Geneza ideii de unitate natională
Unitatea culturală a românilor este o permanentă a istoriei nationale, pe întregul teritoriu locuit de ei, unitate chiar în cadrul existentei, separată vremelnic, a celor trei provincii românesti. Deseori, datorită unor conditii istorice si politice neprielnice, atât pe plan intern, cât mai ales pe cel extern, lupta pentru eliberare, unitate si independentă natională îmbracă „haina culturii”. Ea apare exprimată mai întâi în folclor, este apoi favorizată de aparitia scrisului, aproape simultan în întreaga tară, si mai ales a tiparului, de preocupările de a păstra unitatea si integritatea etnică a poporului român, de intentiile unificatoare si de aliantă cu domnitorii celorlalte provincii românesti.
Ideea s-a născut, de fapt, odată cu poporul, chiar dacă ea a fost sesizată mai târziu, fiind o componentă a unui proces istoric, firesc si obiectiv, de formare a acestei entităti în spatiul geografic, unde odinioară înfloresc cultura si civilizatia traco-geto-dacă. N-a fost, la început, o idee cultivată, ci mai degrabă un fapt de constiintă al unui întreg popor, fapt existent într-o formă embrionară, determinată de apartenenta la comunitatea etnică si de limbă. Ea a fost dezvoltată apoi dintr-o necesitate istorică si conditionată de intentiile nepasnice ale unor popoare în migratie sau stabile, care, deghizate în hainele unor credinte religioase sau în purtătoarele unor culturi care se voiau superioare, atentau nu numai la pământurile roditoare, ci si la individualitatea etnică. Menumorut, în secolul al IX-lea, nu consimtea să cedeze din teritoriul său, precizând solului maghiar trimis la Arpad că el, ca si strămosii săi, nu se simte dator decât „împăratului nostru din Constantinopol”, adică fată de unul de aceeasi credintă si limbă.
Nici mai târziu, când coroana maghiară sprijinită, din păcate, si de Papa, încerca actiunea condamnabilă de deznationalizare a românilor, nu s-a ajuns la vreo reusită, unitatea de neam fiind aceea care le-a dat cnezilor si voievozilor români tăria să învingă si să se mentină în propria lor mosie. Însăsi organizarea politică si administrativă înfăptuită de Basarab I si Bogdan I, care va aduce formarea statelor românesti si proclamarea independentei, va avea la bază unirea acelora de acelasi neam cu ei.
Formularea constientă a ideii a fost realizată când intelectualul român, prins de ideile binefăcătoare ale umanismului, descoperă originea comună a românilor în măreata si grandioasa Romă, descoperire care capătă în timp o importantă politică covârsitoare pentru păstrarea fiintei nationale. De aceea, la nici un alt popor de sorginte latină, constiinta apartenentei la un neam vestit n-a însemnat atât de mult, n-a fost vehiculată permanent ca argument intangibil. Această constiintă era vie si se manifesta ca atare în lumea nestiutoare oficială, exprimată, vremelnic si peste vointa ei, într-o limbă străină si rece si care nu putea exprima, la întreaga capacitate, potentialul intelectual al unui popor care se refugia, când vremurile se înăspreau, în distinctia etnică a strămosilor.
Iancu de Hunedoara concepe lupta antiotomană strâns legată de unitatea natională si, în acest sens, intervine în politica Moldovei si a Tării Românesti, înscăunând domni fideli. Stefan cel Mare, „atletul lui Hristos”, cum îl numea Papa, a atras de partea sa Transilvania si Tara Românească, iar aproape două decenii a controlat situatia din Tara Românească tot în scopul aliantei, încercând să instaleze domnitori de nădejde si de aliantă antiotomană (Laiotă Basarab, Vlad Tepes, Basarab cel Tânăr, Vlad Călugărul); Transilvania cerea să se trimită soli de prietenie domnilor din Tara Românească. Momentul culminant îl constituie Mihai Viteazul. Într-o discutie cu G. de Marini Poli, la 8 martie 1598, la Târgoviste, Mihai avea deja conturată ideea unirii Moldovei si apoi a Transilvaniei, nu ca un simplu act de cucerire, ci ca o necesitate de apărare antiotomană. „Trebuie să-l alung cu forta pe acel voievod al Moldovei ca dusman al crestiniulor, nu pentru a-i contopi tara si nici dintr-o lăcomie oarecare, dar ca să poată aduce o piedică la planul expeditiei în Turcia”. Mihai Viteazul a reusit această unire de mare ecou international si cu urmări incomensurabile pentru că exista o pregătire sufletească a neamului românesc, că această unire exista în cugetul poporului, era necesară doar flacăra care să aprindă focul viu din sufletul românilor. Unirea de scurtă durată a celor trei tări românesti a demonstrat posibilitatea unirii definitive, a stimulat o constantă a unitătii, întărită de cea a latinitătii. Mihai Viteazul a căzut pe câmpul de luptă, nu printr-o luptă dreaptă, ci printr-o trădare miselească, dar ideea a rămas si a germinat. Alti domnitori (Radu Serban, Mihnea III Radu, Stefan Tomsa, Gh. Stefan, Serban Cantacuzino, Vasile Lupu) intentionau reeditarea actului viteazului domnitor. Gabriel Bethleen a fost ajutat pentru câstigarea domniei, în 1613, de munteanul Radu Mihnea si de moldoveanul Stefan Tomsa, cu care încheie o aliantă „să fie ca fratii si să nu se lase unul de altul până la moarte”, plănuind chiar o unire a celor trei tări într-un „regat al Daciei”. Gh. Rakoczy I, Matei Basarab si Vasile Lupu reiau alianta, domnul muntean ajutându-l pe Rakoczy să-si recapete domnia, învingându-i pe turci la Dunăre. Gh. Rakoczy II, Gheorghe Stefan si C. Serban si, apoi, Mihnea al III-lea reiau lupta comună. La asediul Vienei din 1683 apare din nou alianta celor trei tări române. Secolul al XVII-lea se încheie cu o altă aliantă, cea dintre Serban Cantacuzino, Constantin Cantemir si Mihai Apafi.
Paralel cu cele politice si economice, au loc schimburi culturale, mai ales în secolul al XVII-lea. Oamenii de cultură îsi desfăsoară activitatea si în celelalte tări românesti: moldovenii Mihalescu si Th. Corbea, în Tara Românească; Varlaam e prieten cu Udriste Năsturel; manuscrisele lui Gr. Ureche circulă în Tara Românească, iar Miron Costin si Stolnicul stăpânesc bine realitătile celor trei tări românesti. Rezultatul acestor intense schimburi, ca să nu mai amintim de circulatia cărtilor tipărite, se reflectă în istoriografie, prin încercarea de tratare largă si unitară a celor trei tări românesti.
Constiinta unitătii de neam, componentă a constiintei nationale, s-a format si a evoluat în strânsă legătură cu constiinta continuitătii teritoriale si a originii comune. Locuitorii acestor meleaguri s-au autodenumit cu termenul de român (valahi, cum le ziceau străinii), ca o dovadă a permanentei acestei constiinte. Prima atestare a termenului se află în documentul emis din cancelaria lui Stefan cel Mare, din 14 noiembrie 1489, privind delimitarea unei mosii între Badea Sârbul si Badea Rumânul. Într-o scrisoare din 1478 adresată ducelui Venetiei, acelasi Stefan numea Tara Românească: „l’altra Valahia”. În conflictul dintre Radu cel Mare si Bogdan al III-lea, din 1507, călugărul Maxim Brancovici meditează între cei doi domnitori, amintidu-le, după cum scrie Gr. Ureche, că „sunt de o semintie”, iar boierii munteni refugiati în Polonia în vremea lui Mihai Viteazul doreau domnitor din Moldova, pentru că ambele tări vorbesc aceeasi limbă.
Cărturarii nu întârzie să transpună în scris această idee care plutea în atmosfera epocii. Coresi face cea dintâi apropiere între latini si români, traducând în Apostolul din 1563 termenul de roman cu român cu un sentiment de mândrie natională. Se înlocuieste în traduceri, cu bună stiintă, slavonescul „râmleanin” cu român, uneori cu sensul de crestin, ca si termenul de valah, existând o continuitate si o perseverentă în impunerea acestui termen, de la Coresi si Palia de la Orăstie, la Cronograful lui M. Moxa si Biblia de la Bucuresti.
Cu o obârsie populară, prelucrat de cărturari, termenul are trei sensuri: national, care desemnează o comunitate etnică si de limbă (neamul românesc, semintia românească), politic ( prin denumirea uneia dintre tările române, Tara Românească) si social (rumân=serb). În Cronica Bălenilor termenul românesc defineste întregul teritoriu, nu numai Tara Românească, iar în cronicile moldovene se referă la întregul popor, întrucât pune problema originii neamului.
Aceste realităti, această stare de spirit care a dus în final la formarea constiintei nationale si a statului national unitar, este reflectată în scrierile istorico-literare. Ideea unitătii de neam si limbă, a latinitătii si originii comune este reluată începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea la nivelul marilor cărturari umanisti. Nicolae Olahus este primul mare umanist român de prestigiu european care afirmă originea si unitatea de limbă si teritorii, pe baza observatiilor proprii, a argumentelor arheologice si documentelor istorice. Cartea sa Hungaria, utilizată în manuscris si de Stolnic, consacră câteva capitole tuturor provinciilor românesti.
Desi nu afirmă categoric originea noastră romană, Moxa este mândru de trecutul românilor, iar Gheorghe Brancovici, în Hronica slovenilor,Iliricului, Moisii cei de sus si cei de jos este constient că aceeasi origine o au si românii din Ardeal, de vreme ce acestia, plecând din Maramures, au descălecat în Moldova. Grigore Ureche afirmă si impune prima oară în istoriografia română unitatea de neam si origine română a poporului, dar Miron Costin este primul care a înteles adânca semnificatie a problemei originii comune, subliniind, cu argumente istorice, lingvistice, etnografice si folclorice, nobletea neamului său; a încercat, si el, reusind într-o măsură mai mare decât predecesorul său, să scrie o istorie a românilor, fără să prefigureze însă ideile unitătii politice, date fiind limitele impuse de conditiile social-politice ale vremii sale.
În Tara Românească, dacă exceptăm prefetele sau epilogurile cărtilor coresiene, ideea apare în Scrisoarea si instructiunile date de Mihai Viteazul solilor săi, la Praga (1600), în Memoriul II trimis Marelui duce de Toscana. O analiză pe text a cronicilor muntene atestă, în subsidiar, existenta unei puternice constiinte de neam si limbă, exprimată într-o formă incipientă, prin folosirea frecventă a denumirii etnice a poporului: „rumân”.
Între cronicarii munteni, cel care proclamă cu argumente convingătoare unitatea de neam si limbă este Stolnicul Constantin Cantacuzino. Onest, erudit si iubitor de adevăr, detasat de problemele mărunte ale celor două fractiuni politice, el e convins că istoria tării sale nu se poate povesti, ci numai argumenta. Stolnicul pune întrebări istoriei. „Cine suntem noi? De unde ne tragem?Care-i teritoriul de formare?”, polemizează cu istoricii străini, se mândreste nu numai cu romanii, dar si cu dacii. Patriotismul său nu este unul lozincard, ci simtit, manifestat numai în marginile adevărului. Stolnicul proclamă stiintific latinitatea limbii, unitatea si continuitatea românilor, folosirea unei limbi comune.
Apărută în constiinta cronicarilor încă din secolul al XVII-lea, ideea unitătii de neam si limbă a poporului român va fi, începând cu secolul al XVIII-lea, o componentă a luptei pentru emanciparea natională si socială, întregită apoi în secolul trecut prin elaborarea conceptului de unire natională si realizată pe deplin abia la 1 Decembrie 1918.
|
Tudor Nedelcea 11/29/2013 |
Contact: |
|
|
