Atitudini : Hora quota est
Ne place să ne localizăm în timp si în spatiu. Când stim anul, luna, săptămâna, ora, minutul si, eventual, secunda ne credem instalati comfortabil, în sigurantă. Aparent. Să pretinzi că, atunci când stii cu exactitate ceva, ai si înteles despre ce este vorba, este aberant.
Acum două mii de ani, romanii cultivau o nuantare de ordin gramatical, cuprinsă în însăsi întrebarea „Cât e ceasul?“. „Hora quota est?“, obisnuiau să se întrebe în latină, adică a câta oră avem, cât a trecut si cât ne-a mai rămas din timpul pe care îl avem la dispozitie. Asa se raportau la etapa din ziua în care se aflau, păstrând imaginea de ansamblu.
Pe ei îi interesa în a câta din orele alocate unei zile vietuiau; de parcă ar fi participat zi de zi la un nou maraton, o întrecere cu timpul. În plus, pe vremea aceea, orele aveau lungimi diferite, în functie de anotimp. Complicat, nu-i asa?
Azi, lucrurile sunt mai simple. Ceasul ca accesoriu portabil nu mai este apanajul celor înstăriti. Timpul însă, da. Degeaba a atins omenirea stadiul în care îsi poate permite să calculeze cu exactitate unitătile de timp, unificând sistemul la nivel global si egalând lungimea orelor! Câtă vreme nouă tot diferite ni se par, în functie de „încărcătura“ cu care vin, nu putem trata cu indiferentă nici orele, nici anii.
Cum bine zicea Einstein, mai scurtă e o oră petrecută în compania unei fete nostime, decât cinci minute, sezând pe o plită încinsă. Extrapolând, sunt ani care trec ca un fulger, în timp ce altii se târăsc cu viteza melcului, făcându-ne să ne dorim apropierea grabnică a Anului Nou.
Nu pot vorbi decât pentru mine, dar 2013 si-a confirmat în cazul meu vocatia ghinionistă, pe care-o poartă-n extensie ca pe-o biciuscă, pocnind voiniceste. Înteleptii spun că un an nereusit poate servi drept exemplu – negativ, fireste – indiferent de momentul din viata unui om când se întâmplă să apară. Să tragem învătături din experientele neplăcute, zic ei, asa că mă străduiesc...
Ce bine că, iată, până si 2013 trece! Cumpăna Anului Nou îmbie cu promisiuni, dar si sperie nitel. Chiar dacă stim că biet calendarul nostru gregorian e doar o inventie, acolo, concepută de mintea imperfectă a oamenilor, e plăcut să te repezi entuziast la întocmirea bilantului, pretizând că scapi de-o pacoste, sub pretextul schimbării cifrei din coadă.
Chinezii reflectează la trecerea timpului în februarie, noi sărbătorim Anul Nou la sfârsit de decembrie. Găselnită teoretică încolo si-ncoace, nimic nu e mai practic decât o teorie solidă! Indiferent cum si ce a dispus Papa Grigorie al XIII-lea nu demult, la 1582, cu calendarul său ne-a furnizat o metodă practică de ... omorât timpul.
Anul astronomic mediu are o durată de 365,24219 zile, adică este mai scurt decât anul prevăzut de diferitele calendare (islamic, iulian etc.). Cu alte cuvinte, dacă nici durata calculată stiintific nu este constantă, ce să mai vorbim de perceptia noastră proprie? Ne consolăm cu faptul că o corectie a calendarului gregorian nu va fi necesară mai devreme decât anul 4.000. Atunci ce sansă de ajustare ulterioară să mai avem noi, ca indivizi infimi, pe lângă un an pe care l-am trăit, poate nu tocmai la parametri optimi, dar cât de cât întreg si, mai ales, cu toată fiinta noastră? Expresia „toate la timpul lor“ se poate interpreta si ca ”fiecare în ritmul său”.
Avem obiceiuri si preferinte proprii, simtim instinctiv cu ce viteză ne deplasăm mai comod. Când interactionăm cu alti oameni, ne adaptăm ritmului lor, alegem din paleta de orizonturi temporale acele secvente care sunt adecvate omului si momentului. De la secundele de trăire intensă, până la experientele stocate în adâncime pe parcursul mai multor luni si ani, colectionăm timp.
Calendarul astronomic se bazează pe observarea unor fapte clare si recunoscute, se grefează pe „cadrul” stabil al firmamentului. Desi e o inventie destul de seacă, la o privire mai atentă, el se transformă în sursă de inspiratie aproape poetică; ne relevă parcă un dans al planetelor, care se deplasează cu viteze diferite, în raport cu atotprezentele constelatii fixe. Printre stelele „fixe” orbitează planetele plimbătoare. Într-o lume potential vesnică, ne trecem si noi, performând o pendulare continuă între statornic si schimbător. Sunt banalităti, truisme, dar si obsesii sâcâitoare, pe care, ori vrem, ori nu vrem, le avem uneori, îndeosebi de Revelion - derivat din francezul se reveiller (a se trezi), termenul sugerează că e vremea la care ne desteptăm putin la realitate. „Timpul când se schimbă anotimpul” sau „ora când se plimbă Eleonora” maimutăresc glumetii si mai învârt o perinită.
Chiar dacă timpul se scurge egal si indiferent pe tot parcursul anului, n-avem ocazia să-l disecăm în amănunt decât la momente cruciale. Finalul de an este unul dintre ele. Abia la ora bilantului de Anul Nou ne permitem luxul unei clipite fugare, zărind cu coada ochiului zbaterea, căutând calea de mijloc, distinctia dintre ce e important si ce e secundar. Farmecul efemerului, întruchipat de anul care trece, se ia la trântă sub ochii nostri cu aparenta vesnicie. Linistea ei ni se asterne la picioare sub forma unui nou ciclu de douăsprezece luni, promitător, dar incert. Calendarul e o inventie abstractă, menită să ne inducă senzatia de durabil, să pună ordine în trecerea noastră haotică prin lume.
La pragul dintre ani ni se pare că vietile ar prinde brusc viteză, antrenându-ne într-un vârtej care provoacă teamă. În cartea sa Parfumul timpului, filozoful Byung-Chul Han sustine că motivul stresului nostru generalizat nu este acela că lumea s-ar învârti mai repede, ci că nu ne mai permitem luxul de a adăsta fără un scop anume. În era optiunilor, din dorinta de a nu rata pe cât posibil nimic încercarea de a performa viata ca pe un act de întrecere sportivă ne privează de sentimentul continuitătii, al durabilitătii. Ambitia de a duce o „vita activa”, de a fi mereu ocupati, ne obligă să renuntăm la binefacerile unei „vita contemplativa”, dezumanizându-ne. „Schnellebig” spun germanii când vorbesc despre ceva vetust, depăsit. Traducerea mot a mot este „repede trăit”.
Să urmăm îndemnul lui Pascal, zice autorul sudcoreean, observând că numai dintr-o pozitie de repaos putem înregistra corect miscarea celorlalti, detaliile lumii înconjurătoare si ceea ce este înmagazinat în ea. Si Tommaso d’Aquino era de părere că lipsa momentelor contemplative sărăceste viata. Am uitat oare cum este când ne ne odihnim? Byung-Chul Han concluzionează că, în absenta senzatiei de durabil, orice deplasare ni se pare o accelerare.
Cadranul ceasului duce cu gândul la analogii. Ne simtim fixati ca ácele lui, dar concomitent si în miscare. Din păcate, orbita noastră are neplăcutul obicei de a ne trece mereu prin aceleasi obsedante puncte, în cerc. De parcă am mai avea ceva de învătat, cu fiecare rotatie. Dar ce? Iarăsi s-au asezat în pozitie verticală, indicând spre cer, de parcă ar vrea să ne prevină asupra pericolului care ne pândeste din sferele înalte. Si iarăsi nu mai stim ce vrea de la noi, Anul Nou...
Vibrăm între două extreme pe care le evităm din reflex, dar ne place să ne apropiem de ele periculos, până la atingere. Numele lor: graba si plictisul. Din cauza profesiei sau a stresului pe care ni-l producem chiar noi în timpul liber ne simtim din ce în ce mai hăituiti, lipsiti de timp. Prea multă grabă! Dar, la o privire mai atentă, n-am sti ce să facem cu timpul, dacă l-am avea. Nu degeaba se spune că lumea e plină de indivizi frustrati de faptul că timpul le fuge printre degete, dar aceleasi persoane n-ar sti cu ce să-si omoare timpul într-o duminică liberă, ploiasă, ivită spontan.
La cealaltă extremă a fricilor noastre rânjeste amenintător plictisul, lipsa de sens, teama că am putea risipi resursa valoroasă care nu se mai întoarce, timpul. Balansăm pe linia de demarcatie dintre presiunea termenelor si repausul complet, exitus, cum spuneau latinii. Graba si plictisul, doi poli care mărginesc timpul nostru extrem de personal. Stim însă că modul în care ne gestionăm timpul - fie el sub formă de grabă, ori din contră, ca visare, sau chiar plictiseală - reflectă optiunea noastră strict personală, atitudinea de viată, niciodată geamănă celei adoptate de altcineva. Concluzia logică ar fi aceea că este la latitudinea fiecăruia dintre noi ce stare de spirit ne cade bine când „rumegăm” câte un episod de viată. Fals, căci mai trebuie să ne lase si ceilalti!
Putem fi veseli sau îngândurati, tristi sau exuberanti, fără a fi neapărat si nefericiti. O mamă îndură la nastere suferinte de neimaginat, dar trăieste în acelasi moment un sentiment de fericire incredibil de intens. De ce atunci suntem priviti drept „cazuri problemă” când ne opunem curentului general al optimismului fortat, atât de răpândit la ora actuală? De ce să nu-ti poti gusta în liniste o veritabilă stare de indispozitie?
Pentru că, nechemati, binevoitorii „bine dispusi”, ne sar în ajutor cu zâmbetul pe buze, îndemnându-ne să gândim pozitiv.
„Nu se cade să faci o mutră plouată, mai bine citeste o carte cu coperta în culori calde, care te învată cum să nu-ti pese de nimic!!
„Ai avut un an greu? Zâmbeste!”
„Te doare măseaua? Zâmbeste!”
„Îti arde casa? Zâmbeste! Putea fi mai rău!”
De parcă atitudinea optimistă ar fi devenit o obligatie civică, asa hămesit cum esti, te mai simti si obligat să-ti aduni ultimele rezerve pentru a-ti masca dezamăgirea, ca să nu rănesti cumva ochiul limpede al observatorilor veseli, care te înconjoară cu exagerată atentie. În viziunea lor, dacă nu esti fericit, nu înseamnă doar că esti neferict, ci mai esti si vinovat pentru asta, asa că fă bine si schimbă-te!
Mă adaptez la timpul universal coordonat, dictat de la observatorul astronomic Royal Greenwich. Stiu că există un timp civil, care tine cont de timpul solar mediu si se calculează pe baza timpului atomic, cu corectii aplicate pentru păstrarea sincronismului cu rotatia Pământului. Sunt lucruri mai presus de vointa mea, drept pentru care le accept. Dar nu mă-mpac cu starea de zâmbet universal coordonată. Prefer să-mi umplu timpul cu trăire liber aleasă, nu prefabricată, testată de altii.
Si nu sunt singura. Psihologi moderni se opun modei optimismului indus de altii. „A gândi pozitiv în permanentă ne poate deteriora starea de spirit pe termen lung”, sustine doctorul german Arnold Retzer în cartea sa „Proastă dispozitie. O polemică la adresa gândirii pozitive” („Miese Stimmung. Eine Streitschrift gegen positives Denken”). ”Trăim într-o cultură a zero-greselii, extrem de problematică, în care frica este discriminată iar obligatia de a fi bine dispusi ne provoacă indispozitie.”
Gresim asadar dacă gândim optimist? Nu, câtă vreme avem motive. A ne face însă că nu vedem laturile negative este, în schimb, contraproductiv. Din ce să mai învătăm atunci? Problema majoră a depresivilor este dorinta lor de a reinstala situatia de dinainte de criză. Unde rămâne atunci progresul? Chiar dacă le reuseste miscarea, înseamnă că n-au învătat nimic.
O ce veste minunată! E voie asadar să fim si morocănosi. S-a dat liber la tot spectrul emotiilor; nu mai trebuie să ne prefacem că ne simtim întotdeauna bine. Si nici nu mai e nevoie să ne rusinăm dacă, uneori, ne este frică.
Umbrele au si ele un rost, functionează pe post de semne si indicatoare, pe care le putem interpreta corect, fără să le ignorăm, fără să le zugrăvim în culori pastelate. Mi se pare mie sau parcă mă simt deja mai bine, de când am aflat vestea aceasta?
Dati-l încolo de ceas, haideti să ne valorificăm cu adevărat timpul! Anno quod est?
Benissa, 2013
|
Gabriela Călutiu Sonnenberg 11/27/2013 |
Contact: |
|
|
