Odaia de dincolo
… dar eu tot am intrat
în odaia de dincolo.
Oprit era pragul. Perdelele trase.
De-atâtea ori
ne-nfricosa bunica
îmbrobodită
ca aluna , sau ghinda,
că acolo-i oglinda -
iezăr înalt care curge în sus.
Ne spunea cu mâna la gură,
că toti ce-ndrăzniră spre ea,
pe unda-i sorbită s-au dus.
… dar eu tot am intrat
în odaia de dincolo.
Acolo-am zărit un copil,
murdar de cirese pe fată.
Si astăzi
a nu stiu câta oară
scai de-ntrebare m-agată:
De ce-s vinovat c-am privit
pe cel asemenea mie,
si-n locul meu a trebuit
ca să moară?
Nici de blestem
si nici de piază rea
n-am ascultat
fereastra deschizând.
Ca o văpaie,
pasărea,
a tâsnit prin mine
în odaie.
… dar eu tot am intrat,
demultului ne-ngăduit,
acolo-n dincolo .
Si astăzi mă-ntreb,
a nu stiu câta oară,
ca tăciunii pocnindu-mi în vatră,
de ce a trebuit să moară
pasărea?
De ce si-a strâns
aripile si cântecul
în nicăieriul de piatră?
… dar eu tot am intrat
peste pragul oprit,
fără să-mi dau seama
că-s prins la judecată
de oglinda spartă în cioburi.
Cum de n-am stiut niciodată
că-n mine migraseră,
înainte de nastere,
perechi nenumărate de ochi?
Cum asteptau doar un semn
de la timp, de la buze,
si steaua din colindă
cu totii pe rând să m-acuze
că altuia trecut-am prin oglindă!
AUTOBIOGRAFIE
Colegii mei,
din puntea primară spre scoală,
râdeau că visător fiind,
mărul,
din care cu poftă muscam,
era albăstrit de cerneală.
”Cine stie,
glumeau peste vremi fulguiri de cais,
poate de-atunci porti în sânge
turcoazele mării si-otrava din scris.”
DE CE NI-S OCHII DATI CU ÎMPRUMUT, SI NU VEDEREA?
Tot ce e dat
ochiului nostru să vadă
sunt lucruri.
Văzutele,
cărora tărâna si nisipul
le cântăresc si umbra si chipul.
Nici măcar a lor nevedire
către a opta zi.
Ochiul nostru nu poate auzi.
Ochiul nostru, săracul!
Nici măcar să ne caute prin sunet
ca liliacul.
Ochiul nostru nu poate
ca să privească prin noapte
întelesul.
În locul ciorchinilor de stele,
se multumeste cu un dărăb de iască.
Numai ochii îndrăgostitilor
lumina stiu s-o-nflorească.
Nici de cuvinte n-au lipsă.
Fără de ele,
ce adânci sunt tăcerile rare
ce au ispitit si pe soare
să cadă în eclipsă!
Pleoapele
apun nerostitul rostindu-l
cu apele,
iar buzele crude
setoase văd altfel,
nu gubav ca ochiul bătrân .
Ele chiar nevăzutul
de dincolo de este pot să-l vadă.
Adevărata vedere,
oare nu este sărutul
rătăcit si pierdut cu prima livadă?
NOLLI TANGERE
Puteti să dati nume
la tot ce-ati împletit
cu andrelele:
fulare,ciorapi si mănusi
din spuma si somnul de lână.
Ele sunt lucrate de mână.
Si atât.
Lăsati fără de nume
stelele.
Ele sunt ale fântânilor,
răscrucilor
si ale celor cu inimă curată.
Numai îndrăgostitilor
le-a fost îngăduit vinul lor,
al adâncului sfânt
dintre lumină si zborul spre clipă.
Ele sunt lucrare de-aripă.
Si atât.
…dar, mai ales,
croitorilor de zdreantă veche,
nolli tangere
prima floare a primăverii
si n-o întinati în ceară de ureche.
Ea poartă
inelul Curatei Fecioare
ascuns ca răspuns în privire.
Ea este lucrare de Buna Vestire.
Si atât.
ACATIST
Soarele
a zămislit măslinului umbra.
Umbra-n descântec
frunze pe ram a chemat
adâncului.
Povestind despre umbră si vis
frunzele s-au trezit înflorind.
Florile,
cum îsi rosteau din creangă în creangă
lumina în cântec de leagăn
Cuvântului!
Soarele
abia atunci întelese
jocul de foc si pământ
si a cerut odihnă
cu toate luminilor lui
sub umbrirea de flăcări
a Duhului Sfânt.
TABLOUL BUNICILOR
Cu barba albă, până la brâu,
sprânceana-n unghi si ochiul mustrător,
mă judec cu bunicii din tablou..
Cum de-ndrăzniti să fiti cu mult mai tineri
ca nepoteii mei?
Iar tu? Cum de-ti îngădui,
în fata mea, precum un derbedeu,
privirea, pur si simplu,
de-a dreptul desuchiată?
Poate c-ar fi rândul meu -
dâga, dâga,
să-i adorm, să le cânt, să le spun
asa cum făcură cu mine odată…
…dar,
din deformatie profesională
de învătător,
mă răstesc otărât către el,
ca la scoală:
- Hei, pustiulică,
pozând cu mutră de Apollo,
ai grijă de scumpa domnisoară,
că de mă faci de rusine
de mine nu scapi nici pe-acolo!
HAINELE SOARELUI
Printre frunzele serii,
soarele
si-a uitat toate culorile
cu care se-mbrăca de apus.
Singur,
singurătătilor rigă,
si-a coborât muntele
pe unde se aud numai morile.
”De ce mi-ati îmbrăcat hainele
într-un mod pe dos si aiurea?”
le-a spus, certându-le pădurea,
către a doua seară.
”Nu stiati că vesmintele soarelui -
culorile,
au cusăturile verdelui
cu găitanele în afară?
De ce n-ati întrebat
nici brazii, nici pinii?”
Si acestea zicând
si-a tras perdelele de ceată.
Frunzele se dezbrăcau
de hainele soarelui
pe unde numai morile
se-aud descântând
blestemul întors al luminii…
Kitchener ON / Nov 2013
|
Dumitru Ichim 11/22/2013 |
Contact: |
|
|
