" Eseu despre originea limbilor. Elemente de filosofie a limbajului”.
" Este un eseu despre originea limbajului, tema care a preocupat omenirea si pe oamenii de stiinta din cele mai vechi timpuri. Chiar in Vechiul Testament gasim doua conceptii privitoare la acest subiect; „Dumnezeu a numit lumina zi, iar intunericul noapte, el a numit uscatul intins cer, el a numit pamântul uscat pamânt si adunarea apelor a numit-o mare” (Geneza, I, 5, 8, 10). In acelasi capitol a scris si "Domnul Dumnezeu a facut din pamânt toate animalele salbatice de pe câmp si toate pasarile cerului si le aduse omului ca sa vada cum o sa le denumeasca pe fiecare si asa cum Adam a denumit pe fiecare din sufletele vii, asa i-a fost numele”.
" Cei mai importanti invatati din toate timpurile au incercat sa lamureasca originea limbajului, dar fara rezultate. In „Tratatul de lingvistica generala” din 1971, la pagina 298 se afirma ca „solutionarea problemei originii limbajului depaseste posibilitatile lingvistice si ca „rezultatele nesatisfacatoare se datoreaza faptului ca pâna acum antropologii, lingvistii, istoricii, psihologii nu si-au conjugat cunostintele, metodele si punctele de vedere”. Greutatile obiective pe care le intâmpina cercetatorul originii vorbirii si imposibilitatea reconstituirii limbajului primilor oameni au determinat pe unii lingvisti sa afirme ca pe ei nu-i intereseaza problema originii limbajului, ca aceasta e de competenta filosofilor. Un impact negativ l-a avut decizia Societatii de Lingvistica din Paris, intemeiata in 1864, care in articolul 2 al statutului avea scris: „Societatea nu admite nici o comunicare despre originea limbajului”. Aceasta interdictie a avut o influenta nefasta asupra cercetarii lingvistice in general. Incercari de a lamuri subiectul gasim numai in lumea anglo-saxona (Greenberg, M. Ruhlen), dar ideea nu e agreata de lingvistii traditionalisti.
" Limbajul omenesc e o descriere metaforica a relatiei omului cu Cerul, Pamântul si Soarele. In 2001, am pus alaturi câteva zeci de cuvinte cu semnificatia „cer” si am dedus de aici: „zi”, „zeu”, „1”, „mare”, „a acoperi”, copac, piele, obiecte de imbracaminte etc. Putem trage concluzia ca de la cer provin cam 7% din cuvintele fundamentale in toate limbile, de la pamânt in jur de 3% (tu, a da, contra, intunecat etc), iar 90 % sunt derivate de la soare. La paginile 23 – 30 e un mic capitol intitulat: Denumiri ale soarelui in limbile lumii in care prezentam in ordine alfabetica cum se zice soare in câteva sute de limbi. Asa cum este cunoscut, soarele lumineaza, da viata, ajuta la cresterea fiintelor si plantelor. In acelasi timp, astrul diurn ne lumineaza si mintea. Cuvintele reflecta conceptia omului primitiv indiferent ce credem despre el: ca e creat de Dumnezeu sau e rezultatul evolutiei dintr-un soi de maimuta. Chiar cuvântul „om” se explica prin legatura cu pamântul, asa cum e scris si in cartile sfinte (exemple la pagina 18). Numarul minim de cuvinte ce deriva de la „soare” este dat la paginile 33-34, unde am prezentat câmpuri semantice, de exemplu: „soare, rosu, sânge, rana, viu” etc ori „soare a merge, picior, drum”.
Nu se stie nimic ori aproape nimic despre originea numelor animalelor. Pe la sfârsitul anilor '60, in timpul unei discutii acasa la academicianul Al. Graur a venit vorba despre originea cuvântului câine care provine din latinescu canis, acesta din indoeurpeanul kuon, dar mai departe nu se stie. Acest lucru l-a recunoscut si in scris academicianul Al. Graur, dar si alti mari invatati americani, de exemplu Carl D. Buk, care a fost presedinte al Lingvistica Socrty of America in anii '30 ai secolului trecut. Un american care vorbeste perfect româna este domnul Merritt Ruhlem care reconstituie etimologia globala a cuvântului kuan, ce ar fi insemnat „câine”, dar nu spune ca acesta e in legatura cu soarele kun, kun, in limbile turce si amerindiene. In carte prezentam etimologiile cuvintelor: cal, câine, lup, urs, oaie, berbec, soarece, sobolan, pisica, lup, veverita etc si toate au legatura cu soarele. Relatia e ca aceste animale au dinti cu care rod, dar si soarele are... dinti. Chiar cuvântul cu sensul „dinte” vine de la soare. Adevarul a fost sculptat in piatra, dar nu a fost descifrat de cine trebuia. In Peru e un templu – sanctuar la Tiahuanaco ce infatiseaza pe Viracocha, zeu solar „ca om in picioare, cu fata inconjurata de raze solare, fiecare raza terminându-se cu un cap de animal”. (V. Kernbach, Dictionar de mitologie generala, Bucuresti, 1989, pagina 122).
Soarele ne lumineaza colturile obscure ale limbii, de exemplu latinescul focus e cu etimologie necunoscuta, dupa noi se compara cu boq „soare” in bezhita (caucaz), autumnus „toamna” de asemenea, l-am comparat cu slavonul temn „intunecat” la care adaugam tuncan „ceata” si versurile lui Topârceanu; „si-a venit asa deodata / toamna cea intunecata. "
Nota Observator :
De curând, a vazut lumina tiparului cartea „Eseu despre originea limbilor. Elemente de filosofie a limbajului”. Autorii lucrarii sunt profesorul Ion Cârstoiu si fiica sa, Rodica – Constanta.
Notele de mai sus sunt preluate dintr-un interviu acordat de profesorul Ion Cârstoiu .
|
Ion Cârstoiu 11/27/2013 |
Contact: |
|
|
