,,Stefan cel Mare. Întoarcerea” - un roman captivant
Romanul Stefan cel Mare. Întoarcerea, de Valeriu Turcanu, se adresează în primul rând tinerilor (celor ce mai au încă plăcerea cititului), întrucât detine toate ingredientele ce pot merge la sufletul acestora: aventură, eroism, iubire, picanterii, răsturnări de situatii, suspense, jonglerii, happy end. Într-o perioadă de criză profundă a cărtii pentru adolescenti, apare, iată, această scriitură măiestrită, care încearcă a resuscita romanul istoric în plin curent de minimalizare a lui, lansând un subiect incitant.
Este vorba de tineretea, mai putin cunoscută, a domnitorului care reprezintă pentru românii dintre Prut si Nistru figura luminoasă centrală, simbolul, în jurul căruia s-au adunat si au rezistat agresivitătii procesului de deznationalizare si stergere identitară. E o intreprindere extrem de curajoasă, având în vedere multitudinea scrierilor literare dedicate acestui subiect, ce merită a fi salutată fie si din prisma mesajului pe care acesta doreste să-l transmită. Este un roman istoric, ce are ca personaj central pe viitorul Stefan cel Mare si Sfânt, în acelasi timp, un roman de dragoste, ce dezvoltă în plan secund, fictional, povestea de iubire, neînplinită, a acestuia cu gingasa si viteaza Crina, fiică de răzesi, fosta tovarăsă de joacă si năzdrăvenii din satul natal, Borzesti. Prospetimea abordării acestui subiect îl impune atentiei lectorului. El poate fi citit cu bucurie si desfătare sufletească la orice vârstă, fiind parcurs pe nerăsuflate.
Deloc voluminos – mergând pe o psihologie a publicului de respingere a cărtilor cu multe pagini -, story-ul romanului se întinde pe o perioadă istorică scurtă, mai exact, este axat pe momentul în care fiul domnitorului Bogdan al II-lea hătărăste să renunte la pribegia, în care l-a aruncat Aron vodă prin asasinarea tatălui său, si să revină în Moldova musatină pentru a-si recâstiga locul de urmas la tronul acesteia. Autorul se cufundă cu bucurie în epoca istorică în care tara Moldovei era una singură, cu tinutul Orheiului si Hotinului, având ca hotar Nistrul, (în relatii strânse cu Valahia si Cetatea Brasovului), ce va cunoaste adevărata măretie odată cu urcarea lui Stefan pe tron si tocmai de aceea se opreste asupra începutului acestei strălucite domnii. Secondat de mama sa, doamna Oltea, Ștefan al III-lea cere ajutorul lui Vlad Tepes, domnul Munteniei si ruda lor, pentru a se întoarce și a recuceri tronul Moldovei. Locul de întâlnire dintre el si Aron vodă este unul simbolic - Câmpia Direptătii (situată la sud-est de Cetatea de scaun a Sucevei lângă satul cu nume omonim dispărut în secolul următor), nume cu rezonantă specială ce apare mereu mentionat în curgerea povestirii. Bătălia se va încheia, după multe si incitante avataruri, cu înfrângerea uzurbatorul si proclamarea lui Stefan, (în sfânta zi de Pasti, la 14 aprilie 1457), de către multimea adunată, în frunte cu mitropolitul Teoctist, ,,domn legiuit al Moldovei”, romanul încheindu-se chiar în acest moment, cu rugăciunea proaspătului ,,uns al lui Dumnezeu” (,,Pogoară printre noi si luminează-ne calea, binecuvântează tara Moldovei, Doamne!”).
Ca în orice roman istoric, fictiunea se amestecă cu documentul într-un imaginar fabulos, personajele reale fiind alături de cele fictionale în tesătura intimă a naratiunii, distanta temporală foarte mare dintre prezent si acele vremi de glorie evocate obligând naratorul să apeleze la surse istorice verificabile (date, evenimente). Limbajul, felul de a gândi si de a se comporta, de a se îmbrăca al personajelor este foarte atent cernut a fi cel al epocii descrise, dar autorul detine stiinta aducerii lor în prezent, încât par a se plimba printre contemporani ca-ntr-o strălucită piesă de teatru.
Nu atât story-ul în sine impresionează, însă - el fiind unul simplu până la un punct -, cât arta autorului de a panorama scene, realităti dure, foarte vii, ce par a se petrece chiar sub ochii lectorului (care trăieste astfel trecutul prin ochii prezentului), de a crea tipologii, artă din care străbat exceptionalele calităti de regizor si scenograf. Totul este privit si redat din această perspectivă, si din cea a actorului care stăpâneste bine publicul, îi păstrează ineresul treaz, îl tine în tensiune. Pe fundalul naratiunii, se întrevăd foarte bine situatia Tării Moldovei la acea dată, realatia cu Înalta Poartă, cu Regatul Poloniei si cel al Ungariei, soliditatea drumului negustoriei (practicate de italieni, polonezi, unguri, brasoveni), ce trecea obligatoriu prin acest tinut, cu privilegiile comerciale si avantajele inerente, diferitele interese cum ar fi prezenta Papalitătii prin reprezentantiii ei, sau cea a trimisilor Înaltei Porti etc. Se fac de asemenea referiri la organizarea statală (dregătorii), administrativă (Sfatul Tării- Pârcălabul Sucevei, marele vornic, vornicul Tării de Sus, vornicul Tării de Jos), politică (vasalitatea fată de turci-haraciul pentru slăvitul sultan, vecinătăti si aliante-lesii), diplomatică (papalitatea, regele polon), la viata religioasă (biserică, mitropolitul Teoctist, preoti de tară, diaconi, cărti si obiecte de cult - Biblia, Evanghelie, Iconostas, icoana mare a Mântuitorului, prapuri -; sărbători religioase – Pastele, Floriile, sunete de clopot, crucea de la mormânt), comercială; la armată (mazili, ,,oastea tării”), moneda de schimb (zlotul), însemnele tării (Stema Moldovei, ,,tăiată în marmură si aurită”); la viata socială (crunta sărăcie a multimii si lăcomia boierilor, birul, visteria golită), la etnii pripăsite pe acest teritoriu (tigani, unguri), la relatiile dintre cele trei tări românesti (vasalitatea si plata pe care le impunea principele Valahiei pentru numirea la tronul Moldovei, schimburile comerciale cu ardelenii) etc. Sunt descrise cu atentie Sala Palatului Domnesc din Suceava (,,ornată cu motive de vită de vie”), sala tronului (,,Deasupra tronului era fixată o icoană mare a Mântuitorului”), curtea domnească asezată de o parte si de alta a tronului (ca orice curte europeană a timpului), din care nu lipseste măscăriciul, ritualul primirii solilor sau al înfăptuirii ,,judetului”, vânătoarea domnească etc. Sunt, de asemenea, mentionate nume de orase si târguri din Moldova (Iasi, Soroca, Hotin, Orhei, Cetatea Albă, Cernăuti, Roman, Neamt, Onesti, Târgoviste; Borzesti, Orbic, Chilia), sau de dincolo de hotarele ei (Constantinopol, Europa).
Interesantă e arta descrierii pe mai multe planuri a evenimentelor ce se derulează rapid: cele de la curtea lui Aron vodă de la Suceava, cele de la curtea de la Târgoviste a lui Vlad Dracul, supranumit Vlad Tepes, cele din satele prin care trec eroii povestirii, sau din târguri, mai ales din târguri. Există, de asemenea, un plan laic si un altul religios al actiunii, ce se întrepătrund, ideea strecurată în subsidiar fiind aceea a profundei înrădăcinări a ortodoxismului în vatra străbună. Capitolele romanului (scurte ca întindere) au o oarecare independentă fată de textul general, ele putând fi citite si separat, ca niste flash-uri în epoca de atunci. Titlurile acestora, foarte fericit si sugestiv alese, conturează, ele singure, realitătile istorice, firul epic, universul narativ în general: Haraciul turcesc, Pretul Moldovei, Dreptatea lui Aron, Băiatul mamei , Frâiele puterii , Praznicul calicilor, Răzvrătirea de la Suceava, Chemarea lupoaicei, Pretul bisericii, Amintirea lui Bogdan, Ordinul aronautilor, Prepunerea Portii, Vânătoarea domnească, Iscoada lui Aron, Sfatul curtezanelor, Bani din nevoie , Teascul lui Aron , Cavalerul de piatră, Sfetnicul de taină, Cei dintâi chemati, Dracul cel nesătul, Mormântul de la Secuieni, Visteria lui Aron, Cuibul părintesc, Solie la lesi, Mortul din Onesti , Marsul la pas, Pehlivanii din Suceava, Jaful Marincăi, Oastea tărănească, Legati prin sângele lui Bogdan vodă, Ciocnirea de la Hreasca, Momeala, Floarea din stemă, Lupta de la Orbic, Crucea de foc, Urzeala boierilor, Sceptrul Moldovei, Alegerea voievodului.
Un amestec de real si fantast, de mit si legendă dă savoare textului si-l face mai captivant. Motivul lupului este astfel reluat si dezvoltat în roman, autorul lăsând a întelege, urmând legenda, legătura dintre print si acesta. Dar si un alt motiv, cel al cavalerului trachic, naratorul făcând continue trimiteri la substratul de mare vechime al neamului, sau cel al florii de crin, cu simbolistică biblică ce vorbeste despre traditia crestină. Scenele se derulează vertiginos, sunt dinamice, palpitante, pline de tensiune, curg din una într-alta, fără a lăsa lectorului timpul să se plictisească, ritmul povestirii însusi fiind unul extrem de antrenant. Sunt astfel scene de neuitat, precum cea din târgurile întesate de lume pestrită, scenele cu circarii (,,pehlivăniile”), cea a primirii soliilor, a audientei negustorilor în sala tronului, sau a celor două bătălii (de la Hreasca si de la Orbic), unele spectaculoase, altele de-a dreptul cosmaresti (vânătoarea domnească). Cu scena coborârii dinspre cetate spre câmpia Direptătii a lui Aron vodă cu întreaga suită, spre a face judecata (,,judetul”), se deschide romanul. Strălucit descrisă, dinamică, de o extraordinară vitalitate si rimicitate, ea pare a fi filmată asa încât să obtină maximum de efecte vizuale (,,Dinspre cetate se auzi un tropot, ce crestea asemeni unui cutremur. Apăru o ceată de călăreti care venea în galop spre Direptatea, dar nu mergea pe de-a dreptul ci serpuind. ‹...› Din spatele boierilor împricinati, călare pe un cal mare si negru, venea domnitorul Moldovei, Petru Aron.‹...› În urma lui, ca o haită de lupi, venea alaiul boieresc, ce se îndrepta spre locul judecătii. ‹...› Din urma lui vodă apăru călare pe o cămilă o femeie...După ea venea călare Iuga, călăul curtii. ‹...› Din urma lui, călare pe un măgar, venea în tropot mărunt măscăriciul Tărcusa. ‹...› Cărutasii, cocotati pe caprele trăsurilor, strigau prostimii să se ferească din drum si plesneau din bice. Poterasii fluierau asurzitor...”), sau acustice, cu sonorităti speciale (,,Rotile huruiau, lanturile zăngăneau, caii sforăiau, bicele pocneau, iar peste toate se auzeau chiuind vizitiii”), ori descriptive, prin descrieri amănuntite ale portului (,,amestec de modă europeană cu cea orientală”). Unele din acestea sunt romantice (aparitia lui Stefan în satul de bastină-Cuibul părintesc), cu adieri mistice (Crucea de fier), cu tuse fantasmagorice (Chemarea lupoaicei) sau de un crunt realism (..... ). Satul are, ca si la Sadoveanu o umanitate specifică, dar atentia naratorului este concentrată mai mult asupra târgurilor, pline de viată, împreună alcătuind un topos propriu. Epicul, de respiratie epopeică, se împleteste armonios cu liricul si dramaticul, actiunea primând asupra descrierii, structura dialogală nelăsând loc prea mare dispozitiei monologice, personajele, foarte vii, fiind deschise si mai putin introvertite.
Personajul evocat în plan central nu este încă acel Athleta Christi (cum l-a numit Papa Sixtus al IV-lea, ), cântat în balade (,,Ștefan Vodă, domn cel mare, seamăn pe lume nu are, decât numai mândrul soare”), dar autorul surprinde foarte bine aura sa „legendară”, chiar în această perioadă de dinainte de a ajunge la domnie, printul Stefan fiind descris ca un adevărat cavaler, însetat de dreptate si dragoste pentru neamul său înrobit, mânat în luptă de credinta în Dumnezeu, cu nimic mai prejos de acele celebre figuri medievale ce dau strălucire romanelor lui Walter Scott etc. Desi ancorat în istoria acestor tinuturi, personajul său trancende astfel regionalul, fiind o expresie tipic romantică, cavalerească, asezându-se în galeria de eroi legendari ai lumii. Emblema sa nu este alta decât floarea de crin si Sfânta Cruce, ca la orice mare cavaler al crestinătătii, iar ordinul căruia i se supune fiind cel al Sfântului Andrei, crestinătorul neamului. Descrierea sa este sumară dar sugestivă (,,nu era prea înalt, avea muschii pieptului si ai bratelor bine formati, vânjosi, dar cu puf nebărbierit pe obraz, iar mustata-abia răsărită”), calitătile sale (ager, prietenos, dârz, hotărât), mai ales cele de om religios si bun strateg se întrevăd încă de pe acum.
Foarte bine conturat este personajul negativ - dacă e să vorbim de un personaj de acest tip - , autorul reusind poate una dintre cele mai bune descrieri ale cruntului voievod Petru Aron, care, în scurta sa domnie , a reusit să-si adauge apelativul de tiranul. Încă din debutul romanului, vodă este prezentat ca o aparitie senzatională (,,bărbat de vreo cincizeci de ani, osos si puternic, cu ochii rosii si privirea încruntată”, cu ,,chipul cu părul roscat, aproape cărunt si barba ca de tap”), fiind îmbrăcat după moda timpului (,,purta îslâc pătrat din samur negru, ...caftan, cu găitan aurit, încins cu un chimir din piele de câine. Pe spate, înfoiată de vânt, se ridica, asemeni unor aripi de corb, o cabanită de catifea, ornată cu fir de aur si diamante”). Faptele sale însă, curtea pe care si-a format-o (cu figuri care mai de care mai pline de lăcomie si dezmăt, unele exotice), modul de viată (mese pantagruelice, vânătoarea, primirile din sala tronului, crimele si incestul, înclinarea sângeroasă, ,,judetul” întotdeauna în defavoarea pământenilor, înrobirea tării) reusesc să contureze, deloc ostentativ, tipul perfect al domnitorului despot, las, trădător.
Tepes , numit mereu Vlad Dracul sau Dracul, personaj secund, de fundal, este surprins prin câteva tuse – forta si puterea pe care o detinea si care-i permiteau să aibă un cuvânt în numirea la tronul Moldovei, interesul financiar pus deasupra legăturilor de rudenie, caracterul dual (binevoitor si neînduplecat); cruzimea care l-a făcut celebru (,,demonismul”), ca si imaginea tepelor fiind foarte subtil strecurate în text, ca atunci când tragi cu mare grijă un colt de perdea, doar un colt.
Respectând linia sadoveniană, sunt puse fată în fată si personajele colective: de o parte pământenii, păstrători ai traditiei si ai ortodoxiei (care se vor alătura lui Stefan si vor forma ,,oastea tării”), pe de alta, boierii, gata oricând să trădeze în functie de interese, surprinsi neiertător de narator, ca în scena de la începutul romanului (,,Cei mai tineri, cu fetele umflate de nesomn si ochii holbati asupra multimii, erau călări. Cei mai bătrâni, burduhănosi, îsi scuturau slănina în rădvane trase de câte patru cai si păzite de câte doi poterasi.”), sau în diverse alte ipostaze, caracterizati prin lasitate, intrigă, lăcomie, cârdăsie la spolierea poporului. Naratorul reuseste să descrie cu aceeasi minutie si alte personaje colective, o adevărată lume pestrită ce formau straturile societătii din oraselele medievale de atunci (boierii Sfatului Tării, boieri de tară, târgoveti, negustori, mesteri, ostași, orăseni, slujbasi, diplomati, preoti, poterasi, mazili, mercenari, cărutasi, cumpărători, curtezane, circari, saltimbanci, lăutari, tigani, hoti, cersetori), din sate (preoti, tărani, răsculati, hăitasi, călăreti, cantonieri, iscoade, vizitii), sau dintre cei veniti din afara tării (poloni, turci, evrei, unguri, turciti) etc.
Există o întreagă galerie de personaje secundare, mai mult sau mai putin conturate, împărtite în două, în trei chiar, functie de taberele celor doi, trei domnitori. Astfel, de o parte sunt ce-i jură credintă printului si, prin legământ de cavaler, se înscriu în Ordinul ,,Sfântului Andrei"(vitejii Arbore, Sendrea, Boldur, Harman), Leu (,,un răzvrătit”, ,,mai strasnic pentru poloni decât hatmanul cazacilor”), familia si cei foarte apropiati (doamna Oltea, Foca - tatăl Crinei, Crina), preoti (mitropolitul, preotul din Secuieni ‹,,un bărbat uscătiv, ..., într-o rasă ponosită, se ruga cu piosenie. În fata lui, pe masă, stătea deschisă Evanghelia.”›), răzesii, personaje episodice precum Cremene, Goian - toti curajosi, cinstiti, uniti în fata nedreptătilor, atasati de tarina Moldovei. Pe de alta, sunt oamenii lui Aron vodă: boierii Durnea (,,îmbrăcat în anteriu galben, cu iminei, giubea si gugiuman”), logofăt Mihu, boier Orbic, tânărul boier Nacu (scolit prin străinătături cu nepotolită poftă de înavutire), logofătul Podolean, coana Marinca, sora lui Aron vodă si fiica ei Anastasia, nepoata si concubina lui vodă (,,ambele îmbrăcate în haine europene”), baba Ioana vrăjitoarea, singura care-i cunoaste neputinta lui vodă, etc. Sunt apoi, foarte putin conturati, boierii de la curtea de la Târgoviste, nehotărâti si greu de convins în a-l ajuta pe print spre a-si obtine tronul.
De-un spectaculos aparte este personajul Viora-Persiana - straniu, carismatic si incitant -, nelipsită din anturajul lui vodă, complice si iscoadă a lui, autorul reusind una din cele mai senzationale descrieri (,,Din urma lui vodă apăru călare pe o cămilă o femeie îmbrăcată în pantaloni, cu o mantie lungă, groasă, tivită cu blană, purtând sub glugă un voal ce-i acoperea fata.. Era Persiana Viora. Pe umăru-i drept se vedea capul unui sarpe, ce privea amenintător multimea”).
Este urmată de o întreagă gamă de personaje exotice - măscăriciul curtii, Tărcusa (,,cu părul vâlvoi si obrazul nebărbierit...tipa îngrozitor”), călăul curtii, Iuga; unele episodice - nebunul satului, tiganul Tobar (,,un bărbos în suman, cojoc, cămasă de lână, încins cu chimir, încăltat în cizme stâlcite,..lovind cu mânerul cutitului în masă”), Lazaro Cvinino, negustor venetian, Legatul papal (Paolo Cezarini) -, altele doar mentionate (sanctitatea sa Calist III, regele Poloniei Cazimir IV, Măritul sultan Mehmet al II-lea), autorul condimentând cu dărnicie textul.
Sunt, de asemenea, făpturi mitologice, fantasme (calul Nour, doica din pădure, cavalerul, Bogdan însusi).
Personaj central feminin, Crina se identifică cu prototipul fetei de la tară, pură, gingasă si feminină, îmbrăcată după portul satului (,,în cojocel, ce-i scotea în evidentă siluieta subtirică si în catrintă groasă, încăltată în coltuni de lână si opinci”), vitează, loială printului salvator, o ,,nălucă”, o floare de ,,păpădie”. Finalul ei era unul asteptat, personaj fictional, el neputând sfârsi decât prin a-si da viata pentru salvarea iubitului print. Opus acestei eroine este prototipul curtezanei, Anastasia, care calcă pe toate principiile moralitătii pentru a se procopsi.
Naratorul nu uită si nu neglijează nici cel mai mic detaliu, ochiul regizoral fiind atent la cele mai mici detalii, de la îmbrăcăminte la felul de a se adresa, misca, căci romanul este în principal unul de actiune, vizual si sonor, în economia căruia eroii se află în continuă miscare.
Scris simplu, din suflet, fără pretentia de a dărâma cine stie ce bariere din calea modernizării acestei specii literare neglijate după 1990 si fără a tine seama de modele si curentele literare din ultimii ani, romanul Stefan voievod. Întoarcerea se citeste cu plăcere, odată început, neputând să-l mai lasi din mână până la final. Un debut de romancier căruia-i dorim să nu se oprească aici.
|
