Maria Tănase - regina cântecului românesc
Maria Tănase este cel dintâi autentic rapsod al
acestui pământ. Când o aud pe Maria, glasul si
cântecele ei le intuiesc venind din străfundul
milenarei plămade thracice. Mă regăsesc cu tot
ce e mai bun în mine, în stihurile si melodiile
interpretate de ea. (Mihail Sadoveanu)
Din aburul pământului străbun, răsfirat ca din pâinea fierbinte în prag de sărbătoare, sub adierea diminetelor însorite peste care picură mireasma sfântă a acestui Neam Dacoromân, multimilenar si arhibinecuvântat, Dumnezeu luă rotunjimea horei, legănarea apei, tremurul căprioarei, îmbrătisarea dorului, tulnicul doinei Oltului, surâsul soarelui, cutezanta ierbii, broderia florilor, murmurul baladei Jiului, bocetul codrului, firul legendei Dunării, zborul pescărusilor, semetia haiducului, zurgălăii Colindului, neastâmpărul codobaturei, zbuciumul Nistrului, vârtejul vântului, splendoarea dansului, nestatornicia cucului, sfiala fecioarei, nectarul mierii, sprâncenele spicului bălai, minunătia albinei, văpaia focului, iuteala gândului, caierul norilor, borangicul stelelor, majestatea păunului, trilul ciocârliei, voronetul liliacului, lacrima smirnei, mustul ciorchinelui, gingăsia ghiocelului, verdele temerar al bradului, madrigalul rândunelelor în sulemeneala zorilor îmbujorati, candelabrul de nard al salcâmului, Iia curcubeului, jertfa mieilor, rapsodia pădurii, chiotul nuntii, iuresul izbânzilor dace, dârzenia de granit a Dochiei, îngemănarea Gliei-Auroră a omenirii cu Crucea Învierii Domnului, psalmul ascetului, filocalia Cuvântului divin în mirajul grăirii de taină, serafica frumusete a Liturghiei ortodoxe, armonia Duhului Sfânt si dăruirea supraîngerească a Fecioarei Maria.
Apoi, împletindu-le în dumnezeiasca Sa rugăciune a inimii ... făcu Cântecul popular românesc, din care a odrăslit deodată Măria Sa, Tăranul !
Falnic ca un Poem sublim...
Iar din susurul lui de azur, s-a ridicat în văzduh, Pasărea măiastră a Daciei regale, Maria Tănase!
După ce Atotcreatorul a zămislit Folclorul divin străbun si Rapsozii lui de aur, a zâmbit si a fredonat pe vioara sufletului românesc dumnezeiasca Sa Cântarea.
Între putinele clipe când nu era pe scenă si în care îi cântă doar sufletul, Maria broda amintirile îmbujorate de mugurii copilăriei, cu impresiile, emotiile, trăirile de copil care au fascinat-o:
-Ceea ce m-a impresionat prima oară si m-a făcut să-mi dau seama de viată a fost o zi de primăvară, în care iesind din casă, am văzut pământul răsturnat al grădinii scotând aburi... Îmi mai amintesc că, să tot fi avut cinci ani, mă duceam cu servitorii din mahala la un teatru de păpusi care avea baraca pe cheiul Dâmbovitei. Fiind mică, tăranii mă duceau în brate. Tin minte că păpusile erau îmbrăcate national. În aceeasi măsură, ca si respiratia pământului, mă impresiona felul cum oamenii de la tară explicau pe loc si cu glas ridicat, ceea ce vedeau acolo. Fiecare scenă o comparau cu o întâmplare din satul lor.
-Copilăria mi-a crescut printre astfel de oameni, printre tărani, de la care am învătat să si cânt, în grădină, la tata. (Gaby Michailescu-Maria cea fără de moarte. Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003, p. 12)
Maria a fost croită din verticalitatea Bradului temerar, învesmântat în legendele străbunilor păstori, ctitori de neam si de tară, în doinele Fecioarelor amazoane, care au zidit cu iscusinta jertfei lor neclintitele hotare, în baladele ce-si freamătă sângele atâtor viteji, în vechile hrisoave voievodale în care s-a asezat Neamul, în cazaniile Schiturilor care ne-au brodat dreapta credintă, în stejăristul datinilor si obiceiurilor în care a odrăslit ghinda regală a Vlăstarelor dace.
Bradul acela permanent verde, în care îsi are culcus Colindul Nasterii, ce-si reazimă fruntea de vesnicie, aruncându-si privirile hăt, departe în zenitul istoriei, îmbrătisind Glia cu bratele sale vânjoase si cucernice.
Maria Tănase, spune prietenul si impresarul ei de o viată Gaby Michailescu, este o Lelită semeată cu garoafe albe în deschizătura sânilor. Legănându-si umerii ca la râu, cântă cu ochii închisi, smulgând fiecărei note alba petală lăsată să alunece printre degete pe dâra melodioasă... Sparge tonurile, îsi apropie o clipă mângâierea dulcei armonii, ca apoi să fremete codrul... Modulatiile aduc ecoul pădurilor... Doinitoarea are colnice, vâlcele si soare în glas. (ibid. p. 11) Prelinsă din roua florilor si crescută în mărgăritarul precumpănitor al destinului, Maria rămâne o încântătoare primăvară îndrăgostită de Neam si de cântec. Întrupată în cântec, cântecul a odrăslit în ea înmiresmând-o.
Rugată să spună trăirea cântecului românesc, Maria cântă, mărturisindu-si poezia cântării:
-Interpretându-l, e cea mai mare satisfactie pe care am trăit-o în lume. E sensul dăruirii mele neamului drag. (ibid.18)
Cântecul nostru strămosesc în cântecul ei este ca un zbor ceresc spre vesnicia Neamului, spre dumnezeiasca Hristică Iubire. Este un freamăt sublim al Dorului sfânt. Inima ei se zbate pe sub streasina soarelui savurându-i lumina. Sufletul i se atârnă de Coloana Infinitului, acest Sir permanent de preoti si poeti, dascăli si mame, artisti si rapsozi, fecioare si eroi, bunici si martiri, voievozi si vlădici, monahi si tărani, sfinti si mărturisitori.
Adevăratul cântec românesc, remarcă biograful-impresar, al ei, continuă peste tară, perpetuând iubirea de neam... Nu se poate mai mare si mai sus... Aparitia ei pe aceste tărâmuri a limpezit mersul firii demiurgic. Numai ea a simtit-o, că fusese sortită să ardă pe rugul dăruirii sale într-o cumplită întraripare... Primăvara roiau razele de soare în zumzetul albinelor si se topea lumina în trilurile de privighetori, în livada lui Ion Corneliu Tănase, cea cu duzi. Cădelnita floarea de salcâm puritate, în vreme ce brazdele pământului proaspăt întors abureau, duh sfânt al bunilor străbunilor nostri, în margine de oras, sub turlele Văcărestilor... De pe-atunci, de-abusilea, iubită de gâze si flori, Maria urca în lumină ca un miracol, supusă chemării cerurilor înalte, ascultând povestile adâncului gliei strămosesti. Între pământ si cer, mai târziu, va doini tulburător, făcând risipă de sânge cu fiecare cântec, arzând făclie la ambele capete pentru neamul care a dat-o si ea i s-a dat! Aleanul muzicii s-a tupilat în ea, ca să se crucifice mesianic în armonii nebănuite pentru adevăratul cântec românesc al ei, unicul. Tragismul trecutului, cu ale sale vitregii, avea să sune în vocea ei doină, bocet, ciuleandră, dând de furcă adversitătilor de neam, lacome, blestemate, înfiorând zările întinse si pârâind în străfunduri oasele străbunilor... Nemurirea Mariei trebuieste apărată lângă Eminescu, în azurul vesniciei românesti. Toate astea mi le-a soptit fiecare adiere de ram, fiecare pală de vânt, fiecare troită răstignită pe drum de tară. (ibid. p. 19, 21)
Riscurile gândurilor sale le-a măcinat în făina curată a vorbirii, pe care a dospit-o în aluatul plăcut mirositor al cântecului ce ne cuminecă inimile si sufletele încântundu-ne de frumusete, har, rugă, dor, poezie si dragoste.
Maria s-a întrupat în cântec si dăruire, stăpânind zenitul cu mireasma chemării ei. Ne-a redat nouă însine. Ne-a împletit în Noi. Vocea ei a tesut Marama frumusetii acestui Neam binecuvântat, brodându-i chipul ca într-o Icoană sfântă.
Maria, continuă acelasi trăitor de folclor, s-a născut neînfricată si si-a cântat viata după un cântec propriu-însusi cântecul românesc... Lumina solară din ochii ei, părul cu reflexe albastre, legănările de trestie în furtună, fără să cedeze, cei o mie de dinti, precumpănitori, pietricele din Prundul Bârgăului, în claritatea apelor vijelioase de munte... Vocea întregindu-i intemperiile lăuntrice, sufletesti, iesite din fire, ca la toti cei mari. (ibid. p. 23)
În soarele privirilor ei a răsărit toată cântarea noastră românească. Maria a pus lumină în cântec, apoi l-a tors în ghergheful trăirilor sacre, străbune. Fervoarea simtirii ei româneste era puritate si provocare a sentimentului ce se îmbrătisează cu armonia. Spiritul ei smulgea zâmbetul senin de pe cer plămădind cântecul într-o prietenie divină, într-o frumusete-canon.
Maria nu s-a despărtit nicicând de o persoană cu care vorbise, subliniez pentru prima oară, fără s-o sărute. Dărnicia excesivă si această firească apropiere sufletească i-au fost superbele atuuri ale scurtei sale existente. Nu s-a înciudat nicicând, fiind limpede ca o noapte de Înviere, în care lumina Mântuitorului binecuvintează si oameni, si gâze, si flori. (ibid. p. 53)
Înrudită cu divinitatea Tărânei străbune, Maria a cerut Neamului să-i împrumute cântecul încântându-ne! Timbrul ei este expresia unei Taine binecuvântate, a unui moment miraculos al omenirii, care a conceput-o veselă doinitoare, încântătoare, dăruitoare, nemuritoare privighetoare.
Maria va rămâne pe vecie, spre norocul neamului, eterna pasăre măiastră a milenarului cântec românesc, Maria Tănase! (ibid. p. 65)
Fiecare miscare, fiecare pas, fiecare privire, fiecare surâs, fiecare căutare, fiecare cântec, fiecare întâlnire, fiecare trăire, fiecare dor, fiecare doină, fiecare dăruire, fiecare rugă, fiecare bocet, fiecare cântare erau împletite în fiinta ei ca niste mărgăritare ale miracolului.
Cântatul ei la ceruri, la scenă, la crâsmă este nădejdea, permanenta ei înfrătire cu cântecul românesc, cu veacurile... Cu obârsia! Si mai ales cu dumnezeirea, care, încă ne mai tine!!! (ibid. p. 92)
Toti Muntii nostri poartă în pântecele lor, plămada sfintelor si mucenicelor Altare.
Toate câmpiile noastre poartă în sânurile lor busuiocul sfintelor moaste ale biruitorilor daci.
Toate văile si vâlcelele noastre si-au tesut covoarele verzi din vinul jertfei falnicilor flăcăi ai Neamului.
Toate Apele creatiei, poartă în scutecele lor cristaline, soaptele si murmurul Doinelor nepieritoare.
În clopotul inimii Mariei dangăne tot plânsul, întreaga sărăcia, nefasta urgie, rusinoasa înstrăinare, zborul frânt al nădejdii, norul lăcustelor pustiitoare, prăpădul păgân, care clocoteste în inimile vrăjmasilor si se revarsă peste sângele Neamului crestin si sfânt.
De la Nistru pân-la Tisa /Tot românul plâsu-mi-s-a /Că nu mai poate străbate /De-atâta străinătate. /Din Hotin si pân-la Mare /Vin Muscalii de-a călare, /De la Mare la Hotin /Mereu calea ne-o atin; /Din Boian la Vatra-Dornii /Au umplut omida cornii /Si străinul te tot paste /De nu te mai poti cunoaste; /Sus la munte, jos pe vale, /Si-au făcut dusmanii cale, /Din Sătmar pân-în Săcele /Numai vaduri ca acele, /Vai de biet român săracul, /Îndărăt tot dă ca racul, /Nici îi merge, nici se-ndeamnă /Nici îi este toamna toamnă, /Nici e vară vara lui /Si-i străin în tara lui.
De la Turnu-n Dorohoi /Curg dusmanii în puhoi /Si se-asează pe la noi; /Si cum vin cu drum de fier, /Toate cântecele pier, /Zboară păsările toate /De neagra străinătate. /Numai umbra spinului /La usa crestinului. /Îsi dezbracă tara sânul, /Codru frate cu românul /De săcure se tot pleacă/Si izvoarele îi seacă /Sărac în tară săracă!
Cine-au îndrăgit străinii /Mânca-i-ar inima câinii, /Mânca-i-ar casa pustia /Si neamul nemernicia!
Stefane, Măria Ta, /Tu la Putna nu mai sta, /Las-Arhimandritului /Toată grija schitului, /Lasă grija sfintilor, /În sama părintilor, /Clopotele să se tragă /Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă, /Doar s-a-ndura Dumnezeu /Ca să-ti mântui neamul tău!
Tu te-naltă din mormânt /Să te-aud din corn sunând /Si Moldova adunând! /De-i suna din corn odată /Ai s-aduni Moldova toată, /De-i suna de două ori /Îti vin codrii-n ajutor, /De-i suna a treia oară /Toti dusmanii ori să piară, /Din hotară în hotară /Îndrăgi-i-ar ciorile /Si spânzurătorile!
(Mihai Eminescu, Pagini Alese, Ed. Regis, Bucuresti, p. 173)
Într-o pagină din amintirile sale, scriitorul Alexandru Hodos unul din apropiatii poetului Octavian Goga, povesteste:
-Era spre sfârsitul unei zile de vară (1937) în casa albă de la Ciucea a lui Octavian Goga. Prin ferestrele deschise se auzea murmurul Crisului, soptind pădurii povestea lui milenară. Mâna gazdei a întors butonul cutiei de sunete vrăjite si în odaia de lucru a mesterului a răsunat glasul adânc al lui George Folescu. Un haiduc al câmpiei românesti de altă dată îsi cânta aleanul lui de pribegie: „Înghetată-i Dunărea...”
-Nu stiu un alt artist al nostru, a spus Octavian Goga după ce se făcu tăcere, care să de-a viată cu atâta putere evocatoare, baladei populare muntenesti. Mă gândesc la cântecele Transilvaniei si îmi pare rău că George Folescu nu s-a născut undeva pe Mures sau pe Târnave. Avea argint în glas Traian Grozăvescu, dar n-a venit de la Lugoj cu vreo melodie bănăteană. Radames nu cânta doine. Mereu astep să se ivească un rapsod popular al Transilvaniei. Nu l-am întâlnit încă.
-A sosit vremea si acum este! am răspuns glumind mesterului. Acest rapsod există, dar nu-i un cântăret, ci o cântăreată. O cheamă Maria Tănase. Nu vocalizează după note si n-a studiat la Conservator pe Amneris; dar a cutreierat toate tinuturile tării, de sub poalele Ceahlăului până în Muntii Apuseni si si-a cules melodiile de-a dreptul de la izvorul lor. Apă limpede într-un pocal de cristal! Duiosie, umor, tristete, voie-bună, toată poezia sufletului popular vibrează în glasul ei cald si pătrunzător. Nu-i o interpretă a cântecului; e cântecul însusi! As dori s-o ascultati într-o zi... Câteva seri mai târziu, am auzit la radio, împreună, o suită de cântece populare din repertoriul Mariei Tănase. Ca si cum ar fi ghicit că o ascultă poetul „Oltului”, Maria Tănase alesese cântece din Transilvania: „Nici acela nu-i ficior...”; „Oratia de nuntă”, „Pe Mures si pe Târnave” s.a.
Octavian Goga a fost cucerit de la început. I-a plăcut vocea plină de culoare, frazarea inteligentă, sinceritatea simtirii, dar i-a surprins mai ales stilul autentic al cântecului popular, proaspăt si nealterat, ca un fruct cules de-a dreptul de pe ramura lui. „Strigă în horă ca un flăcău din Tara Oasului, mi-a soptit la ureche. E, într-adevăr uimitoare! Transilvăneancă?” m-a întrebat.
-Nu, i-am răspuns râzând. E dintr-o mahala a Bucurestilor.
-E la ea acasă în toată tara, ca orice artist adevărat. Mi-ar face plăcere s-o privesc cântând... (Petre Ghiată /Clery Sachelarie, Maria Tănase si Cântecul Românesc. Ed. Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R. S. R., 1965, p.56)
Asa cum Oltul îsi adună afluentii, fii si nepoti, ca un Păstor grijuliu turmele sale, mânându-i spre Dunărea albastră, învolburând Marea cea mare, cu răzvrătirea neatârnării, asa cântecul Mariei si-a adunat mlăditele mângâind cerul si-nseninând pământul
Vremea iscusitilor Conducători ai Neamului a înfrătit în clipa milostivă durerile cu bucuria, dimineata cu nunta, visurile cu curcubeiele, lacrimile cu fecioarele, dorul cu jalea, legea cu sărbătorile, azurul cu povestile, rugile sacre cu răzvrătirile sfinte, codrii cu feciorii, apele cu cântecele lor, Oltul cu Nistrul, Muresul cu Cerna, Crisul cu Jiul, Târnavele cu Prutul, Argesul cu Siretul, Ialomita cu Bistrita, Dunărea cu Marea, Glia cu Crucea, Răstignirea cu Învierea, Jertfa cu mântuirea:
Mult iscusita vremii slovă /Nu spune clipa milostivă /ce ne-a-nfrătit pe veci necazul /si veselia deopotrivă... Mărită fie dimineata /Ce-a săvârsit a noastră nuntă, / Bătrâne Olt!- cu buza arsă /Îti sărutăm unda căruntă.
În cetătuia ta de apă /Dorm cântecele noastre toate /Si fierbe tăinuita jale /A visurilor sfărâmate. /Tu împletesti în curcubeie /Comoara lacrimilor noastre, /Si cel mai scump nisip tu-l duci /În vadul Dunării albastre.
La sânul tău vin în amurguri, /Sfioase fetele fecioare, /Si dimineata vin neveste /Cu sortul prins în cingătoare-/Si vin păstori cu glugă albă, /Din fluier povestindu-si dorul-/Si câte cântece si lacrimi /Nu duce valul, călătorul... /Drumet, bătut de gânduri multe, /Ne lasi atât de greu pe noi, /Îmbrătisându-ne câmpia, /Te uiti adesea înapoi. /Asa domol te poartă firea, /Căci duce unda-ti gânditoare: /Durerea unui neam ce-asteaptă /De mult o dreaptă sărbătoare.
Demult, în vremi mai mari la suflet /Erai si tu haiduc, mosnege, /Când domni vicleni jurau pe spadă /Să sfarme sfânta noastră lege; /Tu, frate plânsetelor noastre /Si răzvrătirii noastre frate, /Urlai tărilor amarul /Mâniei tale-nfricosate.
Cum tresăreau încremenite, /În jocurile lor buiestre, /Ostiri cu coifuri de aramă /Si roibi cu aur pe căpestre /Când la strângerea ta de tată /Grăbeau din codri la poiene, /Strângând săcuri la subtioară, /Feciorii mândrei Cosânzene.
Zdrobită-n praf, murea arama, /Si codrul chiotea, viteazul; /Iar tu, frătine, mare mester, /Biruitor frângeai zăgazul /Si-nbujorându-te la fată, /Treceai prin văile afunde, /Înconvoindu-ti îndărătnic /Măretul tău grumaz de unde.
Slăvite fărmituri a vremii, /De mult v-am îngropat văleatul... /Neputincios pari si tu astăzi- /Te-a-ncins cu lanturi împăratul /Ca unda ta strivită, gemem /Si noi, tovarăsii tăi buni, /Dar de ne-om prăbusi cu totii, /Tu, Oltule, să ne răzbuni!
Să versi păgân potop de apă /Pe sesul holdelor de aur; /Să piară glia care poartă /Înstrăinatul nost’ tezaur; /Tărâna trupurilor noastre /S-o scurmi de unde ne îngroapă /Si să-ti aduni apele toate-/Să ne mutăm în altă tară! ( Octavian Goga, Poezii /Publicistică. Editura Floarea Darurilor, Bucuresti, 2002, p. 22)
În arta populară se aprinde, ca în Icoană, sufletul Neamului cu toată bogătia sa sufletească si vesnică. Numai în arta lui irumpe din străfunduri milenare seninătatea sa de geniu. Folclorul este sufletul acestui Neam ales, care-i pulsează în inimă dreapta credintă. Împreună, folclorul si credinta străbună se răsfrâng integral în toată complexitatea trăirii Dorului si a Ortodoxiei.
În fiecare stih, în fiecare psalm, în fiecare strună de vioară, în fiecare suspin de fluier, în fiecare joc, în fiecare chimir, în fiecare Iie, în fiecare stergar, în fiecare scoartă, în fiecare catrintă, în fiecare chilim, în fiecare mărgea, în fiecare maramă se află sufletul câte unui român, hotărât să rămână peste veacuri. Toate acestea transpuse în plan istoric, viu, capătă dimensiunea spirituală a demnitătii si continuitătii, primenind sinteza tuturor răzvrătirilor sfinte.
În vers sau viers, în rugă ori poezie, în cântec si dans sau strigătură se împleteste întreaga suflare si mărturisire a sufletului crestin.
Arta populară este mărturisirea publică, permanentă si colectivă a Neamului nostru întreg.
Ciudat duhovnic,-această artă populară! mărturiseste Patriarhul pătimirii noastre, poetul Radu Gyr. Ea primeste spovedania unui neam întreg, în tot ce spovedania cuprinde mai curat si mai adânc ca trăire internă, si primind-o, o împleteste cu argint, o topeste în flăcări mari de curcubeu, si o aruncă apoi în lume ca pe o pasăre măiastră, iesită golase dintr-un fund de suflet si suflată cu azur si pene de foc de către buzele ceresti ale Artei.
O, dacă ati sti câte bogătii rupe dintr-un suflet, cât zbucium, cât vis, cât fior sau cât urias cântec interior, stau concentrate, ascunse, sintetizate, într-un singur chenar de chilim românesc, în singura unduire a liniei unei anfore, într-un singur stih de doină legănată, în singura înflorire a troitelor noastre, pe drum prăfuit de tară!...
Cine stie dacă nu chiar acesta fusese si intentia olarului popular: să cânte în lut îmbrătisarea îndrăgostitului si s-o dăruiască lumii, ascunsă în rotunjimea, aproape umană, a unui brat de urcior...
Cine stie câte taine nu îngroapă mâinile mesterului anonim în smăltuirea unei guri de oală, a unui stih pribeag, ori în zugrăvirea ochilor unei vechi icoane pe zidurile bisericilor rurale...
Dar nu numai sufletul fiecărui mester popular, luat în parte, îsi cântă adâncurile în frântura de artă pe care o migăleste, ci umbre si luminisuri din sufletul unui neam întreg irump în misterul artei nationale, o colorează, îi suflă duh, o învietuiesc, imprimându-i totodată, un specific etnic si altul spiritual.
Să luăm, de pildă, sufletul oltenesc în arta populară. Veacurile l-au răsfrânt, lumină si vis, în scoarte si chilimuri, i-au unduit nelinistile în doină, l-au izbucnit în vechea arhitectură, l-au înăltat pe la răspântii, în bratele de rugă ale troitelor.
Pecetile lui în arta populară sunt: volbură si visătorie, năvală si alean, vigoare si tângă, freamăt si lenese melancolie, îngândurare si răzvrătire...
Clătinând azururi între izbucnirea ca o spinare de mistret si cântecul limpede cu tristeti domoale, acest specific sufletesc sudează, într-o valoare nouă,-de continut intern si de relief-într-un inedit plin de încântare, luminisurile cu sobrietatea, energiile dinamice cu dorul si visul, elanul cu melancoliile, decorativul cu substanta spirituală.
Acest specific sufletesc oltean, luat însă pe plan istoric, a avut o minunată sinteză în răscoala lui Tudor.
Pandurii n-au fost numai o răzvrătire si o dinamică, ci si un freamăt de largă poezie. O sinteză de eroică si vis. Un cântec si o vitejie.
La fel, în romantica Jianului si a haiducilor olteni...
Pe plan estetic, cea mai măiastră sinteză a specificului sufletesc oltean e Doina. Doina de pe Olt sau de pe Jiu. (Revista „Gândirea”, Anul XVII, nr. 4, Aprilie 1938)
Si cine a doinit atât de cutremurător si de neînțeles de sensibil, fiind suflet în sufletul Neamului său, altcineva decât Maria Tănase?!
Genialul si inegalabilul poet Radu Gyr a tors din fiinta sa fascinantă si prigonită, din fiinta sa poetică si mărturisitoare, din fiinta plină de iubire si suferintă si un sirag de nestemate Balade. O parte închinate României, Lovistei, Bucegilor, Maramuresului, Basarabiei, Dobrogei, Dacului, Voievozilor Dragos, Tepes, Stefan, Basarab I, Ioan Vodă, Tudor, alta mănăstirilor Arnota,Tismana, Cozia, Frăsinei, dintr-un lemn, Sfântului Gheorghe, marilor boieri Eminescu si Bălcescu, dar Doina pandurului Gheorghe si a răzesului Ion este admirabilă, fără egal:
Nu pentru-o lopată de rumenă pâine, /Nu pentru pătule, nu pentru pogoane, /Ci pentru văzduhul tău liber de mâine /Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Pentru sângele neamului tău curs prin santuri, /Pentru cântecul tău, tintuit în piroane, /Pentru lacrima soarelui tău pus în lanturi, /Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nu pentru mânia scrâsnită-n măsele, /Ci ca să aduni chiuind pe tăpsane /O claie de zări si-o căciulă de stele, /Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Asa ca să bei libertatea din ciuturi /Si-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane /Si zarzării ei peste tine să-i scuturi, /Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Si ca să-ti pui tot sărutul fierbinte /Pe praguri, pe prispe, pe usi, pe icoane, /Peste toate ce slobode-ti ies înainte, /Ridică-te Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Ridică-te, Gheorghe, pe lanturi, pe funii, /Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane, /Sus pe lumina din urmă-a furtunii, /Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
(Radu Gyr, Anotimpul Umbrelor, Ed. Vremea, Bucuresti, 1993, p.6)
O altă lămurire binecuvântată a graiului, care s-a împlântat ca un hrisov ceresc pe blazonul vesniciei Neamului daco-român a fost /este si poetul Sesurilor natale din Tara de peste veac: Nichifor Crainic.
Liturghia creatiei lirice în care s-a intonat psalmodic viata ilustrului poet, teolog, eseist, filosof si tenace român mărturisitor al dreptei credinte străbune, Nichifor Crainic, a cădit în Sânul neamului ecouri de har, muzică si lumină. În melodia ritmului primăvăratec profunzimea ideilor sale s-a învesmântat în frumusetea versurilor pline de dor, de trăire si de sublimă splendoare.
Zămislit în destinul Doinelor strămosesti, punctele cardinale ale religiozitătii tărănesti i-au fost ursitoarele care i-au nălbit gândirea, odrăslindu-i soarta misionară în fiorul divinei chemări si al sfintei asumări hristice.
Spre glorioasa-mi obârsie /Cobor adânc din eu în eu, /Sub mii si mii de ani mă-mbie /Din fundul vremii chipul meu... În doina dulce-a mamei Dochii /Alunec din părinti în prunci /si deschizând pe lume ochii, /În cel de azi sunt cel de-atunci... Ca soarele ce se răsfrânge /În valul apei înmiit, în milioanele de-un sânge /Sunt eu pe veci întipărit... Pământul sfânt până-n hotare /Prundit e cu strămosii mei, /Cucernic ridicând altare /Pilastrii boltilor sunt ei.... De mii si mii de ani încoace /Mă-nvârtosez în cei ce vin /Ca singur eu să pun soroace /Înconvoiatului destin. /Când uneori mă-ncearcă plânsu-mi /De cât amar am cunoscut, /Mă-mbrătisez pe mine însumi /Cel încă-n vreme nenăscut. /Tresaltă-n mine milioane /Cu viitoru-n ei răsfrânt /Si-n iuresul eternei goane /Cum sunt ce-am fost voi fi ce sînt.(Nichifor Crainic- Eu)
Maria, cea care renăscea si pe marile scene ale lumii dar si în pridvorul țăranului strămutat în mahala, a trăit inegalabil si total aceeasi metaforă a poetului :Tresaltă-n mine milioane /Cu viitoru-n ei răsfrânt /Si-n iuresul eternei goane /Cum sunt ce-am fost voi fi ce sînt.
Sunt multi „cutezători calici ,, , astăzi, ca si ieri, unii zice-se chiar rapsozi ca Lese,
care se pot ridica la înăltimea, lumina, demnitatea, trăirea, jertfa, muzica, versul, bucuria împlinirii si dăruirii complete Neamului si lui Dumnezeu întru vesnicie doar atunci când se privesc pe sine în oglindă !
Maria, Măiastra din Carpați, îsi are locul pe vesnicie în sufletul Neamului său si în istoria cea adevărată a cântecului românesc, fapt ce nu a depins niciodată de părerea celor ce, încercând să urce artistic, reusesc să coboare ca oameni, neputința fiind uneori greu de învins !
(prima parte)
|
Gheorghe Constantin Nistoroiu 1/4/2014 |
Contact: |
|
|
