Hai să redevenim copii .
Lăsând la o parte studiile stiintifice referitoare la putinta omului de a aseza în tărtăcuta lui o viată trăită mai bine sau mai putin bine, mai mult sau mai putin, stau si eu cu mâna la falcă a gândire desteaptă si scot afară de sub tâmple rodul desteptăciunii, anume că ne trezim la capătul drumului simple statui miscătoare cu trupul în spinare, fără să ne dăm seama că devenim propriile noastre poveri, fără să ne întrebe cineva dacă punem jos, de atâta osteneală. Spunea cineva, si pe bună dreptate, „ne nastem în pielea goală, ce-i pe noi(în viată) e de împrumut” Dar cum îmi veniră mie toate astea grămadă acum, când se îngână anul vechi cu cel nou. Pot spune că tărtăcuta mea a albit fără să-mi lase posibilitatea de a o întreba „de ce”.
Eeeeei, păi să vă spui, cum zice olteanul. Cum focului să nu-ti vină chef de aleluia în vatră cu muierea, numărând datoriile de ieri, sperând că alea de mâine vor fi sterse de guvernatorul timpului, desi stim bine că este imposibil, dar ne place să credem si să visăm la povesti. Hai să redevenim copii si să retrăin aievea vremea povestilor care ne adormeau si ne mângâau crestetul, Eu cred că nici nu am depăsit această perioadă, de multe ori uit câti ani am, „noroc” că mă aduc în realitate picioarele, salele, ochii, mâinile, tâmplele, si toate alea lumesti, singurul care nu m-a trădat niciodată fiind ...SUFLETUL! Am căutat tot timpul să-l păstrez imatur, departe de zbuciumul mediului ambiant, i-am lăsat doar câte un strop de dulceată, să nu se învete cu mai mult, nu că nu mi-ar fi plăcut să-i dau, dar de unde focului să dau fără să rămân dator?
Când esti tânăr nu-ti dai seama că poti gândi astfel, toată lumea este a ta, nimic nu-ti stă în cale, si este bine să fie asa., dar când apusul vietii se înterzăreste cu fiecare răsărit de soare, altfel vezi lumea. O vezi ghemuit într-un colt, cu ochii roată în jur, si nu te miri când ceilalti se răsucesc mai mult pentru a-si face loc, de multe ori, câlcându-te pe picioare. Este diferentă între a fi călcat pe picioare si a fi călcat în picioare . Călcatul pe picioare te îndârjeste la luptă, a tâsnire din fire, pe câtă vreme călcatul în picioare îti lasă vraiste sufletul, mai ales atunci când cel care o face ste cel de lângă tine.
Dar despre asta am mai scris si nu vreau să mă repet.
De multe ori m-am întrebat, în ultima vreme mai des, cum de rămâne omul atât de gol când îl lasă sufletul, un fel de abur ce nu-l vezi, dar care face totul arunci câmd este la locul lui.
Asa suntem noi oamenii clăditi, să nu dăm atentie, să nu încălzim acest abur care, atunci când ne lasă, lăsăm si noi totul. El cere atât de putin, cere în tăcere, nu cere avere, cere doar plăcere. Atâta vreme cât ne bucurăm de un nou răsărit de soare, de bobocul ce înfloare, de un luni si de un marti, de iubirea celorlalti, de zâmbetul de copil, si de dragostea tiptil, de frumosul neascuns si întrebări cu răspuns, de un „bună ziua dat si răspunsul căpătat, rămânem puternici în fata viiturilor tumultoase ale vietii, rămânem în picioare cu obrazul luminat de frumusetea de dincolo de ceea ce se numără si se pipăie. Putem spune că spiritul hrăneste sufletul precum doica pruncul si se îngemănează precum iederea cu bradul, din acea legendă pământeană în care frumosul are nevoie de cel puternic pentru a fi apărat de timp si lume.
Orice am fi si am face, dacă nu tinem cont de suflet si spirit, rămânem fără lume, pe dinăuntru goi si lumea fără noi!
-Madrid / ian 2014
|
Marin Trască 1/1/2014 |
Contact: |
|
|
