Amelia Pavel - o viata dedicată artei
Amelia Pavel (7noiembrie 1915 – 21 decembrie 2003)
Bine v-am găsit stimati telespectatori, invitata noastră este Amelia Pavel, binecunoscut istoric de artă, un om care de decenii întregi scrie despre artele plastice.
Stimată doamnă, privindu-vă tineretea - pentru că dumneavoastră aveti o tinerete incredibilă pentru cei 88 de ani pe care îi purtati atât de frumos - mi-am amintit un citat pe care mi l-am decupat dintr-un eseu al dumneavoastră, spuneti asa: “arta este purtătoare si generatoare de timp”. M-am gândit dacă si pentru dumneavoastră meseria, profesiunea pe care ati exercitat-o cu atâta seriozitate cale de o viată..
Si pe care o mai exercit…
Si pe care o mai exercitati în continuare, pentru dumneavoastră arta a fost, într-un fel, generatoare de timp ?
Da, a fost generatoare de timp pentru că m-a pus, ca pe orice istoric de artă, în legatură cu tot felul de epoci pe care multi scriitori, artisti si filozofi, le mai .. bârfesc, ca să nu dau exemplu decât pe acel faimos Leon Daudet care spunea “stupidul secol al 19-lea”.
Îmi pare bine că fiind arta generatoare de timp, pot, datorită artei, si eu si altii, putem să constatăm că nu-i de loc asa si că fiecare secol a avut farmecul lui.
Dumneavoastră sunteti un profesionist în exercitiul functiunii chiar dacă sunteti nascută în 1915, asa că v-am invitat si ca pe o profesionistă a tineretii. Sunteti un om care continuă să lucreze, care mi-a povestit că a început o a doua viată si o a doua carieră după revolutie. Dumneavoastră numiti - m-am amuzat - numiti ceea ce s-a întâmplat în ‘89 “întorsătură”, folositi termenul de “întorsatură”, vă amintiti ?
Da, e un termen german, l-am tradus din germană.
Din germană ?
Da.
În germană cum e ?
Die Wende.
Si când a venit întorsătura din ‘89, cum scrieti într-o carte de memorii, aveati 74 de ani si ati luat, ati avut tăria să luati viata într-un fel de la început.
Pentru că atuncea am descoperit si farmecul literaturii, cu care în adolescentă de fapt începusem.
Adică tot ceea ce n-ati făcut până la întorsătura din ‘89, necomplexată de ideea că aveati 74 de ani si că pentru alti profesionisti e o vârstă a retragerii, pentru dumneavoastră a fost o vârstă a începutului, într-un fel.
Într-un fel, da.
Ati scris memorii, ati scris literatură, memoriile se cheamă foarte frumos, “Un martor în plus”.
Da, pentru că nu am vrut să judec lucrurile sub forma lor cumplită, dureroasă. Au apărut atâtea memorii în care fiecare îsi exprimă - pe buna dreptate, de altfel – suferintele, dar si eu am vrut să vorbesc despre un segment de societate mult mai putin cunoscut. Un segment de societate din burghezia mijlocie, bine situată, dar nici exagerat de... Burghezia mijlocie, foarte legată de cultura germană, fiindcă la noi se vorbeste din perioada interbelică foarte mult de legătura cu cultura franceza, nu ? Si din cauza asta mi s-a părut că totul poate fi luat, într-un fel, sau altul de la început. Si m-am redescoperit si pe mine.
Si ati fost si ceea ce n-ati fost înainte de întorsatură, înainte de ‘89, profesoară la facultate, la Istoria si Teoria Artei, ati fost profesoară de artă modernă.
Păi n-am putut să fiu înainte pentru că n-aveam doctoratul, pentru că părintii mei erau în străinătate, nu eram membră de partid si nu se putea. După aceea s-a putut, după întorsătură.
După întorsătură. Sunteti de acord deci că sunteti o profesionistă a tineretii.
Ce înseamnă tinerete ? Eu cred că exista chiar o tinerete a batrânetii, una special.
Si o bătrânete a tineretii...
Da, există ... Modul de a te redescoperi pe tine, de a redescoperi lumea, văzută putin mai de la distantă, în care nu poti să te amesteci chiar în toate, esti putin mai rezervat, uneori poti, alteori nu poti, dar această distantă îti dă o anumită senzatie, zic eu, chiar de fericire.
Distanta fată de întorsăturile mici si mari ale lumii ?
Sigur că da. Încet încet lucrurile totusi se îndepărtează de tine, chiar dacă intelectual vorbind să zicem lucrezi în continuare, dar, fără doar si poate există lucruri la care nu mai participi, vin alte generatii si toată această distantare în acelasi timp îti aduce o interiorizare si o capacitate de a redescoperi, ca să zic asa, o formă de fericire.
În ce ar consta fericirea ?
În faptul că te poti regăsi pe tine. Te poti regăsi pe tine, poti medita, te gândesti mai mult la semnificatiile vietii, mai ales că eu sunt si o persoană credincioasă. Fiind o persoană credicioasă, mi se pare totusi ca un fel de, să zicem, împăcare permanentă cu Dumenzeu, dincolo de păcatele si greselile pe care fără îndoială că le facem. Aceste păcate si greseli de fapt ne fac bine, ne ajută.
La ce ?
La propria noastră întelegere si la mai buna întelegere cu Dumnezeu. Dacă ne uităm la Evanghelii, observăm că persoanele preferate au fost totdeauna nu niste mari virtuosi, dimpotrivă, niste oameni care mai si păcătuiau. Păcatul ajută. Sigur că nu ma refer aici la păcate, la crime îngrozitoare, desi sunt si cazuri din acestea, ca în Dostoievski. Dar mie mi se pare că împăcarea cu tine si cu Dumnezeu provine si de la un fel de acceptare a ta, să te accepti asa cum esti si cum sunt cei din jur.
Să nu lupti cu tine si cu cei din jur.
Să nu lupti prea rău, lupti discret.
M-am gândit, că pe dumneavoastră, dacă vă caracterizeaza ceva, în primul rînd, poate mă însel, e discretia. Am văzut că dumneavoastră aveti un eseu despre papusă. Si dumneavoastră, într-un fel, de când vă stiu, aveti asa o aparitie care trimite la păpusă, la discretia si aerul inofensiv al păpusii.
Nu m-am considerat o persoana de o gratie fizică exceptională, păpusa se leagă totusi si de acest element de joc. Nu stiu dacă am o vocatie a jocului, din contră, as spune chiar că si prin educatie si prin modul meu de a fi, am avut si defectul de a lua lucrurile prea în serios.
Ca profesionistă a tineretii, spuneti-mi dacă v-ati gândit la un lucru: de ce îmbătrânesc oamenii atât de diferit, v-ati gândit vreodată la asta ?
Da, la asta m-am gândit, si să stiti, chiar în jurul meu am putut să observ cu multă întristare, as spune, că multi intelectuali, în domeniul meu cel putin, cât cunosc eu, nu cunosc foarte multă lume, au tendinta de a îmbătrâni foarte urât, adica de a deveni lacomi, lacomi de succese, invidiosi pe altii, nervosi, dezgustati, lipsiti de interes pentru viată.
Asta înseamnă a îmbătrâni urât...
Asta înseamnă a îmbătrâni urât.
Si a îmbătrâni frumos ?
Înseamnă a păstra atentia si interesul pentru tot ce se întâmplă în lume: pentru ce-i la piată, ce-i în politică, pentru ... pentru toate lucrurile.
Si văzând ce-i la piată si ce-i în politică nu risti tocmai să devii mizantrop ?
Poate da si poate nu, multe lucruri pot fi luate cu umor, să râzi de aspectele putin ridicole. Ridicolul e un lucru care merită cultivat.
Da ? Deci un secret al tineretii ar fi să nu iei lucrurile prea în serios ?
Da. Sa nu iei lucrurile prea de tot în serios, asa ca si cum n-ar exista ceva peste acele lucruri. Aicea eu am avut tendinta asta de a le lua câteodată prea în serios si n-am facut bine. Un lucru iarăsi care se accentuează cu vârsta este apropierea de natură, tocmai prin faptul că nu mai prea poti călători, nu te poti duce foarte mult în diferite localităti, nu te poti deplasa... Simplii copaci pe care-i vezi în fata casei, eu locuiesc într-o alee unde am copaci foarte înalti si o vedere foarte largă spre cer. Acum am descoperit ce extraordinar lucru e că pleacă păsările, că vin, că se duc ciorile seara, că vin porumbeii, se asează pe balcoane, lucruri la care înainte, sigur, nici n-aveam timp, dar acuma mă uit si încep să le înteleg putin în altă lumină.
Acuma descrieti paradiziac un loc lipsit de poezie sau de prea multă poezie...
În momentul de fată, în Balta Albă, spre deosebire de centrul capitalei unde aerul e foarte poluat si e o gălăgie infernală, este un cartier cu multă natură, cu un parc foarte frumos, de pildă posibilitatea de a avea o vedere largă asupra cerului, de a vedea avioanele cum vin ele seara, cam pe la 6, 7, de ridici ochii de pe masa de lucru si constati dintr-o dată, dacă locuiesti într-o zonă în care vezi mai de departe, ai cerul larg asa, le vezi cum vin, unele vin, altele pleacă, vin de la sud spre nord si încerc câteodata să mă gândesc, mă întreb cam de unde vin, din ce zone ale Europei vin, ... si cum vă spuneam, vezi păsările plecând, le vezi venind, astea sunt lucruri..
Bucurii mărunte.
Sunt niste bucurii mărunte pe care n-ai timp să le decoperi în activitatea ta de profesionist...
Frenetic!
Frenetic, de-a lungul perioadei de serviciu, cum se spune.
Deci un alt secret al tineretii ar fi să decupezi frumosul în urâtul sau în banalul din jur, pentru că oriunde ai fi, ziceti, există o fereastră de pe care poti privi o bucată de cer. Sună patetic dar e adevărat, nu ?
E adevărat si, câteodată, pentru că îmi spuneti acum lucrurile astea, îmi amintesc de o serie întreagă de tablouri ale marilor pictori, în special ale pictorilor olandezi si flamanzi care arată persoane stând la geamul deschis, figuri care stau la geamul deschis si se uită afară, de multe ori persoane în vârstă. Uite, mă gândesc că poate stiau acest secret.
Ati facut acuma conexiunea cu arta, asta este un reflex profesional, deformatie profesională..
Sigur că este o deformare ...
Am vazut si titlul prozei dumneavoastră “Din amintirile unui înger păzitor”, îngerul păzitor la care vă referiti în fictiune e tot un înger extras din pictură.
Sigur. Este un înger extras din pictură..În perioada în care Paul Klee, deja bolnav, asta s-a întâmplat în 1938, atunci abia, mai spre sfirsitul vietii, s-a apucat de pictat îngeri si aceste tablouri cu îngeri sunt în special în Elvetia.
E personajul dumneavoastră, personajul cu care vă identificati, un înger căzut dintr-un tablou...
A cerut el, a cerut lui Dumnezeu autorizatia de a iesi putin din tablou să vadă lumea!
Si mai vorbiti si de îngerii lui din Chagall...
E foarte interesant la Chagall, care era un evreu credincios.
Ca si dumneavoastră... si ca si Nicu Steihardt, pe care l-ati cunoscut foarte bine.
Da, l-am cunoscut foarte bine, din adolescentă, până când el era la Rohia, călugăr si chiar am avut plăcerea, bucuria, să primesc odata de ziua mea o ilustrată de la mănăstire, el era călugăr la mănăstire...
De la el ? si cum v-a semnat-o ?
Mi-a semnat-o Nicu.
Dar era deja călugar. Devenise părintele ... ?
El era de fapt monahul Nicolae.
Iată.
Nu, el a semnat Nicu si si-a amintit de ziua mea si mi-a vorbit din constantă prietenie, adică n-a uitat nici data respectivă...
Constantă prietenie...
Da.
Asa că părintele Nicolae, Nicu Steinhardt, chiar si izolat la mănăstire, n-a uitat de ziua de nastere a prietenei din copilărie!
Da! Prietenia cu Nicu Steinhardt au preluat-o si copiii mei, la rîndul lor, erau prieteni...
Să le spunem telespectatorilor că aveti doi copii, un baiat, Toma Pavel, care a făcut carieră universitară, e filolog în America, si o fată, care e chimistă în Canada. Sunt amîndoi plecati si dumneavoastră singură în Balta Albă...
Nu i-as spune singurătate, dacă am în jurul meu cărtile si copiii stiu unde sunt; distanta, ce mai contează distantele ? În definitiv sunt atâtea situatii în care copiii sunt împreună cu părintii si îi deranjează si se enerveaza si ... nu ?
A fost optiunea dumneavoastră.
A fost optiunea mea.
Nu stiu cine spunea, cu cât avansăm în vârstă cu atât suntem mai sinceri.
Nu stiu dacă neapărat cu vârsta devenim mai sinceri pentru că există o tendintă, am observat si în jurul meu, la buni prieteni în vârstă, o tendintă de a se auto-crea ca personaj. Se auto-creeaza ca personaj si începe să reactioneze ca atare.
Asa cum s-a programat.
Da..
Si ?
Păi ăsta este un lucru rău. Înlătură o serie întreagă de posibilităti de a mai avea contact efectiv cu realul.
Iată, am mai decupat un secret, să nu-ti creezi un personaj, să nu intri în pielea unui personaj pe care să încerci să-l respecti de-a lungul anilor. Dar uneori, vrând nevrând, devii un personaj, nu ? Chiar si dumneavoastră, în naturaletea dumneavoastră, în firescul dumneavoastră, sunteti vrând nevrând un personaj, sunteti Amelia Pavel, iată, mi-am notat aici, declarată acum un an sau doi “femeia anului pentru cultura europeana”, când a fost asta ?
Vai, titlul mi se pare de un caraghioslâc nemaipomenit! Intentia a fost, totusi, bună...
A grecilor a fost, grecii vi l-au dat, nu ?
Nu, al Uniunii Europene.
Asa că dumneavoastră, ziceam, vrând nevrând sunteti un personaj.
As prefera să nu fiu, adică personaj înseamnă că te fixezi într-o limită, nu ? Personaj... personaj într-o piesă. Personajul este un cuvânt legat de teatru.
Si de niste limite, într-adevăr.
Si atunci înseamnă că gata, m-am fixat, nu mai pot sa ies de acolo.
Vi s-a dat si premiul Academiei ...
Ei bine, acela mi s-a dat pentru o carte, “Arta românească interbelică, un capitol de artă europeană”. Era apărută imediat...tipul ăsta de lucrare a apărut imediat după întorsătură si era interesant si important pentru că puteam să o leg într-adevar de o serie întreagă de miscări din arta europeană. De altfel, aceste lucruri m-au preocupat pe mine cu mult înainte, dar cu diferitele dificultăti pe care le aveam în perioada dinante, ca să zic asa, din anii cei răi, chiar si din anii ‘60, n-am putut să public atunci ...
Încerc sa extrag didactic sfaturile unui om care stie ce e aceea tineretea, către oamenii care nu stiu.
Asta cred că e genetic si tine si de educatie. Si bunica mea era tot asa, stiti ... si cred că si străbunicii mei, pentru că i-am mai apucat. Am avut 18 ani atunci si trăiau la Botosani. Si părintii au avut ideea, fratele meu si cu mine să ne ducem să-i vedem. El, un tip, Dumnezeu să-l ierte, micut asa de statură, de un umor, că mureai de râs, orice spunea. Dădea sfaturi în dreapta si-n stînga la toată lumea. Si avea o biblioteca de limbă germană, că stramosii lui, asa, veniseră din Viena de fapt, au ajuns la Botosani. Niste cărti si o bibliotecă germană absolut extraordinară, strabunica mea era si ea foarte activă si simpatică - au trăit foarte mult - iar ce este înteresant este că unul din fiii lui, adică fratele bunicii mele, când a murit el, ce credeti că a făcut cu biblioteca? A donat-o - ca atasament fată de tară - o donat-o Bibliotecii Judetene Botosani. Si care este una din cele mai extraordinare biblioteci de limbă germană. Toată filozofia secolului 19, toti marii autori, toate astea, sunt acolo. Tatăl meu era de meserie contabil, dar avea un magazin si cu toate acestea, fiindcă era dintr-o familie de 14 copii, a avut o asemenea apetentă de cultură că trebuie să vă spun că a avut o bibliotecă, toată literatura germană, cele mai mari dictionare, le-am avut în casă. Dar familia n-a fost bogată...
În magazin ce comercializa ?
Stofe. Mai târziu, ceva mai târziu, a avut un magazin de galanterie bărbăteasca pe Calea Victoriei, unde avea niste clienti - era foarte amuzantă chestia - Pamfil Seicaru, cu care stătea de vorbă...
L-ati văzut vreodată pe Pamfil Seicaru ?
L-am văzut o singură dată în magazin la taică-miu, când m-am dus asa, în vizită. Mi-a facut impresia unui om autoritar, si... un gazetar de mâna întâi si am aflat de altfel, acuma mai recent, nu mai stiu din ce texte si articole, că de fapt Pamfil Seicaru, considerat mare antisemit si considerat de dreapta si asa mai departe, el era acela care a furnizat ajutoare ziarului Adevărul, care era, mă rog, ziar de stânga, cu patroni evrei.
Si, dumneavoastră cum interpretati asta ?
Interpretez foarte mult prin exagerările si modurile unilaterale de a judeca trecutul. Îmi pare rău că trebuie să vă spun că o serie de oameni astăzi, chiar în memoriile pe care le scriu, sau în declaratiile pe care le dau si analizele pe care le fac, sunt prea transanti. Lucrurile sunt mai nuantate, trebuie văzute mai încetisor, asa...
Printre clientii tatei, în afară de Pamfil Seicaru, vă mai amintiti un client celebru ?
Ei da, doctorul Paulescu.
Inventatorul insulinei ?
Inventatorul ... Stiu că mama mea avea un foarte mare respect, vorbea despre el...
Dumneavoastră v-ati păstrat curiozitatea intactă fată de ce se întâmplă în lumea din jur, deci probabil ati urmărit tot scandalul care a fost legat de Paulescu..
Cum să nu... Si mi-a plăcut interventia academicianului Cajal, care a venit si a spus, când au sărit atâtia că a fost antisemit, că nu stiu ce, si a spus, domnule, părerea lui a fost antisemită; si ce dacă ? Chiar asa. N-a facut rău nimanui, a vindecat nu stiu câti evrei, n-a făcut diferentă la bolnavii lui, nu ? Asa că toata propunerea aceea, de unde a venit, a fost o aberatie.
Deci si dumneavoastră vi se pare incorectă amestecarea planurilor.
Absolut.
Aicea putem decupa un alt secret posibil al tineretii, si anume toleranta.
Toleranta este ceva în care tu esti superior si îl tolerezi pe altul. Eu prefer cuvântul “acceptare”.
Deci întorsătură în loc de evenimentele din ‘‘89 si în loc de tolerantă, de care se vorbeste atât de mult, acceptare.
Acceptare. Trebuie să mărturisesc, îmi amintesc aicea, ca un omagiu special pe care vreau să îl aduc unor profesori pe care i-am avut la liceul acela faimos, Regina Maria, care acuma nu mai există, era un liceu ...
Acuma ce este unde era Regina Maria ?
Este Facultatea de Geologie. Am avut câteva profesoare care trebuie să spun că erau extraordinare, de exemplu scriitoarea Ticu Archip, care era profesoara noastră de matematică. Intuia extraordinar când avea câte o elevă asa, care dădea putin spre partea literară. Era Agatha Grigorescu Bacovia, sotia lui Bacovia, care era scriitoare.
Ce vă preda ?
Latina. Îmi plăcea foarte mult latina. Ce să vă mai spun, citeam pe Tacitus, era o încântare. Pe urmă era, la religie, era părintele Chiricută, celebrul părinte Chiricută, care preda religia si mie îmi plăcea religia, aveam numai 10.
Ati fost prima la liceu, la Regina Maria ?
Da, sigur, dar am facut două clase într-un an la urmă că mă plictisisem de atâtea ...
Si, se putea ?
Pe atuncea se putea dacă aveai note suficient de mari.
Si nu stiati ce întorsatură o să vină peste dumneavoastră si erati grăbita spre ce ?
Când a venit întorsătura, prima întorsătură, aia comunistă, care a venit în 23 August, mă refer la prima perioadă, ca toată lumea m-am bucurat că am crezut că am scapat, că a fost totusi o perioadă din aia mai neplăcută în timpul războiului. Si când a venit această perioadă...
Si v-ati bucurat că ati scăpat de război.
Da. Asta în primul rând, si în al doilea rând, când a fost ’46, când părintii mei au plecat si ne-au propus si nouă să plecăm, copiii erau mici de tot...
Unde au plecat părintii ?
În Franta au plecat. Noi am mai plecat odată în 1925. Au mai plecat odată cu toată familia.
Unde ?
Tot la Paris.
Tot la Paris. Si cât ati stat ?
N-am stat decât un an că taică-miu a vrut înapoi acasa, nu i-a plăcut, că era patriot.
Pentru că era patriot, sau pentru că îi mergeau afacerile mai bine la Bucuresti decât la Paris ?
Mergeau destul de bine si acolo dar nu i-a placut. Ne-am întors. Ne-am întors si ...
Si, în ‘46 părintii dumneavoastră au hotărât să plece. Si dumenavoastră aveati 31 de ani.
Da.
Aveati déjŕ, ziceti, doi copii...
Da... Erau mici...
Cu cine erati măritată ?
Cu un avocat. Avocat penalist, fusese secretar la Istrate Micescu...
Celebrul avocat interbelic..
Da, da sigur, si pe chestia asta n-avea motive în mod special să plece. Ca să facă ce, acolo? Avocatură nu putea să facă. Si noi am rămas aici. M-am bucurat că o sa pot, în sfârsit, să îmi văd de profesiune, să pot să scriu...
Deci părintii vi s-au suit în tren ...
Da.
Si au plecat. Câti ani aveau să treacă până când v-ati revăzut mama ?
Aveau să treacă foarte multi. În ‘68. În ‘66, tatăl meu era foarte grav bolnav, pe moarte, si au dorit foarte mult să mă vada si mi s-a trimis o învitatie. Si cu învitatia aceea m-am dus să-mi scot pasaportul, cum se obisnuia, serviciul de pasapoarte fiind în fosta, în actuala politie pe Calea Victoriei.
Până atunci niciodata n-ati iesit nicăieri.
Nu, sigur. Nici atunci n-am iesit. Si când m-am dus acolo, am întrat în biroul respectiv, si tipul de acolo, ofiterul ăla de la ... foarte urât a vorbit cu mine, imediat, m-a luat asa, destul de brutal si mi-a spus, mi-a întins o hârtie pe care s-o semnez, că ori plec imediat în străinătate -pe atunci se putea pleca în Israel -, ori dacă nu ...
Definitiv...
Definitiv, ori nu mai plec, nu mai fac călătorii niciodată, nu mai fac cereri.
Să alegeti una din două.
Da.
Si ?
La care eu am spus: păi cum o să plec zic, am copii la scoală ... Păi nu, zice, atuncea nu mai faci cerere de călătorie niciodată, bineînteles am început să plâng , a, zice îti dau timp de gândire 15 minute.
V-a luat asa ?
Asa, da. Un mârlan. Si m-am dus pe hol, m-am asezat pe o bancă si lângă mîne era o doamnă extraordinar de elegantă, o boieroaică de aia asa cu o blană superbă cum nu se purta pe atunci si m-a vazut plângând si m-a întrebat ce e, i-am povestit, zice “doamnă, du-te si semnează că n-ai să mai pleci niciodată, nu faci cerere de plecare, că nu rămân lucrurile asa”. Si am semnat si într-adevăr...
Ati semnat că niciodată n-o să mai plecati ?
Da. Si bineînteles ...
Si tata s-a prăpădit...
Si tata s-a prăpădit.
Fără să-l vedeti...
Fără ...Vă dati seama ce chestie...
Tocmai ma gândeam, de ce n-ati semnat că plecati si să fi plecat să vă vedeti părintii. ..
Cum să plec ? Unde să plec, nici prin minte nu mi-a trecut, eram....
Unde erati ?
Eram la Institut.
La Institutul de Istoria si Teoria Artei, scufundată în..
Da. Eu eram, sotul câsti.., era avocat, adică nu stiu eram deja... nu mai stiu exact care era situatia...
Ce erati ? Erati deja …
Nu mai stiu dacă eram sau nu divortată, nu mai stiu.
Când ati rămas o femeie singură, cei doi copii erau mari ?
Da, erau studenti.
N-ati simtit un fel de discriminare? Ati simtit ce înseamnă conditia de femeie singură, în lumea în care trăiati ?
Nu, nu. E adevărat că există asa un obicei, femeile necăsătorite în general nu sunt foarte mult invitate, dar mi-a fost indiferent.
Ati simtit asta la un moment dat ?
Am aflat.
Ati aflat pe propria piele ?
Da, dar fără să mă impresioneze într-un fel.
Fără sa faceti caz din asta.
Fără. Mai fac caz câteodată, asa, dar încerc să mă domin; sunt atâtea suferinte pe lume... Consider că unele lucruri le-am mai împlinit, asa... am scris si eu niste cărti, am crescut niste copii, ce poti să pretinzi de la viată ?
Sunteti un profesionist, sună retoric dar e un adevăr, pe care meseria, faptul că îi plăcea ce face l-a tinut în tara asta.
Da. Era firesc, în ‘68 a început să fie, întâi a fost ...s-a umblat după oameni ca să se facă membri de partid, ceea ce eu am ezitat foarte mult, m-am sfătuit si cu pictorul Sălisteanu, care era secretarul de partid al Uniunii Artistilor Plastici, care mi-a spus “vezi-ti de treabă, nu te mai face membră de partid, că ăstia o să te santajeze tot timpul dacă ai părintii în străinătate” si asa a fost.
Si nu v-ati făcut...
Nu. Si totusi în ‘68 a fost succesul ăla de la Praga, cu atitudinea, chestia cu Ceausescu cu Praga si a început să se poată pleca si un fost coleg de facultate, Günther Roth, care avea un loc important la muzeul din Köln, director general acolo, m-a invitat să vin la niste conferinte si cu ocazia asta m-am gândit să mă duc si la Paris.
Să vă vedeti mama...
A durat până mi-am văzut pasaportul si vizele, nu pot să vă spun, o sută de memorii am făcut, pînă la urma l-am luat. Fiind la Köln, chiar asa, prima călătorie, am tinut niste conferinte ..
În germană ?
În germană, sigur. Si când m-am întors la hotel, care era lângă locul de conferintă, întâi mi s-a părut că este un provocator, dar nu era. La hotel era cineva de la Radio Deutsche Welle, atunci era blocul chiar acolo, acuma s-a mutat si care mi-a propus, cu 2000 de mărci pe lună …
Nu era rău...
Asa... să rămân numai pentru emisiuni culturale, nu mi-a propus nimic politic, în trei limbi. Si eu i-am spus ”cum să rămân, dar sunt copiii, am copii, păi rămân vai de capul lor...” Si când m-am întors acasă, eu foarte mîndră de eroismul meu, ei mi-au spus “vai de mine, dar de ce n-ai rămas ?!”
Au spus copiii!
Copiii, care copii pe urmă au plecat!
Au rămas ei.
Baiatul meu a plecat în ...Pe băiatul meu de fapt Rosetti si cu Mircea Malita l-au invitat să plece, el n-a avut de gînd să rămână, dar când a juns la Paris, maică-mea l-a descântat “nici vorbă de asa ceva”, l-au ajutat Cioran si cu Mircea Eliade, în ‘68 ...l-a ajutat în primul rând să-si dea doctoratul si l-au ajutat cu o bursă ca să se ducă în Canada. Acuma este la Chicago.
E un om care scrie cărti de succes, un om care e un profesor universitar la facultăti de primă mărime din America ..
Da, si face si literatură...
Un om care a făcut, sună barbar dar e un adevar si aici, a facut carieră în America. Nu v-ati simtit putin contrariată atunci când copiii au ales amândoi străinătatea, în timp ce dumneavoastră...
Nu, pentru că ei au fost crescuti asa, într-un soi de libertate si în acelasi timp acomodare la existentă pentru că, vedeti dumneavoastră, ei crescând fără bunici si fără nici un fel de rude afară de părinti spre deosebire de alti copii care aveau bunici si mătusi si asa mai departe, eu a trebuit totusi cât de cât să-i învăt să se acomodeze, fără să le fac propagandă politică, ceea ce vă dati seama că nu era cazul, dar în acelasi timp să se acomodeze cu viata, să nu considere ... În casă, fată de ei niciodata n-am stat să vorbim ce rau e si să povestim catastrofe...
Adică nu i-ati crescut pe copii în dusmănie fată de mediul din jur.
Nu, nu...
V-am extras, dintr-una din cărtile de memorii, câteva principii de educatie: a nu avea pretentii, a fi vesel, a învăta să te bucuri de ce-i în jur.
Văd că astăzi copiii au niste pretentii....
Ei, asta e în capitalism, dar atunci ...
Si atunci erau asa.. pretentii la îmbăcăminte, eu le transformam pe ale mele pentru fetită si asa mai departe...
De unde stiti că astăzi copiii au niste pretentii ?
Fiindcă stau vizavi de un liceu.
Si ?
Si văd niste toalete si niste haine de blană din aia veritablă, noi...si vin cu masina. Mi-am adus aminte de educatia noastră, totusi aveam o situatie bună si aveam trăsură când eram eu la scoala primară. Si scoala mea primară nu era chiar la doi pasi, era la capul străzii Sfintii Apostoli, era de umblat cel putin 20 de minute. Si eu spuneam “mamă, da’ uite, de ce nu-mi dai si mie trăsura, iarna..” “Vai de mine” zice “dar sunt acolo atâtia copii care nu au nimic!” Si încă ceva, la scoală nu ne dădea sandviciuri, cum se dau acuma, fel de fel de bunătăti; un măr si atât !
Ca să nu le faceti poftă...
Da, pentru că unii nu au. Asta era ...
Educatia!
Educatia. Trăsura de fapt era a bunicii mele, care avea un depozit. Ea rămăsese văduvă foarte tânără, avea un depozit de cherestea, unde e acuma cartierul Rahova, pe atunci era afară din Bucuresti, unde nouă ne plăcea la nebunie. Ea rămas văduvă foarte tânără, la 20 si ceva de ani, bunicul ăsta al meu nu stiu ce a avut, o chestie, criză mentală si a fost... a murit în spitalul de la Sibiu. Dar era de o inteligentă... stia, nu numai că stia, citea, era abonată la toate ziarele austriece... Si trebuia să fie la curent cu ce se întâmpla cu familiile regale, din familia Habsburg si asa mai departe... Dar a fost o femeie de un curaj...
Si în timpul ăsta avea grijă de depozitul de cherestea, era al ei, nu ?
Era al ei, sigur, avea grijă, si mie îmi plăcea, umblam, ne jucam printre scândurile alea, aveau un miros...
Ce miros aveau ?
Miros de ăsta de lemn, asa era...
Proaspăt?
Proaspăt, era minunat!
Dacă lumea ar fi o imensă pictură, în cine v-ar plăcea să vă dizolvati ?
Îmi place îngerul care surâde, de la catedrala din Strasbourg sau de la catedrala din Chartres...Personajele astea care surâd...
De ce vă plac mai mult îngerii care surâd decât îngerii care nu surâd ?
Pentru că îmi place surâsul în general la oameni, ca un semn, semnul inteligentei si al umanitătii. Am vazut chiar că există un medic american - acuma sigur că se poate vedea cu diferite aparate în abdomenul unei sarcini – care a descoperit că bebelusii ăstia, de la 6, 7 luni, surâd ! Am văzut asta la televizor.
Deja ?
Da. Nemaipomenită chestia. Adică surâsul si plânsul sunt...
Din burta mamei.
Da. Asta e definitia omului.
Dumneavoastră aveti un cult al detaliului, în scris si în viată. Spuneti în carte, “detaliile supravietuiesc si în ele se află tăria noastră”.
Adevăratele sensuri le găsesti în detalii, nu în lucrurile generale. Aspectele vietii care ne ajută să trăim sunt făcute până la urmă, totusi, din detalii, din mici bucurii, ca să spunem, si întristările cele mai mari, alea le lăsăm la o parte.
Supravietuirea prin detaliu ...
Si prin posibilitatea detaliului de a acorda sensuri. Uitati-vă, am avut experienta asta, a fost pentru mine foarte important, când am predat în acesti câtiva ani, am descoperit o foame de sens extraordinară la tineretul ăsta de astăzi.
Ce întelegeti prin foame de sens ?
Înteleg că ...uite, vă dau un exemplu concret. Să zicem puneam un diapozitiv si le descriam un tablou. Dacă mă ocupam acolo, cum se obisnuieste, de aspectele de formă, culoare, trăsătură de desen, nu stiu ce, erau destul de indiferenti. În clipa când începeam să mă refer la tâlcul filozofic să spunem, sau la sens, la niste detalii de sens, dintr-odată erau numai ochi si urechi.
Dati-mi un exemplu, de pildă, când ati fost mândră că ati descoperit într-un tablou un tâlc ascuns ...
De exemplu, la un portret, la un tablou de Baba, de Corneliu Baba, pe care eu îl admir foarte mult. Un portret care în acelasi timp e si autoportret si este o luptă cu el însusi, cu epoca. Exprimă opozitia lui fată de lume, de lumea în care trăieste. Stiti că a avut, că a refuzat să-i facă lui Ceausescu portretul si a avut o opozitie, în ultimii ani mai ales. În portrete în special poti să descoperi foarte mult dacă-s portrete interesante si bune, cum poti să descoperi într-un portret de Van Gogh, nu ? Găsesti si nebunia si suferintele lui si un anume tip de experientă a vietii.
Cum vedeti raportul între istoricul de artă si istoricul propriu zis, sau ce-l desparte pe profesionistul în istoria artei de profesionistul istoric ?
Ar trebui să-i despartă cât mai putin, după experientele mele mai noi, cât mai putin. A fost o greseală în timpul comunistilor, era si explicabil, era foarte delimitată istoria artei de istoria propriu zisă si atuncea totul era numai pe probleme de limbaj, în artă. Or, nu-i asa.
Era o abordare tehnicistă.
Tehnicistă. Pe cînd acuma, îti poti permite - si acuma mai sunt încă din ăstia care scriu tot asa, au început si ăstia mai tineri să se mai lămurească - acuma merită să amesteci istoria cu... nu poti să trăiesti fără istorie si atuncea face parte si istoria artei din istorie.
Despre lumea în care trăim, ce ne-ati putea spune, observând-o cu calmul si cu echilibrul care vă caracterizează?
As spune că în primul rând la vârsta mea nu pot să judec perfect pentru că nu particip la foarte multe din lucrurile care se petrec, nu ? Nu iau parte, eu nu sunt un VIP...
Har Domnului...
Asa, tocmai. Si cu VIPii ăstia...
Ce întelegeti prin VIPuri ?
Nu vedeti care sunt VIPurile ? Cătălin Botezatu, ăstia, cam asa...
Asta vă place cel mai putin la lumea în care trăim, sau ce vă place cel mai putin la lumea în care trăim ?
Lăcomia de bani. Chiar si la emisiunile de televiziune se propun cele mai mari tâmpenii, că-ti dă nu stiu câte milioane pentru că strângi capace de bere si ...N-am nimica împotriva diferentei de avere între oameni, este normal, unii câstigă... e normal să câstige mai bine si altii câstigă mai putin, asta totdeauna a fost..
Dar ?
Dar felul, forma asta de lăcomie în care esti stimat numai pentru bani si în primul rând pentru bani este o deformare a omului.
Ati simtit după întorsătura, cum ziceti dumneavoastră, din ‘89, cum oamenii sunt stimati în functie de bani ?
Da. Si din ce în ce mai mult.
În altă ordine de idei: ati fost studenta lui Tudor Vianu.
Da.
Când l-ati cunoscut pe Tudor Vianu ?
Cînd a început să facă un seminar - la curs, în orice caz, vorbea foarte frumos, avea o anumită retorică, asa, ca un orator - a fost un seminar extraordinar, care a durat 2 ani de zile despre jurnalele intime, se purtau si atunci jurnalele... atunci se purta foarte mult conceptul de autenticitate, trebuia să fie autentic, trebuia toti să fim autentici.
Si acuma nu se poartă conceptul ăsta ?
Mai putin, acuma se fac niste jurnale foarte mult politice... Tot ce ne-a învătat el atunci, era de o modernitate… Asa functioneaza si acuma filozofia si psihologia...
Cum o vedea Vianu, în ce perioadă ?
Cînd eram eu la facultate, în anii 30.
Vianu era un tip distant ?
Avea o distantă în maniere si o căldură în gândire, avea o căldura în gândire, o sensibilitate... Când l-am întâlnit mai târziu când, eram deja la Institutul de Istorie a Artei, si mâncam la COS, dacă stiti ce e ...
Casa Oamenilor de Stiintă.
Care nu e ce e acuma, atunci se mânca acolo si academicienii te primeau la masa lor dacă nu găseai loc si într-o seară, în grădină acolo, m-a vazut si m-a poftit la masa lui, nu era loc, si am început să discutăm. Băiatul meu era deja la facultate si îmi spune el mie zice “stii că am un student Pavel, care este extraordinar de bun, mă interesează foarte mult, zice, mă face să-mi amintesc de vremurile noastre de demult, de seminariile noastre”. Si i-am spus: acest student Pavel este fiul meu !
Si Vianu nu stia ?
Nu stia. A fost un amuzament extraordinar! Însă, cum vă spun, si la Biblioteca Academiei se putea discuta cu el, era o atmosfera absolut extraordinară. În momentul în care au venit măsurile astea din ‘38, au început la noi, Vianu a vrut să mă oprească la catedră, dar nu s-a putut.
Decupati-mi momentul în care v-a anuntat că nu poate să vă tină.
Păi mi-a spus asa de la obraz, asa, cu tot regretul...
Cu tot regretul ce ?
Îmi pare foarte rău ... N-avea voie. Aproape că nu mi-a spus, asa... Am stiut eu singură, am înteles eu singură.
Nu existau si exceptii de la regulile astea, n-ar fi putut să lupte ca totusi să vă tină la catedră ?
Nu stiu dacă era cazul să lupte.
Si ati suferit sau nu ?
Am suferit, dar să stiti că nu chiar îngrozitor de mult.
Dar când ati suferit îngrozitor de mult ?
Când a fost bolnavă fiica mea, Veronica, si cînd am fost cu ea în spital, cu poliomielită, era epidemie atuncea si erau zeci de copii, sute, care au venit si din Iugoslavia si eram într-un asemenea hal eu încât...doctorii au spus “să mai vină altcineva să vă schimbe”. Si cine credeti c-a venit ? Bunica mea, care era străbunica fetitei.
Si care era în putere ?
Care era în putere, păi ea a plecat.. Bunica mea la 88 - 89 de ani a plecat cu vaporul în Argentina, la fiul ei.
Fantastic...
Si juca poker, îi plăcea poker si se coafa.
Pe vapor ?
Si acolo.
Si dumneavoastră de ce ati clacat în spitalul plin de copii cu poliomielită ?
Pentru că nu puteam să suport s-o vad când spunea că “am avut o mână asa de bună si acuma nu pot s-o folosesc”.
Era paralizată ?
Era ca si paralizată.
Si câti ani avea fetita ?
5 ani. Si stiti, grozăvia a fost că era la mâna stângă si putea să-i atace, să-i prindă inima, si după câteva zile, s-a prins si piciorul, dar piciorul si-a revenit mai repede. Însă să stiti că a avut o vointă - mi-a spus doctorul - că n-a vazut niciodata un copil cu o asemenea vointă. Tratamentul a fost foarte greu, trebuia să facă o baie aproape clocotita si pe urmă, de vreo 50 de ori, să miste mâna în sus si-n jos.
La 5 ani ?
La 5 ani. Si a făcut lucrul ăsta, cu o disciplină .. si ea cânta foarte frumos de mică, avea o voce superbă si cânta.. cânta “Attends moi”, “J'attendrai”, cântecele alea asa...
Edith Piaf?
Edith Piaf, toate alea frantuzesti...Si spitalele, în ce hal erau, noi eram la Colentina! Dacă mă acum uit la fotografii, ce mutră aveam, nu vă mai spun...
Ce mutră aveati ?
Aveam o mutră slăbită, nenorocită, dar am avut încredere si sperantă că lucrurile o să se dreagă.
As putea da aici un citat din dumneavoastră, mi-a placut expresia, folositi într-una din cărti expresia “cârpeli pe haina destinului”...
Da, erau niste cârpeli pe haina destinului, de pildă tatăl meu a fost decorat la Mărăsti, decorat în mod special.
Tatăl dumneavoastră a luptat pe front ?
Pe front. A luptat...
În timpul primului razboi...
În timpul primului război mondial cu niste rezultate din astea ... decorat. ..a fost rănit si asa mai departe... A considerat că este firesc într-o familie de 14 copii si a mers în război.
Voluntar.
Voluntar. Asa cum au mers foarte multi. Si când s-au luat niste măsuri în ‘41, de către Antonescu, în ‘42, s-au luat niste măsuri în legătură cu evreii care trebuiau să dea o multime... nu mai aveau voie să aibă telefon, nu aveau voie sa aibă femei de serviciu crestine, trebuiau să dea o multime de lucruri, mobila, fel de fel de lucruri trebuiau să dea pentru spitale si asa mai departe, descendentii, atât descendentii cât si fostii eroi, eroii ăstia si descendentii respectivi au păstrat o serie întreagă de drepturi, adică au păstrat telefonul, n-au trebuit să-l dea, mă rog, s-a respectat, s-au respectat niste lucruri.
Prabusită v-ati simtit vreodata ?
Nu, chiar prăbusită nu m-am simtit, că nu puteam să mă... n-aveam voie să mă prăbusesc cu copii, trebuia totusi să vad de ei. Să stiti că eu când vad o serie de oameni astăzi tot timpul nemultumiti, îmi dau seama că la mine a fost o chestie de educatie. Ne-a învătat asa ... Din copilărie, ne-a învătat că trebuie să acceptăm, să ne luptăm, să ne comportăm civilizat, să avem curaj, să. .. dovada cea mai bună e curajul pe care l-a avut mama mea. La un moment dat fratele meu locuia la Strasbourg si a luat-o si pe ea acolo si ea avea atuncea 85 de ani. Si a internat-o într-un cămin de vârstnici, super, cu apartament, cameră separată, televizor, mă rog ...
Da, care s-ar chema tot azil, un azil de lux.
De lux. Si am fost acolo, am vazut-o si a zis “si ce crezi că eu rămân aicea, eu stau aicea cu ramolitii ăstia pe care nu-i intereseaza nimica?” ramolitii fiind ceilalti.
Colegii de generatie ...
Da..Pe care nu-i interesează nimica domnule, nici măcar politica. Si ce face această femeie? Singură la vârsta asta, aranjează cu nu stiu cine de la Paris si ia un camion si îsi ia lucrurile, că ea mai avea, era mobila ei, ce mai avea în camera aceea, si îsi găseste apartament la Paris într-un bloc unde mai stătuse si se duce înapoi la Paris la vârsta asta! M-am dus si eu si am mai vazut-o de vreo doua ori ... am un fel de remuscare pentru că ea vroia neapărat să o iau pe la muzee si eu ma gîndeam că e prea obositor pentru ea si regret că n-am luat-o.
V-ati gândit vreodata, procentual vorbind, cât din viata dumneavoastră ati petrecut în muzee ?
Foarte mult. Petreceam trei sferturi din ziua de lucru la muzeu.
Pentru dumneavoastră nu era o ocupatie, ci era o pasiune ?
Da. Era însăsi viata. În 1977 când au început toate chestiile astea dupa cutremur, cu dările afară ...
V-au dat afară ?
De mai multe ori m-au dat afară... Totusi ultimii 3 ani înainte de întorsătură am publicat o carte la care eu tin foarte mult si care este aceea cu desenul românesc în prima jumatate a secolului 20 si după care s-a făcut acuma la muzeu expozitia cu desenele de avangardă.
Frumusetea e, stimată doamnă, că în timp ce la sfârsitul anilor ‘80, în România era cum era, liftul nu mergea cred în mod curent în Balta Albă...
Aveam 8 ore pe zi fără lumină, fără lift, fără...
Vă scriati cartea, în acele conditii îngrozitoare, din simtul datoriei, din plăcere, de ce?
O combinatie de simtul datoriei cu plăcere. Că n-aveam altă ocupatie, si mie îmi plăcea ce făceam. Totusi, mi-aduc aminte că erau momente extraordinar de grele, n-am să uit o noapte de Crăciun de felul ăsta, în care n-am avut nici lumină, nici caldură si am avut un mic radio cu baterii, pe care am putut să ascult slujba de miezul noptii de la Vatican.
Si erati singură ?
Da, sigur că eram singură, copiii erau plecati. Chestia asta îngrozitoare a fost în ‘88.
Si dumneavoastră, ca si mama, ati optat să stati în Balta Albă singură, decât să mergeti să stati cu copiii în America. A nu se întelege ca n-aveti doi copii care vă adoră, aveti doi copii iubitori.
Ei stiu că n-ar fi bine, ce-as face ? Să stea după mine, să mă ... nu! Mie mi se pare, totusi, că îi las în liniste cu viata lor... Baiatul are o sotie chinezoaică, o femeie foarte dragută, ocupată, au două gemene... Fiică-mea are si ea ocupatia ei, ce să facă, să stau să astept să vie acasă, ce să... Mă descurc aicea. Acuma traduc pe doamna De Stael care mă încântă, n-am pomenit o femeie cu capul ăsta al ei, o să fie o carte extraordinară, mă pasionează...
Ce traduceti din Madame De Stael ?
“De l'Allemagne”, că tot restul ce-a scris nu e interesant. Dar asta este o carte genială.
Despre Germania.
Despre relatiile franco-germane. E o carte foarte actuală.
Deci am înteles că ati mostenit de la mama gena asta a independentei.
A independentei si a, cum să spun, a împăcării cu lumea.
Dacă ar fi să alegeti cel mai important lucru pe care l-ati învătat de la mama, sau în clipa asta, scena în care mama vă vine în minte, care ar fi ?
Uite, este una din mica mea copilărie, aveam vreo 3-4 ani si, pe nemteste vorbeam, umblam asa prin casă jucându-mă cu sortuletul si povestind fel de fel de chestii si eram asa, foarte bucuroasă. Si i-am spus mamei, “mamă, sunt fericită si nu stiu de ce” si mama mi-a răspuns “esti fericită pentru că existi”.
http://www.eugeniavoda.ro/ro/emisiuni/diverse/amelia-pavel
|
Eugenia Vodă 12/17/2013 |
Contact: |
|
|
