Interpretări 2013 - 2014 : Frământări si sperante
Parcă a fost ieri când v-am împărtăsit gândurile mele stând pe borna anului 2013 si uite că am ajuns deja la hotarul cu 2014 unde m-am oprit din nou, somat de Domnul Puiu Popescu să dau seamă de ceea ce am făcut între timp si ce gânduri de viitor am. Dar asa cum stau lucrurile despre ambele subiecte sunt putine de spus fiindcă timpul a trecut prea repede.
Anii copilăriei treceau tare încet. Era nemaipomenit de mult din septembrie până la Crăciun si mi-se părea că vacanta de iarnă n-o să vină niciodată. La fel între Crăciun si Pasti, iar ultima perioadă a anului scolar cu examene si tot tacâmul părea mai lungă decât
întregul an. Doar vacanta de vară era scurtă si se termina întotdeauna înainte ca eu să fi îndeplinit tot ce plănuisem încă din toamna precedentă. Apoi au venit anii maturitătii care, ca să fiu sincer, habar n-am cum au trecut. Cert este că n-am avut timp de mid-life crisis, supravietuirea fiindu-mi mult mai importantă.
În prezent, aparent într-o vacantă perpetuă, muncesc mai mult ca oricând, iar timpul zboară tot mai repede, eu realizând mereu mai putine lucruri. Abia acum însă înteleg pe bătrânii mei din Tara Năsăudului.
— “Cum tî habarul bade?” întrebam pe câte un unches.
— “Apoi de, ce pot sa-ti spun, dragul mosului? Funia me să tăt apropie de par si îi tăt mai scurtă,” îmi răspundea bătrânul, oftând cu obidă.
Eram necopt la vremea aceea si credeam că spusa lui era numai o întorsătură dialectală, poezia imaginei si continutul ei filozofic scăpându-mi cu totul. Fiindcă alegoria este usor de înteles dacă ne închipuim pe noi însine la începutul vietii pe un câmp imens legati cu o funie lungă de un stâlp plantat undeva în mijlocul terenului. O tură în jurul stâlpului reprezintă un an din viată. Initial perimetrul cercului este mare si anul durează mult. Funia devine însă “tăt mai scurtă” pe măsură ce se înfăsoară în jurul stâlpului si timpul necesar parcurgerii unui cerc se scurtează mereu.
Dar timpul mai schimbă si altele… A fost o vreme când uitându-mă în oglindă mă recunosteam în ciuda unor subtile transformări ce apăreau încontinuu. Nu de mult imaginea virtuală a început să semene cu tatăl meu la o anumită vârstă. L-am iubit sincer si l-am stimat profund pe tatăl meu, iar asemănarea aceea mi-a făcut plăcere. Acum însă oglinda îmi arată o fată străină cu care n-am nimic comun decât o vagă senzatie de jenă ca si la întâlnirea cu cineva la care tin si care ar încerca să-mi fure personalitatea. De fapt este ceva natural si un alt exemplu asemănător care îmi vine în minte sunt somonii.
Toamna, în apele curgătoare din British Columbia roiesc somonii Sockeye care se reîntorc din Pacific unde au petrecut anii maturitătii. Cuprinsi de fervoare sexuală irezistibilă ei pătrund în Fluviul Fraser si urcă spre izvoare, fiecare afluent colcăind de ei. Fenomenul atinge însă paroxismul pe Râul Adams unde există un mediu ideal pentru incubarea si cresterea puietului ceea ce atrage la locurile natale milioane de Sockeye în căutarea perechii nimerite. Drumul lor extenuant în contra curentului, peste cataracte si obstacole aparent insurmontabile durează, din momentul când părăsesc oceanul, saptesprezece zile. În perioada aceea somonii încetează să se hrănească si pielea lor devine distinctiv purpurie. De asemenea forma corpului si expresia lor facială se schimbă radical. Dacă ar sti ce este o oglindă si dacă ar poseda una sunt convins că nu s-ar recunoaste nici ei. După marea orgie nuptială însotită de performante atletice incredibile pestii mor si alte animale, viermi si bacterii se ocupă de rămăsitele lor, iar până în primăvară nu mai rămâne nici culoare festivă si nici vreo altă urmă, doar amintirea. Migratia somonilor este un spectacol impresionant, măret si descumpănitor care ne face să gândim la propria noastră fragilitate. Fiindcă nici un component al creatiei nu poate eluda destinul comun si este bine asa cum este. Imaginati-vă ce ar însemna să fim nemuritori si să trebuiască să petrecem eternitatea în compania unora ca Lenin, Hitler si Stalin sau chiar Ceausescu. Fără să uităm de alti ca regizorul Nicolaescu de pildă care în domeniile ce a decretat că îi apartin numai lui, cinematografia si pătrunderea omului sub apă, n-a lăsat pe nimenea să propăsească.
Stăpânul creatiunii însă nu deosebeste între buni si răi si timpul ne răpeste rude si prieteni dragi, iar în desertul rămas bate tot mai rece vântul singurătătii. Astfel anul acesta am pierdut-o pe Viorica Teodorescu, reporteră de exceptie la Radio România. A fost peste patruzeci de ani o voce caldă si cinstită care în perioada proletcultismului nărod s-a străduit, riscându-si propria carieră, să promoveze valori adevărate din arta, stiinta si tehnica românească, chiar si atunci când acestea nu aveau origine proletară sau creditul infailibilei apartenente partinice. Fie-i tărâna usoară!
— “Bine, bine,” veti zice, “dar dumneata ce-ai făcut un an întreg?”
Ceea ce am lucrat eu socotesc că s-a văzut în paginile publicatiei de fată, în revista literară si de idei “Romanian Roots” ce apare la Atlanta si în presa locală din Okanagan.
În plus am completat forma finală a celui de-al doilea volum al trilogiei mele întitulată Without Rancor or Partiality pe care mi-ar plăcea să-l văd tipărit anul viitor, când mă voi strădui să termin si volumul trei.
Pentru dumneavoastră însă pregătesc prezentarea unor idei antitetice referitoare la un subiect foarte apropiat sufletului meu, dar despre care este prematur să vorbesc.
Ah, era să uit.
La ora când cititi aceste rânduri probabil că am intrat în cel de-al optzecilea an de viată. După gerontologi abia acum încep să îmbătrânesc cu adevărat.
Dar asta nu este, fireste, lucrarea mea.
Naramata / B.C
|
Gabriel Watermiller 12/21/2013 |
Contact: |
|
|
