Fragment din romanul "Mosia"
Un „zeu’’, încălecat pe un cal murg, mută soarele cu mâinile ridicate în cer, de pe Drumul Mare, din orizontul privirii mele în urmă, sub alt orizont. În mare grabă, alunecând pe întâiul orizont, într-un trap-galopat, plin de scântei, într-o săgetată cu scântei tocată mărunt pe linistea uimirii mele.
Nu reusi „călăretul’’să fie devorat de soare. Lumina amiezii topi bratele lui si o jumătate din întregul lui, dar, trecută prin foc, cealaltă jumătate, neagră, germina întunericul cu viată, cu miscare, cu rătăcirea lui pe pământ. Cu cât îl priveam mai mult, uitând de car, de boi, de drumul lor spre moară, calul hrănit cu jăratec venea spre mine, cotindu-si alunecarea din orizont, acolo în izvorul pârâului Joean, acolo în umezirea înflăcărării lui sub nucii mosierului Ciucă.
Crestea, mai mare decât un zeu, decât închipuirea lui de zeu rătăcit în măduva soarelui, acoperind nucii cu izvor în rădăcini, din urma lui, si câte alte vaiete si vuiete presărate în pământ. Crestea, alergând pe urmele mele. Alerga crescând grăbit călăretul – zeu, ca un zmeu, ca un duh-paznic înfometat al acelui tinut. I-am întors spatele. Drumul, pe care boii mă asteptau, opriti de Niculina să mă astepte, cobora în sub-orizontul tăinuit de mine: al unei priviri stinse în subpământ. Am alergat să prind asteptarea carului încărcat cu grâu, cu saci de grâu si cu fata pădurarului Brusture, în el.
Pe sub câte roti avea carul, si pe sub câte picioare de „mamuti” tineau povara lui pe pământ, vedeam satul Tătarca, sclipirile ferestrelor caselor lui de subpământ, sarpele acelui drum, cum serpuia vânăt si deodată cenusiu, în-unde sarpele avea să sfârsească nemaimiscat, nemairăsucit de miscare, în Moara Turcului.
Carul era tintuit locului de „mamuti’’, asa pornit să se prăvale în genunea acelui început de „sarpe’’. Coarnele mamutilor opriră jugul să le iasă din gât, cu solemnitate înăltate în cer. Nările mamutului Satan scotea spume si foc. Nările lui Plăvan, muget lung de chemare : Muu! Muut, de chemare mutească.
Mi-am amintit de tata. Îl vedeam cum scotea cu mâna mea piedica carului, din inima carului, o talpă de fier, în care sina rotii să intre ca-ntr-o menghine, o altă sină, care să oprească roata din rostogolire, sub roată pusă cu grijă, cu măsură dinainte măsurată a lantului legat de ea si inimă. Fiindcă inima, de lemn de-ar fi, are funii si zale care să ne lege de rotile ceasornicului ei.
Carul putea porni la vale, cu o roată împiedecată. Niculina striga, sănătoasă la minte: Hai, Plăvane! Hai, Satane! Ascultam în ceafa mea „vuietul” călăretului pe care îl văzusem cândva. Fata pădurarului privea senină acel vuiet, dincolo de mine, eu în urma carului pe care ea îl stăpânea în scufundare, si în umbra vuietului ce mă năpădise.
Niculina îsi scoase pieptenul din păr, îsi desfăcu pletele galbene si albe de fată bătrână. Dintii îi străluceau de lup si de câine, de câine-lup. Eram aproape de ea, împins spre car de umbra nevăzutului călăret, eram sub vraja ei de „mumă a pădurii’’. Când să- mi azvârle pieptenul în ochi, „soarele” din crestetul meu a împietrit o clipă. Apoi, acel „soare”, îmi vorbi în soaptă, în urechile amândouă, deschise în urmă:
- Mă, băiete! esti a lu’ Andone Rosu?
- Da, nene... zmeule!, i-am răspuns „soarelui”.
- Ce caută nebuna aia în caru’ lu’ Rosu... împărat?, mă întrebă călăretul.
Era mai putin înspăimântător de aproape. Semăna chiar cu o parte din înfătisarea vătafului Tufă, cu partea bună a înfătisării lui. Există în oameni si în lucruri înspăimântătoare, o asa înfătisare, bună, să vezi prin ea, lumea neînspăimântării tale Avea ochii negri călăretul, ca ai vătafului. Adânci însă, mai adânci. O tăietură de cutit în obrazul drept îl făcea diferit de toti vătafii lumii. Tăietura i se prelingea din umărul obrazului până în gură, făcându-i privirea în jur amară si crispată. Nu-mi era frică de el. Văzusem de multe ori „străpungerea” acelei priviri: era privirea lupului Cathar, cine i-o fi dat acest nume, oamenii locului, ori chiar tata, ca să mă facă să-l întreb de cum se botează un lup. Eu stiam, eu cel care-l iubeam pe lupul Cathar ca pe propria mea fiintă, stiam că nu se cuvine să întrebi de cine a botezat un lup. Cum nici despre om nu se cuvine să întrebi cine l-a strigat întâia oară Omule? Cum din instinct îl strigam, nedrept si nevinovat, pe blândul si ascultătorul meu prieten, pe Satan. Îngerii pot avea nume de diavoli, dar tot îngeri rămân. Profanarea asta, a numelui dat din instinct, se pare, are un ascunzis în fiecare „profanator”, înspăimântat de profanarea sa.
Ion Brânză, el era călăretul, descălecă, lăsându-si calul să se odihnească în scufundarea carului meu, împiedicat în scufundare. Mută fata de pe sacul ce-l ascundea sub ea. Niculina îsi adună părul înapoi, în ghearele pieptenelui pe care avusese de gând să-l arunce în „zmeul nevederii mele’’, o clipă, în urma acelui „timp ireal”.
- Mi-a dat-o în grijă băiatul domnului Tufă, Zmeunas, îmi amintii eu să-i răspund „călăretului’’ la ultima lui întrebare.
- Lasă, dă-te mai încolo!
Atunci Ion a lui Andoni văzu asemănarea dintre călăret si fată. Avea ochii negrii ca ai lui. Păr negru, ca al lui, si ovalul fetei tăiat în frunte si în barbă, ca al fetei lui. Cu sprâncene bărbătesti stufoase, Doamne!, cu aceleasi brate vânjoase si bine înfipte în umeri, la fel îmbrăcată, cu cămasă de in împletită în gât, pe gât, cu mâneci tăiate si ele de o împletitură de arnici si ată.
Numai că „haiducul-zmeu” purta un cojoc peste cămasă, peste statuia lui vânjoasă, de carne si os împlinit.
Purta cisme nemtesti si pantalon de rus, de ofiter rus, arătând prin aceste nefericite îmbinări de port, de haine adunate pe el de la „diferite neamuri”, ca o nălucă încarnată pe ascuns, hrănită cu puteri reunite, pe ascuns, într-o singură putere, fiinta lui de...hot la Drumu’ Mare.
Haiducul, despre care „Ion a lu’ Rosu“, aflase de la fântâni, de la oamenii care călătoreau pe domeniul stăpânirii lui ascunse, nu părea atât de înspăimântător fată de cât era înspăimântat.
Fata sări din car, se dădu „mai încolo’’de car, privindu-l nepăsătoare. Banditul haiduc, posibilul ei tată, ridică sacul pe care stătuse ea, desfăcu gura sacului si scormoni în grâul lui, cu mâna dreaptă băgată până în cot.
Scoase, în cele din urmă, în urma acestei „strădanii’’ de afânare a grâului în sac, în pumnul lui drept, mare, o cârpă înfăsurată pe un ciot nevăzut de „lemn”, de sfesnic, de… cutit.
Ion nu gândi cele văzute. Lăsă acest drept, dreptul de a gândi ce vede, haiducului, care desfăsurase cârpa din „cutit”. Un fulger luminos străfulgeră atunci carul, din pumnul lui stâng până în Moara Turcului. Era o cruce pumnul lui si valea luminată de ea, o cruce de argint cu Iisus răstignit pe ea, de argint si cuie si sânge si privire blândă si frunte blând însângerată de argint. De argint, văpaie orbitoare, de fulger orbitor ca „diamantul” unei eclipse de soare, oprită de aura unor spini înfierbântati cu sânge omenesc.
Din moară, din turla ei, din căciula ei tuguiată în cer, dintr-o gaură neagră a turlei, o altă lumină răspunse iluminării crucii din pumnul stâng al haiducului.
Toată această convorbire de „oglinzi” dură o fărâmă de clipă. Cuvintele rostite de oglinzi nemaiînrudindu-se cu „mai întâi a fost cuvântul’’, ci „mai pe urmă va fi cuvântul’’: dat, luat, cuvântul semn al unei rostiri tainice.
Ion nu vedea crucea ca pe un semn magic în mâinile hotului. El stia de la mama lui că semnul crucii este sfânt, nu strălucirea argintului ei în înconjur. Crucea este sfântă fiind purtătoarea profetiei mântuirii omenesti, mântuirii lui Iisus pentru noi nemântuitii.
„Ion a lui Andoni Rosu’’, legă sacul la loc, în gură, să nu-i curgă grâul pe drum, ori numai în car, în cofrajul lui umblător prin lume. Boii alunecară în drum, pe următoarea lui serpuire subpământeană. Valea era lungă, într-o pantă prăpăstioasă si lutoasă. Roata împiedicată scotea fum sub „talpă’’, fum pe alunecare.
Băiatul privi în urmă, în lungul lui Plăvan, pe care îl purtase din popasul „crucii vorbitoare” în afara oricărei vorbiri, cu Cea! Cea!, cu „Cea’’, „Cea mai sfântă cruce e în cerul gurii, tată, nu cum crede mă-ta; pe frunte. De asta înjur eu „crucea mă-tii!’’, că o am în ceru’ gurii”. Calul dispăruse. Îsi slobozise căpăstrul din fundătoare. Cu tot cu haiduc. Pe sacul răvăsit cândva hoteste, stătea Niculina. Tinea crucea de argint în poală si... un pieptene lângă ea. Se despletise si, asa bălaie si încăruntită de lumina crucii, arăta ca o arătare.
- Hai! sui în car, îl îndemna „vrăjitoarea” eliberată din pădurea tatălui ei.
Ion, băiatul călător în „genuni”, încetă să mai privească în „ceafa’’ lui, în amintirea ei din mintea lui, si-si încredintă mersul pasilor lui desculti boilor, instinctului descendentei lor în timp.
Îsi auzi bunicul, „Bunicu’ Vasile”, cum obisnuia el să-l strige pe omul care îi semăna. Murise în samalîc, cu sărăcia, cu un an în urmă. Nu se întelesese cât si cum să trăiască cu bunica lui Mărioara. Făcuse sase copii cu ea. Îl auzi acum :
- „Mă, nepoate! i-a tu turta de-o mănâncă, că esti la începutu’ vietii. Eu am mâncat destule si m-am ghiftuit de viată…’’.
Fusese geambas de cai. Avusese herghelie mare, într-o ogradă de douăzeci si două de arii: un cal si unu’. „Că nu-mi sedea nimeni în cale, la drum lung ori printre vii. Oamenii sunt, bunicule!, ca iepile si armăsarii, fac unu’ sau doi mânji si se sting ca focu’ în plită, uită de jarul cu care s-au hrănit, îsi pierd pofta de viată dată de Dumnezeu, lor, la nastere. Lăsând altor oameni, mai înspre moartea noastră făcuti, să facă si să desfacă focul facerii de orice fel’’.
- Bă, da greu ajungi la moară!, îi strigă în urechi băiatul mai mare a vătafului Tufă, Zmeunas. O să măcinăm, noi de la „mosie’’, la miezul noptii.
Ion nu-si amintea când luase talpa de sub roată, când si unde fugise Niculina din carul lui. Crucea haiducului si pieptenele fetei îi zăboveau încă în minte. Sub o cruce, plânge despletită, vesnic o fecioară.
Un cârd de care se încolăci pe ograda morii. Carul din sfârsitul „cârdului”, al lui, era în poarta ogrăzii. Întâiul car ce începea „săgeata” cârdului, era cu protapul în usa morii. Fum de făină si miros de grâu ars, zdrobit fără inimă de valturi furioase, umpleau înserarea. Soarele îsi dădea suflarea pe „Drumu’ Mare”, cu lumânarea aprinsă a unui salcâm în capul lui. Salcâmul din nucii izvorului Joean.
Atunci, când să-si dejuge boii, când să-i hrănească cu hlujanii dinainte pusi sub „sacul crucii”, văzu femeia, femeia frumoasă a morarului.
- Tu esti băietul lui Rosu?
- Da, îi răspunse Ion, cu ochii plecati în ochii lui Plăvan. „Cine-i pusese canafi în coarne? A! da! tata. Tatăăă!”, se întrebă, tăindu-si în două întrebarea, cu „strigătul’’ unui om drag lui, necesar lui.
- Hai! în „casă”.
Nu se înspăimântă de „hai!”, cum i se întâmplase când Niculina îl chemase în car, atunci, cu crucea si pieptenul amestecate în... poala ei.
- Viu, viu!, respiră egal Ion .
- Argate Nicodim! vezi de grâul si boii si averea băiatului.
Un om plin de făină, alb, mai alb decât soarele din preajma amurgului, mută carul, cu tot cu grâu, apucându-i jugul din capul protapului, mută carul în „cârd’’. Boii muscau din fundătoarea rotilor din urmă, a carului, muscau din maldărul desfăcut de hlujani.
Din senin, noaptea acoperi acoperisul lumii pe ograda morii. Din cer, cădeau pe rând stele sulitate în cruci pământene. „Zvârcolacul!’’, strigă morarul iesit din moară. O cruce de argint îi stătea în mâini, de parcă el ar fi fost crucificat în locul lui Iisus. „Va fi comunism, mă fratilor, asa scrie în Coran!” Si turcul nu mai stia ce să-i facă crucii. O tinea la piept, când umbrele noptii i-o smulse din piept. Moara înghiti morarul „crucificat”.
- Hai! hai!, îl îndemna pe băiatul lui Rosu’, morărita.
- Viu, viu!, respiră inegal, Ion.
Adormi în car, pe saci. Mai avea mult de dormit până să-i ajungă rândul la măcinat. Omul macină ce a însământat. Marea „stiintă” a vietii este, însă, să însământăm din cât n-am măcinat!
Se trezi singur, în miezul noptii, în moara goală, pustie. Îsi căra, sac cu sac, înăuntru. Un „vuiet” năprasnic era moara, când sacul îsi răsturna grâul în lada cu valturi. Pumni si cupe si funii furnicătoare alunecau în sus, în alte asezăminte ale pietrelor, ale scrâsnirii lor în piatră. Foc si fum, făina curgea din cer în sac. Ion îi mângâie cenusa, asa cum Andoni Rosu, înainte de a fi fost el copil, îi mângâiase mama. Pudra cenusei îi intră în carne. Nu-l ajută nimeni în aceea singurătate a bucuriei grâului făcut făină. Legă sacul la gură strâns, cu o funie de negară smulsă din pământul mosiei, pe ochiul felinarului morii vesnic legănat în funii.
„Cru-cea! Piept-ene! cru-cea! cru-cea!’’, acest ritm îi sonoriza pasii încărcati cu făină. Oamenii, cărutasii, dormeau în pulberea noptii presărată pe pământ, măcinată a nu stiu câta oară. Băiatul respira cu respiratia lor, cea curată, din visul lor. Asteptau, adormiti de asteptare, rândul lor la... măcinat.
Ion ajunse la „sacul crucii”. Încercă să-l ridice. Era greu si bolovănos. Abia atunci, întelesese. Sacul era plin cu „mere”. Ascultă, în singurătatea vijelioasă a morii :
- Vezi, mă de „mere”! Nu le măcina! Sunt pentru morărită, de la „noi’’, din pădurea Gârbova. Mere sălbatice pentru inimă rea!
Era Andoni Rosu. Atunci, abia atunci, băiatul întelese basmul povestit cândva de mama lui, în covata leagănului nasterii lui.
- Dar tată! Ion Brânză, haiducu’…
- Care haiduc? ăsta-i în mintea ta...
- Si crucea?
- În cruce cred doar păcătosii, măi tată!, doar necredinciosii în om... Tu rămâi om, ca mine, ca mos’-tu Manole, ca prietenul meu Ionită, unde dracu’ o fi în noaptea asta, că am nevoie, nevoie, ne-voie de el...
Si, dintr-odată, mă trezii în car, zbucimat de o mână grea.
- Scoală-te mă! că ti-a venit rându’, rându’ la măcinat.
„Hă! Hă! Hă!”, râdea moara de mine si de „cosmarul’’ trezirii mele din vis, dintr-un vis necopt înca.
|
de Ioan Toderită 1/6/2014 |
Contact: |
|
|
