Amelia Pavel - o viata dedicatã artei
Amelia Pavel (7noiembrie 1915 – 21 decembrie 2003)
Bine v-am gãsit stimati telespectatori, invitata noastrã este Amelia Pavel, binecunoscut istoric de artã, un om care de decenii întregi scrie despre artele plastice.
Stimatã doamnã, privindu-vã tineretea - pentru cã dumneavoastrã aveti o tinerete incredibilã pentru cei 88 de ani pe care îi purtati atât de frumos - mi-am amintit un citat pe care mi l-am decupat dintr-un eseu al dumneavoastrã, spuneti asa: “arta este purtãtoare si generatoare de timp”. M-am gândit dacã si pentru dumneavoastrã meseria, profesiunea pe care ati exercitat-o cu atâta seriozitate cale de o viatã..
Si pe care o mai exercit…
Si pe care o mai exercitati în continuare, pentru dumneavoastrã arta a fost, într-un fel, generatoare de timp ?
Da, a fost generatoare de timp pentru cã m-a pus, ca pe orice istoric de artã, în legaturã cu tot felul de epoci pe care multi scriitori, artisti si filozofi, le mai .. bârfesc, ca sã nu dau exemplu decât pe acel faimos Leon Daudet care spunea “stupidul secol al 19-lea”.
Îmi pare bine cã fiind arta generatoare de timp, pot, datoritã artei, si eu si altii, putem sã constatãm cã nu-i de loc asa si cã fiecare secol a avut farmecul lui.
Dumneavoastrã sunteti un profesionist în exercitiul functiunii chiar dacã sunteti nascutã în 1915, asa cã v-am invitat si ca pe o profesionistã a tineretii. Sunteti un om care continuã sã lucreze, care mi-a povestit cã a început o a doua viatã si o a doua carierã dupã revolutie. Dumneavoastrã numiti - m-am amuzat - numiti ceea ce s-a întâmplat în ‘89 “întorsãturã”, folositi termenul de “întorsaturã”, vã amintiti ?
Da, e un termen german, l-am tradus din germanã.
Din germanã ?
Da.
În germanã cum e ?
Die Wende.
Si când a venit întorsãtura din ‘89, cum scrieti într-o carte de memorii, aveati 74 de ani si ati luat, ati avut tãria sã luati viata într-un fel de la început.
Pentru cã atuncea am descoperit si farmecul literaturii, cu care în adolescentã de fapt începusem.
Adicã tot ceea ce n-ati fãcut pânã la întorsãtura din ‘89, necomplexatã de ideea cã aveati 74 de ani si cã pentru alti profesionisti e o vârstã a retragerii, pentru dumneavoastrã a fost o vârstã a începutului, într-un fel.
Într-un fel, da.
Ati scris memorii, ati scris literaturã, memoriile se cheamã foarte frumos, “Un martor în plus”.
Da, pentru cã nu am vrut sã judec lucrurile sub forma lor cumplitã, dureroasã. Au apãrut atâtea memorii în care fiecare îsi exprimã - pe buna dreptate, de altfel – suferintele, dar si eu am vrut sã vorbesc despre un segment de societate mult mai putin cunoscut. Un segment de societate din burghezia mijlocie, bine situatã, dar nici exagerat de... Burghezia mijlocie, foarte legatã de cultura germanã, fiindcã la noi se vorbeste din perioada interbelicã foarte mult de legãtura cu cultura franceza, nu ? Si din cauza asta mi s-a pãrut cã totul poate fi luat, într-un fel, sau altul de la început. Si m-am redescoperit si pe mine.
Si ati fost si ceea ce n-ati fost înainte de întorsaturã, înainte de ‘89, profesoarã la facultate, la Istoria si Teoria Artei, ati fost profesoarã de artã modernã.
Pãi n-am putut sã fiu înainte pentru cã n-aveam doctoratul, pentru cã pãrintii mei erau în strãinãtate, nu eram membrã de partid si nu se putea. Dupã aceea s-a putut, dupã întorsãturã.
Dupã întorsãturã. Sunteti de acord deci cã sunteti o profesionistã a tineretii.
Ce înseamnã tinerete ? Eu cred cã exista chiar o tinerete a batrânetii, una special.
Si o bãtrânete a tineretii...
Da, existã ... Modul de a te redescoperi pe tine, de a redescoperi lumea, vãzutã putin mai de la distantã, în care nu poti sã te amesteci chiar în toate, esti putin mai rezervat, uneori poti, alteori nu poti, dar aceastã distantã îti dã o anumitã senzatie, zic eu, chiar de fericire.
Distanta fatã de întorsãturile mici si mari ale lumii ?
Sigur cã da. Încet încet lucrurile totusi se îndepãrteazã de tine, chiar dacã intelectual vorbind sã zicem lucrezi în continuare, dar, fãrã doar si poate existã lucruri la care nu mai participi, vin alte generatii si toatã aceastã distantare în acelasi timp îti aduce o interiorizare si o capacitate de a redescoperi, ca sã zic asa, o formã de fericire.
În ce ar consta fericirea ?
În faptul cã te poti regãsi pe tine. Te poti regãsi pe tine, poti medita, te gândesti mai mult la semnificatiile vietii, mai ales cã eu sunt si o persoanã credincioasã. Fiind o persoanã credicioasã, mi se pare totusi ca un fel de, sã zicem, împãcare permanentã cu Dumenzeu, dincolo de pãcatele si greselile pe care fãrã îndoialã cã le facem. Aceste pãcate si greseli de fapt ne fac bine, ne ajutã.
La ce ?
La propria noastrã întelegere si la mai buna întelegere cu Dumnezeu. Dacã ne uitãm la Evanghelii, observãm cã persoanele preferate au fost totdeauna nu niste mari virtuosi, dimpotrivã, niste oameni care mai si pãcãtuiau. Pãcatul ajutã. Sigur cã nu ma refer aici la pãcate, la crime îngrozitoare, desi sunt si cazuri din acestea, ca în Dostoievski. Dar mie mi se pare cã împãcarea cu tine si cu Dumnezeu provine si de la un fel de acceptare a ta, sã te accepti asa cum esti si cum sunt cei din jur.
Sã nu lupti cu tine si cu cei din jur.
Sã nu lupti prea rãu, lupti discret.
M-am gândit, cã pe dumneavoastrã, dacã vã caracterizeaza ceva, în primul rînd, poate mã însel, e discretia. Am vãzut cã dumneavoastrã aveti un eseu despre papusã. Si dumneavoastrã, într-un fel, de când vã stiu, aveti asa o aparitie care trimite la pãpusã, la discretia si aerul inofensiv al pãpusii.
Nu m-am considerat o persoana de o gratie fizicã exceptionalã, pãpusa se leagã totusi si de acest element de joc. Nu stiu dacã am o vocatie a jocului, din contrã, as spune chiar cã si prin educatie si prin modul meu de a fi, am avut si defectul de a lua lucrurile prea în serios.
Ca profesionistã a tineretii, spuneti-mi dacã v-ati gândit la un lucru: de ce îmbãtrânesc oamenii atât de diferit, v-ati gândit vreodatã la asta ?
Da, la asta m-am gândit, si sã stiti, chiar în jurul meu am putut sã observ cu multã întristare, as spune, cã multi intelectuali, în domeniul meu cel putin, cât cunosc eu, nu cunosc foarte multã lume, au tendinta de a îmbãtrâni foarte urât, adica de a deveni lacomi, lacomi de succese, invidiosi pe altii, nervosi, dezgustati, lipsiti de interes pentru viatã.
Asta înseamnã a îmbãtrâni urât...
Asta înseamnã a îmbãtrâni urât.
Si a îmbãtrâni frumos ?
Înseamnã a pãstra atentia si interesul pentru tot ce se întâmplã în lume: pentru ce-i la piatã, ce-i în politicã, pentru ... pentru toate lucrurile.
Si vãzând ce-i la piatã si ce-i în politicã nu risti tocmai sã devii mizantrop ?
Poate da si poate nu, multe lucruri pot fi luate cu umor, sã râzi de aspectele putin ridicole. Ridicolul e un lucru care meritã cultivat.
Da ? Deci un secret al tineretii ar fi sã nu iei lucrurile prea în serios ?
Da. Sa nu iei lucrurile prea de tot în serios, asa ca si cum n-ar exista ceva peste acele lucruri. Aicea eu am avut tendinta asta de a le lua câteodatã prea în serios si n-am facut bine. Un lucru iarãsi care se accentueazã cu vârsta este apropierea de naturã, tocmai prin faptul cã nu mai prea poti cãlãtori, nu te poti duce foarte mult în diferite localitãti, nu te poti deplasa... Simplii copaci pe care-i vezi în fata casei, eu locuiesc într-o alee unde am copaci foarte înalti si o vedere foarte largã spre cer. Acum am descoperit ce extraordinar lucru e cã pleacã pãsãrile, cã vin, cã se duc ciorile seara, cã vin porumbeii, se aseazã pe balcoane, lucruri la care înainte, sigur, nici n-aveam timp, dar acuma mã uit si încep sã le înteleg putin în altã luminã.
Acuma descrieti paradiziac un loc lipsit de poezie sau de prea multã poezie...
În momentul de fatã, în Balta Albã, spre deosebire de centrul capitalei unde aerul e foarte poluat si e o gãlãgie infernalã, este un cartier cu multã naturã, cu un parc foarte frumos, de pildã posibilitatea de a avea o vedere largã asupra cerului, de a vedea avioanele cum vin ele seara, cam pe la 6, 7, de ridici ochii de pe masa de lucru si constati dintr-o datã, dacã locuiesti într-o zonã în care vezi mai de departe, ai cerul larg asa, le vezi cum vin, unele vin, altele pleacã, vin de la sud spre nord si încerc câteodata sã mã gândesc, mã întreb cam de unde vin, din ce zone ale Europei vin, ... si cum vã spuneam, vezi pãsãrile plecând, le vezi venind, astea sunt lucruri..
Bucurii mãrunte.
Sunt niste bucurii mãrunte pe care n-ai timp sã le decoperi în activitatea ta de profesionist...
Frenetic!
Frenetic, de-a lungul perioadei de serviciu, cum se spune.
Deci un alt secret al tineretii ar fi sã decupezi frumosul în urâtul sau în banalul din jur, pentru cã oriunde ai fi, ziceti, existã o fereastrã de pe care poti privi o bucatã de cer. Sunã patetic dar e adevãrat, nu ?
E adevãrat si, câteodatã, pentru cã îmi spuneti acum lucrurile astea, îmi amintesc de o serie întreagã de tablouri ale marilor pictori, în special ale pictorilor olandezi si flamanzi care aratã persoane stând la geamul deschis, figuri care stau la geamul deschis si se uitã afarã, de multe ori persoane în vârstã. Uite, mã gândesc cã poate stiau acest secret.
Ati facut acuma conexiunea cu arta, asta este un reflex profesional, deformatie profesionalã..
Sigur cã este o deformare ...
Am vazut si titlul prozei dumneavoastrã “Din amintirile unui înger pãzitor”, îngerul pãzitor la care vã referiti în fictiune e tot un înger extras din picturã.
Sigur. Este un înger extras din picturã..În perioada în care Paul Klee, deja bolnav, asta s-a întâmplat în 1938, atunci abia, mai spre sfirsitul vietii, s-a apucat de pictat îngeri si aceste tablouri cu îngeri sunt în special în Elvetia.
E personajul dumneavoastrã, personajul cu care vã identificati, un înger cãzut dintr-un tablou...
A cerut el, a cerut lui Dumnezeu autorizatia de a iesi putin din tablou sã vadã lumea!
Si mai vorbiti si de îngerii lui din Chagall...
E foarte interesant la Chagall, care era un evreu credincios.
Ca si dumneavoastrã... si ca si Nicu Steihardt, pe care l-ati cunoscut foarte bine.
Da, l-am cunoscut foarte bine, din adolescentã, pânã când el era la Rohia, cãlugãr si chiar am avut plãcerea, bucuria, sã primesc odata de ziua mea o ilustratã de la mãnãstire, el era cãlugãr la mãnãstire...
De la el ? si cum v-a semnat-o ?
Mi-a semnat-o Nicu.
Dar era deja cãlugar. Devenise pãrintele ... ?
El era de fapt monahul Nicolae.
Iatã.
Nu, el a semnat Nicu si si-a amintit de ziua mea si mi-a vorbit din constantã prietenie, adicã n-a uitat nici data respectivã...
Constantã prietenie...
Da.
Asa cã pãrintele Nicolae, Nicu Steinhardt, chiar si izolat la mãnãstire, n-a uitat de ziua de nastere a prietenei din copilãrie!
Da! Prietenia cu Nicu Steinhardt au preluat-o si copiii mei, la rîndul lor, erau prieteni...
Sã le spunem telespectatorilor cã aveti doi copii, un baiat, Toma Pavel, care a fãcut carierã universitarã, e filolog în America, si o fatã, care e chimistã în Canada. Sunt amîndoi plecati si dumneavoastrã singurã în Balta Albã...
Nu i-as spune singurãtate, dacã am în jurul meu cãrtile si copiii stiu unde sunt; distanta, ce mai conteazã distantele ? În definitiv sunt atâtea situatii în care copiii sunt împreunã cu pãrintii si îi deranjeazã si se enerveaza si ... nu ?
A fost optiunea dumneavoastrã.
A fost optiunea mea.
Nu stiu cine spunea, cu cât avansãm în vârstã cu atât suntem mai sinceri.
Nu stiu dacã neapãrat cu vârsta devenim mai sinceri pentru cã existã o tendintã, am observat si în jurul meu, la buni prieteni în vârstã, o tendintã de a se auto-crea ca personaj. Se auto-creeaza ca personaj si începe sã reactioneze ca atare.
Asa cum s-a programat.
Da..
Si ?
Pãi ãsta este un lucru rãu. Înlãturã o serie întreagã de posibilitãti de a mai avea contact efectiv cu realul.
Iatã, am mai decupat un secret, sã nu-ti creezi un personaj, sã nu intri în pielea unui personaj pe care sã încerci sã-l respecti de-a lungul anilor. Dar uneori, vrând nevrând, devii un personaj, nu ? Chiar si dumneavoastrã, în naturaletea dumneavoastrã, în firescul dumneavoastrã, sunteti vrând nevrând un personaj, sunteti Amelia Pavel, iatã, mi-am notat aici, declaratã acum un an sau doi “femeia anului pentru cultura europeana”, când a fost asta ?
Vai, titlul mi se pare de un caraghioslâc nemaipomenit! Intentia a fost, totusi, bunã...
A grecilor a fost, grecii vi l-au dat, nu ?
Nu, al Uniunii Europene.
Asa cã dumneavoastrã, ziceam, vrând nevrând sunteti un personaj.
As prefera sã nu fiu, adicã personaj înseamnã cã te fixezi într-o limitã, nu ? Personaj... personaj într-o piesã. Personajul este un cuvânt legat de teatru.
Si de niste limite, într-adevãr.
Si atunci înseamnã cã gata, m-am fixat, nu mai pot sa ies de acolo.
Vi s-a dat si premiul Academiei ...
Ei bine, acela mi s-a dat pentru o carte, “Arta româneascã interbelicã, un capitol de artã europeanã”. Era apãrutã imediat...tipul ãsta de lucrare a apãrut imediat dupã întorsãturã si era interesant si important pentru cã puteam sã o leg într-adevar de o serie întreagã de miscãri din arta europeanã. De altfel, aceste lucruri m-au preocupat pe mine cu mult înainte, dar cu diferitele dificultãti pe care le aveam în perioada dinante, ca sã zic asa, din anii cei rãi, chiar si din anii ‘60, n-am putut sã public atunci ...
Încerc sa extrag didactic sfaturile unui om care stie ce e aceea tineretea, cãtre oamenii care nu stiu.
Asta cred cã e genetic si tine si de educatie. Si bunica mea era tot asa, stiti ... si cred cã si strãbunicii mei, pentru cã i-am mai apucat. Am avut 18 ani atunci si trãiau la Botosani. Si pãrintii au avut ideea, fratele meu si cu mine sã ne ducem sã-i vedem. El, un tip, Dumnezeu sã-l ierte, micut asa de staturã, de un umor, cã mureai de râs, orice spunea. Dãdea sfaturi în dreapta si-n stînga la toatã lumea. Si avea o biblioteca de limbã germanã, cã stramosii lui, asa, veniserã din Viena de fapt, au ajuns la Botosani. Niste cãrti si o bibliotecã germanã absolut extraordinarã, strabunica mea era si ea foarte activã si simpaticã - au trãit foarte mult - iar ce este înteresant este cã unul din fiii lui, adicã fratele bunicii mele, când a murit el, ce credeti cã a fãcut cu biblioteca? A donat-o - ca atasament fatã de tarã - o donat-o Bibliotecii Judetene Botosani. Si care este una din cele mai extraordinare biblioteci de limbã germanã. Toatã filozofia secolului 19, toti marii autori, toate astea, sunt acolo. Tatãl meu era de meserie contabil, dar avea un magazin si cu toate acestea, fiindcã era dintr-o familie de 14 copii, a avut o asemenea apetentã de culturã cã trebuie sã vã spun cã a avut o bibliotecã, toatã literatura germanã, cele mai mari dictionare, le-am avut în casã. Dar familia n-a fost bogatã...
În magazin ce comercializa ?
Stofe. Mai târziu, ceva mai târziu, a avut un magazin de galanterie bãrbãteasca pe Calea Victoriei, unde avea niste clienti - era foarte amuzantã chestia - Pamfil Seicaru, cu care stãtea de vorbã...
L-ati vãzut vreodatã pe Pamfil Seicaru ?
L-am vãzut o singurã datã în magazin la taicã-miu, când m-am dus asa, în vizitã. Mi-a facut impresia unui om autoritar, si... un gazetar de mâna întâi si am aflat de altfel, acuma mai recent, nu mai stiu din ce texte si articole, cã de fapt Pamfil Seicaru, considerat mare antisemit si considerat de dreapta si asa mai departe, el era acela care a furnizat ajutoare ziarului Adevãrul, care era, mã rog, ziar de stânga, cu patroni evrei.
Si, dumneavoastrã cum interpretati asta ?
Interpretez foarte mult prin exagerãrile si modurile unilaterale de a judeca trecutul. Îmi pare rãu cã trebuie sã vã spun cã o serie de oameni astãzi, chiar în memoriile pe care le scriu, sau în declaratiile pe care le dau si analizele pe care le fac, sunt prea transanti. Lucrurile sunt mai nuantate, trebuie vãzute mai încetisor, asa...
Printre clientii tatei, în afarã de Pamfil Seicaru, vã mai amintiti un client celebru ?
Ei da, doctorul Paulescu.
Inventatorul insulinei ?
Inventatorul ... Stiu cã mama mea avea un foarte mare respect, vorbea despre el...
Dumneavoastrã v-ati pãstrat curiozitatea intactã fatã de ce se întâmplã în lumea din jur, deci probabil ati urmãrit tot scandalul care a fost legat de Paulescu..
Cum sã nu... Si mi-a plãcut interventia academicianului Cajal, care a venit si a spus, când au sãrit atâtia cã a fost antisemit, cã nu stiu ce, si a spus, domnule, pãrerea lui a fost antisemitã; si ce dacã ? Chiar asa. N-a facut rãu nimanui, a vindecat nu stiu câti evrei, n-a fãcut diferentã la bolnavii lui, nu ? Asa cã toata propunerea aceea, de unde a venit, a fost o aberatie.
Deci si dumneavoastrã vi se pare incorectã amestecarea planurilor.
Absolut.
Aicea putem decupa un alt secret posibil al tineretii, si anume toleranta.
Toleranta este ceva în care tu esti superior si îl tolerezi pe altul. Eu prefer cuvântul “acceptare”.
Deci întorsãturã în loc de evenimentele din ‘‘89 si în loc de tolerantã, de care se vorbeste atât de mult, acceptare.
Acceptare. Trebuie sã mãrturisesc, îmi amintesc aicea, ca un omagiu special pe care vreau sã îl aduc unor profesori pe care i-am avut la liceul acela faimos, Regina Maria, care acuma nu mai existã, era un liceu ...
Acuma ce este unde era Regina Maria ?
Este Facultatea de Geologie. Am avut câteva profesoare care trebuie sã spun cã erau extraordinare, de exemplu scriitoarea Ticu Archip, care era profesoara noastrã de matematicã. Intuia extraordinar când avea câte o elevã asa, care dãdea putin spre partea literarã. Era Agatha Grigorescu Bacovia, sotia lui Bacovia, care era scriitoare.
Ce vã preda ?
Latina. Îmi plãcea foarte mult latina. Ce sã vã mai spun, citeam pe Tacitus, era o încântare. Pe urmã era, la religie, era pãrintele Chiricutã, celebrul pãrinte Chiricutã, care preda religia si mie îmi plãcea religia, aveam numai 10.
Ati fost prima la liceu, la Regina Maria ?
Da, sigur, dar am facut douã clase într-un an la urmã cã mã plictisisem de atâtea ...
Si, se putea ?
Pe atuncea se putea dacã aveai note suficient de mari.
Si nu stiati ce întorsaturã o sã vinã peste dumneavoastrã si erati grãbita spre ce ?
Când a venit întorsãtura, prima întorsãturã, aia comunistã, care a venit în 23 August, mã refer la prima perioadã, ca toatã lumea m-am bucurat cã am crezut cã am scapat, cã a fost totusi o perioadã din aia mai neplãcutã în timpul rãzboiului. Si când a venit aceastã perioadã...
Si v-ati bucurat cã ati scãpat de rãzboi.
Da. Asta în primul rând, si în al doilea rând, când a fost ’46, când pãrintii mei au plecat si ne-au propus si nouã sã plecãm, copiii erau mici de tot...
Unde au plecat pãrintii ?
În Franta au plecat. Noi am mai plecat odatã în 1925. Au mai plecat odatã cu toatã familia.
Unde ?
Tot la Paris.
Tot la Paris. Si cât ati stat ?
N-am stat decât un an cã taicã-miu a vrut înapoi acasa, nu i-a plãcut, cã era patriot.
Pentru cã era patriot, sau pentru cã îi mergeau afacerile mai bine la Bucuresti decât la Paris ?
Mergeau destul de bine si acolo dar nu i-a placut. Ne-am întors. Ne-am întors si ...
Si, în ‘46 pãrintii dumneavoastrã au hotãrât sã plece. Si dumenavoastrã aveati 31 de ani.
Da.
Aveati déjà, ziceti, doi copii...
Da... Erau mici...
Cu cine erati mãritatã ?
Cu un avocat. Avocat penalist, fusese secretar la Istrate Micescu...
Celebrul avocat interbelic..
Da, da sigur, si pe chestia asta n-avea motive în mod special sã plece. Ca sã facã ce, acolo? Avocaturã nu putea sã facã. Si noi am rãmas aici. M-am bucurat cã o sa pot, în sfârsit, sã îmi vãd de profesiune, sã pot sã scriu...
Deci pãrintii vi s-au suit în tren ...
Da.
Si au plecat. Câti ani aveau sã treacã pânã când v-ati revãzut mama ?
Aveau sã treacã foarte multi. În ‘68. În ‘66, tatãl meu era foarte grav bolnav, pe moarte, si au dorit foarte mult sã mã vada si mi s-a trimis o învitatie. Si cu învitatia aceea m-am dus sã-mi scot pasaportul, cum se obisnuia, serviciul de pasapoarte fiind în fosta, în actuala politie pe Calea Victoriei.
Pânã atunci niciodata n-ati iesit nicãieri.
Nu, sigur. Nici atunci n-am iesit. Si când m-am dus acolo, am întrat în biroul respectiv, si tipul de acolo, ofiterul ãla de la ... foarte urât a vorbit cu mine, imediat, m-a luat asa, destul de brutal si mi-a spus, mi-a întins o hârtie pe care s-o semnez, cã ori plec imediat în strãinãtate -pe atunci se putea pleca în Israel -, ori dacã nu ...
Definitiv...
Definitiv, ori nu mai plec, nu mai fac cãlãtorii niciodatã, nu mai fac cereri.
Sã alegeti una din douã.
Da.
Si ?
La care eu am spus: pãi cum o sã plec zic, am copii la scoalã ... Pãi nu, zice, atuncea nu mai faci cerere de cãlãtorie niciodatã, bineînteles am început sã plâng , a, zice îti dau timp de gândire 15 minute.
V-a luat asa ?
Asa, da. Un mârlan. Si m-am dus pe hol, m-am asezat pe o bancã si lângã mîne era o doamnã extraordinar de elegantã, o boieroaicã de aia asa cu o blanã superbã cum nu se purta pe atunci si m-a vazut plângând si m-a întrebat ce e, i-am povestit, zice “doamnã, du-te si semneazã cã n-ai sã mai pleci niciodatã, nu faci cerere de plecare, cã nu rãmân lucrurile asa”. Si am semnat si într-adevãr...
Ati semnat cã niciodatã n-o sã mai plecati ?
Da. Si bineînteles ...
Si tata s-a prãpãdit...
Si tata s-a prãpãdit.
Fãrã sã-l vedeti...
Fãrã ...Vã dati seama ce chestie...
Tocmai ma gândeam, de ce n-ati semnat cã plecati si sã fi plecat sã vã vedeti pãrintii. ..
Cum sã plec ? Unde sã plec, nici prin minte nu mi-a trecut, eram....
Unde erati ?
Eram la Institut.
La Institutul de Istoria si Teoria Artei, scufundatã în..
Da. Eu eram, sotul câsti.., era avocat, adicã nu stiu eram deja... nu mai stiu exact care era situatia...
Ce erati ? Erati deja …
Nu mai stiu dacã eram sau nu divortatã, nu mai stiu.
Când ati rãmas o femeie singurã, cei doi copii erau mari ?
Da, erau studenti.
N-ati simtit un fel de discriminare? Ati simtit ce înseamnã conditia de femeie singurã, în lumea în care trãiati ?
Nu, nu. E adevãrat cã existã asa un obicei, femeile necãsãtorite în general nu sunt foarte mult invitate, dar mi-a fost indiferent.
Ati simtit asta la un moment dat ?
Am aflat.
Ati aflat pe propria piele ?
Da, dar fãrã sã mã impresioneze într-un fel.
Fãrã sa faceti caz din asta.
Fãrã. Mai fac caz câteodatã, asa, dar încerc sã mã domin; sunt atâtea suferinte pe lume... Consider cã unele lucruri le-am mai împlinit, asa... am scris si eu niste cãrti, am crescut niste copii, ce poti sã pretinzi de la viatã ?
Sunteti un profesionist, sunã retoric dar e un adevãr, pe care meseria, faptul cã îi plãcea ce face l-a tinut în tara asta.
Da. Era firesc, în ‘68 a început sã fie, întâi a fost ...s-a umblat dupã oameni ca sã se facã membri de partid, ceea ce eu am ezitat foarte mult, m-am sfãtuit si cu pictorul Sãlisteanu, care era secretarul de partid al Uniunii Artistilor Plastici, care mi-a spus “vezi-ti de treabã, nu te mai face membrã de partid, cã ãstia o sã te santajeze tot timpul dacã ai pãrintii în strãinãtate” si asa a fost.
Si nu v-ati fãcut...
Nu. Si totusi în ‘68 a fost succesul ãla de la Praga, cu atitudinea, chestia cu Ceausescu cu Praga si a început sã se poatã pleca si un fost coleg de facultate, Günther Roth, care avea un loc important la muzeul din Köln, director general acolo, m-a invitat sã vin la niste conferinte si cu ocazia asta m-am gândit sã mã duc si la Paris.
Sã vã vedeti mama...
A durat pânã mi-am vãzut pasaportul si vizele, nu pot sã vã spun, o sutã de memorii am fãcut, pînã la urma l-am luat. Fiind la Köln, chiar asa, prima cãlãtorie, am tinut niste conferinte ..
În germanã ?
În germanã, sigur. Si când m-am întors la hotel, care era lângã locul de conferintã, întâi mi s-a pãrut cã este un provocator, dar nu era. La hotel era cineva de la Radio Deutsche Welle, atunci era blocul chiar acolo, acuma s-a mutat si care mi-a propus, cu 2000 de mãrci pe lunã …
Nu era rãu...
Asa... sã rãmân numai pentru emisiuni culturale, nu mi-a propus nimic politic, în trei limbi. Si eu i-am spus ”cum sã rãmân, dar sunt copiii, am copii, pãi rãmân vai de capul lor...” Si când m-am întors acasã, eu foarte mîndrã de eroismul meu, ei mi-au spus “vai de mine, dar de ce n-ai rãmas ?!”
Au spus copiii!
Copiii, care copii pe urmã au plecat!
Au rãmas ei.
Baiatul meu a plecat în ...Pe bãiatul meu de fapt Rosetti si cu Mircea Malita l-au invitat sã plece, el n-a avut de gînd sã rãmânã, dar când a juns la Paris, maicã-mea l-a descântat “nici vorbã de asa ceva”, l-au ajutat Cioran si cu Mircea Eliade, în ‘68 ...l-a ajutat în primul rând sã-si dea doctoratul si l-au ajutat cu o bursã ca sã se ducã în Canada. Acuma este la Chicago.
E un om care scrie cãrti de succes, un om care e un profesor universitar la facultãti de primã mãrime din America ..
Da, si face si literaturã...
Un om care a fãcut, sunã barbar dar e un adevar si aici, a facut carierã în America. Nu v-ati simtit putin contrariatã atunci când copiii au ales amândoi strãinãtatea, în timp ce dumneavoastrã...
Nu, pentru cã ei au fost crescuti asa, într-un soi de libertate si în acelasi timp acomodare la existentã pentru cã, vedeti dumneavoastrã, ei crescând fãrã bunici si fãrã nici un fel de rude afarã de pãrinti spre deosebire de alti copii care aveau bunici si mãtusi si asa mai departe, eu a trebuit totusi cât de cât sã-i învãt sã se acomodeze, fãrã sã le fac propagandã politicã, ceea ce vã dati seama cã nu era cazul, dar în acelasi timp sã se acomodeze cu viata, sã nu considere ... În casã, fatã de ei niciodata n-am stat sã vorbim ce rau e si sã povestim catastrofe...
Adicã nu i-ati crescut pe copii în dusmãnie fatã de mediul din jur.
Nu, nu...
V-am extras, dintr-una din cãrtile de memorii, câteva principii de educatie: a nu avea pretentii, a fi vesel, a învãta sã te bucuri de ce-i în jur.
Vãd cã astãzi copiii au niste pretentii....
Ei, asta e în capitalism, dar atunci ...
Si atunci erau asa.. pretentii la îmbãcãminte, eu le transformam pe ale mele pentru fetitã si asa mai departe...
De unde stiti cã astãzi copiii au niste pretentii ?
Fiindcã stau vizavi de un liceu.
Si ?
Si vãd niste toalete si niste haine de blanã din aia veritablã, noi...si vin cu masina. Mi-am adus aminte de educatia noastrã, totusi aveam o situatie bunã si aveam trãsurã când eram eu la scoala primarã. Si scoala mea primarã nu era chiar la doi pasi, era la capul strãzii Sfintii Apostoli, era de umblat cel putin 20 de minute. Si eu spuneam “mamã, da’ uite, de ce nu-mi dai si mie trãsura, iarna..” “Vai de mine” zice “dar sunt acolo atâtia copii care nu au nimic!” Si încã ceva, la scoalã nu ne dãdea sandviciuri, cum se dau acuma, fel de fel de bunãtãti; un mãr si atât !
Ca sã nu le faceti poftã...
Da, pentru cã unii nu au. Asta era ...
Educatia!
Educatia. Trãsura de fapt era a bunicii mele, care avea un depozit. Ea rãmãsese vãduvã foarte tânãrã, avea un depozit de cherestea, unde e acuma cartierul Rahova, pe atunci era afarã din Bucuresti, unde nouã ne plãcea la nebunie. Ea rãmas vãduvã foarte tânãrã, la 20 si ceva de ani, bunicul ãsta al meu nu stiu ce a avut, o chestie, crizã mentalã si a fost... a murit în spitalul de la Sibiu. Dar era de o inteligentã... stia, nu numai cã stia, citea, era abonatã la toate ziarele austriece... Si trebuia sã fie la curent cu ce se întâmpla cu familiile regale, din familia Habsburg si asa mai departe... Dar a fost o femeie de un curaj...
Si în timpul ãsta avea grijã de depozitul de cherestea, era al ei, nu ?
Era al ei, sigur, avea grijã, si mie îmi plãcea, umblam, ne jucam printre scândurile alea, aveau un miros...
Ce miros aveau ?
Miros de ãsta de lemn, asa era...
Proaspãt?
Proaspãt, era minunat!
Dacã lumea ar fi o imensã picturã, în cine v-ar plãcea sã vã dizolvati ?
Îmi place îngerul care surâde, de la catedrala din Strasbourg sau de la catedrala din Chartres...Personajele astea care surâd...
De ce vã plac mai mult îngerii care surâd decât îngerii care nu surâd ?
Pentru cã îmi place surâsul în general la oameni, ca un semn, semnul inteligentei si al umanitãtii. Am vazut chiar cã existã un medic american - acuma sigur cã se poate vedea cu diferite aparate în abdomenul unei sarcini – care a descoperit cã bebelusii ãstia, de la 6, 7 luni, surâd ! Am vãzut asta la televizor.
Deja ?
Da. Nemaipomenitã chestia. Adicã surâsul si plânsul sunt...
Din burta mamei.
Da. Asta e definitia omului.
Dumneavoastrã aveti un cult al detaliului, în scris si în viatã. Spuneti în carte, “detaliile supravietuiesc si în ele se aflã tãria noastrã”.
Adevãratele sensuri le gãsesti în detalii, nu în lucrurile generale. Aspectele vietii care ne ajutã sã trãim sunt fãcute pânã la urmã, totusi, din detalii, din mici bucurii, ca sã spunem, si întristãrile cele mai mari, alea le lãsãm la o parte.
Supravietuirea prin detaliu ...
Si prin posibilitatea detaliului de a acorda sensuri. Uitati-vã, am avut experienta asta, a fost pentru mine foarte important, când am predat în acesti câtiva ani, am descoperit o foame de sens extraordinarã la tineretul ãsta de astãzi.
Ce întelegeti prin foame de sens ?
Înteleg cã ...uite, vã dau un exemplu concret. Sã zicem puneam un diapozitiv si le descriam un tablou. Dacã mã ocupam acolo, cum se obisnuieste, de aspectele de formã, culoare, trãsãturã de desen, nu stiu ce, erau destul de indiferenti. În clipa când începeam sã mã refer la tâlcul filozofic sã spunem, sau la sens, la niste detalii de sens, dintr-odatã erau numai ochi si urechi.
Dati-mi un exemplu, de pildã, când ati fost mândrã cã ati descoperit într-un tablou un tâlc ascuns ...
De exemplu, la un portret, la un tablou de Baba, de Corneliu Baba, pe care eu îl admir foarte mult. Un portret care în acelasi timp e si autoportret si este o luptã cu el însusi, cu epoca. Exprimã opozitia lui fatã de lume, de lumea în care trãieste. Stiti cã a avut, cã a refuzat sã-i facã lui Ceausescu portretul si a avut o opozitie, în ultimii ani mai ales. În portrete în special poti sã descoperi foarte mult dacã-s portrete interesante si bune, cum poti sã descoperi într-un portret de Van Gogh, nu ? Gãsesti si nebunia si suferintele lui si un anume tip de experientã a vietii.
Cum vedeti raportul între istoricul de artã si istoricul propriu zis, sau ce-l desparte pe profesionistul în istoria artei de profesionistul istoric ?
Ar trebui sã-i despartã cât mai putin, dupã experientele mele mai noi, cât mai putin. A fost o gresealã în timpul comunistilor, era si explicabil, era foarte delimitatã istoria artei de istoria propriu zisã si atuncea totul era numai pe probleme de limbaj, în artã. Or, nu-i asa.
Era o abordare tehnicistã.
Tehnicistã. Pe cînd acuma, îti poti permite - si acuma mai sunt încã din ãstia care scriu tot asa, au început si ãstia mai tineri sã se mai lãmureascã - acuma meritã sã amesteci istoria cu... nu poti sã trãiesti fãrã istorie si atuncea face parte si istoria artei din istorie.
Despre lumea în care trãim, ce ne-ati putea spune, observând-o cu calmul si cu echilibrul care vã caracterizeazã?
As spune cã în primul rând la vârsta mea nu pot sã judec perfect pentru cã nu particip la foarte multe din lucrurile care se petrec, nu ? Nu iau parte, eu nu sunt un VIP...
Har Domnului...
Asa, tocmai. Si cu VIPii ãstia...
Ce întelegeti prin VIPuri ?
Nu vedeti care sunt VIPurile ? Cãtãlin Botezatu, ãstia, cam asa...
Asta vã place cel mai putin la lumea în care trãim, sau ce vã place cel mai putin la lumea în care trãim ?
Lãcomia de bani. Chiar si la emisiunile de televiziune se propun cele mai mari tâmpenii, cã-ti dã nu stiu câte milioane pentru cã strângi capace de bere si ...N-am nimica împotriva diferentei de avere între oameni, este normal, unii câstigã... e normal sã câstige mai bine si altii câstigã mai putin, asta totdeauna a fost..
Dar ?
Dar felul, forma asta de lãcomie în care esti stimat numai pentru bani si în primul rând pentru bani este o deformare a omului.
Ati simtit dupã întorsãtura, cum ziceti dumneavoastrã, din ‘89, cum oamenii sunt stimati în functie de bani ?
Da. Si din ce în ce mai mult.
În altã ordine de idei: ati fost studenta lui Tudor Vianu.
Da.
Când l-ati cunoscut pe Tudor Vianu ?
Cînd a început sã facã un seminar - la curs, în orice caz, vorbea foarte frumos, avea o anumitã retoricã, asa, ca un orator - a fost un seminar extraordinar, care a durat 2 ani de zile despre jurnalele intime, se purtau si atunci jurnalele... atunci se purta foarte mult conceptul de autenticitate, trebuia sã fie autentic, trebuia toti sã fim autentici.
Si acuma nu se poartã conceptul ãsta ?
Mai putin, acuma se fac niste jurnale foarte mult politice... Tot ce ne-a învãtat el atunci, era de o modernitate… Asa functioneaza si acuma filozofia si psihologia...
Cum o vedea Vianu, în ce perioadã ?
Cînd eram eu la facultate, în anii 30.
Vianu era un tip distant ?
Avea o distantã în maniere si o cãldurã în gândire, avea o cãldura în gândire, o sensibilitate... Când l-am întâlnit mai târziu când, eram deja la Institutul de Istorie a Artei, si mâncam la COS, dacã stiti ce e ...
Casa Oamenilor de Stiintã.
Care nu e ce e acuma, atunci se mânca acolo si academicienii te primeau la masa lor dacã nu gãseai loc si într-o searã, în grãdinã acolo, m-a vazut si m-a poftit la masa lui, nu era loc, si am început sã discutãm. Bãiatul meu era deja la facultate si îmi spune el mie zice “stii cã am un student Pavel, care este extraordinar de bun, mã intereseazã foarte mult, zice, mã face sã-mi amintesc de vremurile noastre de demult, de seminariile noastre”. Si i-am spus: acest student Pavel este fiul meu !
Si Vianu nu stia ?
Nu stia. A fost un amuzament extraordinar! Însã, cum vã spun, si la Biblioteca Academiei se putea discuta cu el, era o atmosfera absolut extraordinarã. În momentul în care au venit mãsurile astea din ‘38, au început la noi, Vianu a vrut sã mã opreascã la catedrã, dar nu s-a putut.
Decupati-mi momentul în care v-a anuntat cã nu poate sã vã tinã.
Pãi mi-a spus asa de la obraz, asa, cu tot regretul...
Cu tot regretul ce ?
Îmi pare foarte rãu ... N-avea voie. Aproape cã nu mi-a spus, asa... Am stiut eu singurã, am înteles eu singurã.
Nu existau si exceptii de la regulile astea, n-ar fi putut sã lupte ca totusi sã vã tinã la catedrã ?
Nu stiu dacã era cazul sã lupte.
Si ati suferit sau nu ?
Am suferit, dar sã stiti cã nu chiar îngrozitor de mult.
Dar când ati suferit îngrozitor de mult ?
Când a fost bolnavã fiica mea, Veronica, si cînd am fost cu ea în spital, cu poliomielitã, era epidemie atuncea si erau zeci de copii, sute, care au venit si din Iugoslavia si eram într-un asemenea hal eu încât...doctorii au spus “sã mai vinã altcineva sã vã schimbe”. Si cine credeti c-a venit ? Bunica mea, care era strãbunica fetitei.
Si care era în putere ?
Care era în putere, pãi ea a plecat.. Bunica mea la 88 - 89 de ani a plecat cu vaporul în Argentina, la fiul ei.
Fantastic...
Si juca poker, îi plãcea poker si se coafa.
Pe vapor ?
Si acolo.
Si dumneavoastrã de ce ati clacat în spitalul plin de copii cu poliomielitã ?
Pentru cã nu puteam sã suport s-o vad când spunea cã “am avut o mânã asa de bunã si acuma nu pot s-o folosesc”.
Era paralizatã ?
Era ca si paralizatã.
Si câti ani avea fetita ?
5 ani. Si stiti, grozãvia a fost cã era la mâna stângã si putea sã-i atace, sã-i prindã inima, si dupã câteva zile, s-a prins si piciorul, dar piciorul si-a revenit mai repede. Însã sã stiti cã a avut o vointã - mi-a spus doctorul - cã n-a vazut niciodata un copil cu o asemenea vointã. Tratamentul a fost foarte greu, trebuia sã facã o baie aproape clocotita si pe urmã, de vreo 50 de ori, sã miste mâna în sus si-n jos.
La 5 ani ?
La 5 ani. Si a fãcut lucrul ãsta, cu o disciplinã .. si ea cânta foarte frumos de micã, avea o voce superbã si cânta.. cânta “Attends moi”, “J'attendrai”, cântecele alea asa...
Edith Piaf?
Edith Piaf, toate alea frantuzesti...Si spitalele, în ce hal erau, noi eram la Colentina! Dacã mã acum uit la fotografii, ce mutrã aveam, nu vã mai spun...
Ce mutrã aveati ?
Aveam o mutrã slãbitã, nenorocitã, dar am avut încredere si sperantã cã lucrurile o sã se dreagã.
As putea da aici un citat din dumneavoastrã, mi-a placut expresia, folositi într-una din cãrti expresia “cârpeli pe haina destinului”...
Da, erau niste cârpeli pe haina destinului, de pildã tatãl meu a fost decorat la Mãrãsti, decorat în mod special.
Tatãl dumneavoastrã a luptat pe front ?
Pe front. A luptat...
În timpul primului razboi...
În timpul primului rãzboi mondial cu niste rezultate din astea ... decorat. ..a fost rãnit si asa mai departe... A considerat cã este firesc într-o familie de 14 copii si a mers în rãzboi.
Voluntar.
Voluntar. Asa cum au mers foarte multi. Si când s-au luat niste mãsuri în ‘41, de cãtre Antonescu, în ‘42, s-au luat niste mãsuri în legãturã cu evreii care trebuiau sã dea o multime... nu mai aveau voie sã aibã telefon, nu aveau voie sa aibã femei de serviciu crestine, trebuiau sã dea o multime de lucruri, mobila, fel de fel de lucruri trebuiau sã dea pentru spitale si asa mai departe, descendentii, atât descendentii cât si fostii eroi, eroii ãstia si descendentii respectivi au pãstrat o serie întreagã de drepturi, adicã au pãstrat telefonul, n-au trebuit sã-l dea, mã rog, s-a respectat, s-au respectat niste lucruri.
Prabusitã v-ati simtit vreodata ?
Nu, chiar prãbusitã nu m-am simtit, cã nu puteam sã mã... n-aveam voie sã mã prãbusesc cu copii, trebuia totusi sã vad de ei. Sã stiti cã eu când vad o serie de oameni astãzi tot timpul nemultumiti, îmi dau seama cã la mine a fost o chestie de educatie. Ne-a învãtat asa ... Din copilãrie, ne-a învãtat cã trebuie sã acceptãm, sã ne luptãm, sã ne comportãm civilizat, sã avem curaj, sã. .. dovada cea mai bunã e curajul pe care l-a avut mama mea. La un moment dat fratele meu locuia la Strasbourg si a luat-o si pe ea acolo si ea avea atuncea 85 de ani. Si a internat-o într-un cãmin de vârstnici, super, cu apartament, camerã separatã, televizor, mã rog ...
Da, care s-ar chema tot azil, un azil de lux.
De lux. Si am fost acolo, am vazut-o si a zis “si ce crezi cã eu rãmân aicea, eu stau aicea cu ramolitii ãstia pe care nu-i intereseaza nimica?” ramolitii fiind ceilalti.
Colegii de generatie ...
Da..Pe care nu-i intereseazã nimica domnule, nici mãcar politica. Si ce face aceastã femeie? Singurã la vârsta asta, aranjeazã cu nu stiu cine de la Paris si ia un camion si îsi ia lucrurile, cã ea mai avea, era mobila ei, ce mai avea în camera aceea, si îsi gãseste apartament la Paris într-un bloc unde mai stãtuse si se duce înapoi la Paris la vârsta asta! M-am dus si eu si am mai vazut-o de vreo doua ori ... am un fel de remuscare pentru cã ea vroia neapãrat sã o iau pe la muzee si eu ma gîndeam cã e prea obositor pentru ea si regret cã n-am luat-o.
V-ati gândit vreodata, procentual vorbind, cât din viata dumneavoastrã ati petrecut în muzee ?
Foarte mult. Petreceam trei sferturi din ziua de lucru la muzeu.
Pentru dumneavoastrã nu era o ocupatie, ci era o pasiune ?
Da. Era însãsi viata. În 1977 când au început toate chestiile astea dupa cutremur, cu dãrile afarã ...
V-au dat afarã ?
De mai multe ori m-au dat afarã... Totusi ultimii 3 ani înainte de întorsãturã am publicat o carte la care eu tin foarte mult si care este aceea cu desenul românesc în prima jumatate a secolului 20 si dupã care s-a fãcut acuma la muzeu expozitia cu desenele de avangardã.
Frumusetea e, stimatã doamnã, cã în timp ce la sfârsitul anilor ‘80, în România era cum era, liftul nu mergea cred în mod curent în Balta Albã...
Aveam 8 ore pe zi fãrã luminã, fãrã lift, fãrã...
Vã scriati cartea, în acele conditii îngrozitoare, din simtul datoriei, din plãcere, de ce?
O combinatie de simtul datoriei cu plãcere. Cã n-aveam altã ocupatie, si mie îmi plãcea ce fãceam. Totusi, mi-aduc aminte cã erau momente extraordinar de grele, n-am sã uit o noapte de Crãciun de felul ãsta, în care n-am avut nici luminã, nici caldurã si am avut un mic radio cu baterii, pe care am putut sã ascult slujba de miezul noptii de la Vatican.
Si erati singurã ?
Da, sigur cã eram singurã, copiii erau plecati. Chestia asta îngrozitoare a fost în ‘88.
Si dumneavoastrã, ca si mama, ati optat sã stati în Balta Albã singurã, decât sã mergeti sã stati cu copiii în America. A nu se întelege ca n-aveti doi copii care vã adorã, aveti doi copii iubitori.
Ei stiu cã n-ar fi bine, ce-as face ? Sã stea dupã mine, sã mã ... nu! Mie mi se pare, totusi, cã îi las în liniste cu viata lor... Baiatul are o sotie chinezoaicã, o femeie foarte dragutã, ocupatã, au douã gemene... Fiicã-mea are si ea ocupatia ei, ce sã facã, sã stau sã astept sã vie acasã, ce sã... Mã descurc aicea. Acuma traduc pe doamna De Stael care mã încântã, n-am pomenit o femeie cu capul ãsta al ei, o sã fie o carte extraordinarã, mã pasioneazã...
Ce traduceti din Madame De Stael ?
“De l'Allemagne”, cã tot restul ce-a scris nu e interesant. Dar asta este o carte genialã.
Despre Germania.
Despre relatiile franco-germane. E o carte foarte actualã.
Deci am înteles cã ati mostenit de la mama gena asta a independentei.
A independentei si a, cum sã spun, a împãcãrii cu lumea.
Dacã ar fi sã alegeti cel mai important lucru pe care l-ati învãtat de la mama, sau în clipa asta, scena în care mama vã vine în minte, care ar fi ?
Uite, este una din mica mea copilãrie, aveam vreo 3-4 ani si, pe nemteste vorbeam, umblam asa prin casã jucându-mã cu sortuletul si povestind fel de fel de chestii si eram asa, foarte bucuroasã. Si i-am spus mamei, “mamã, sunt fericitã si nu stiu de ce” si mama mi-a rãspuns “esti fericitã pentru cã existi”.
http://www.eugeniavoda.ro/ro/emisiuni/diverse/amelia-pavel
|
Eugenia Vodã 12/17/2013 |
Contact: |
|
|
