitoarele decenii.
- Sarra, gata! În plus, de ce ai generaliza? Uite aici, pe dealurile astea, parcă Cel de Sus a pus cerul pe pământ. E atâta liniste, e atâta aer... Apoi, e mamaie, Maria. Respiră-ti lumea! Că tot ne-a fost dată respiratia. Nu putem opri clipa. Din păcate, noi, pământenii, suntem în timp! Doar Staros ăla al tău, ăla cu înghetata, o fi iesit prin cer...
- Săracu! Sau o pregăti acum, acolo, sus, cine mai stie ce bunătăti, îngerilor.
- Eu zic să ne întoarcem. Nu-i întrista pe ai tăi. Chiar si Maria e la mâna sperantei. Uite, mâncăm ceva si apoi plecăm. Dincolo de dealurile astea, e Căciulata. ,,Cât să mă mai odihnesc si eu putin!’’ Tii minte? Acolo a fost, pentru noi, începutul. Tu, o pustoaică! ...Iar eu sprijin sufletului tău...
- Mda! Sprijin între cer si pământ! ,,Suflet bun la toate!’’
|
