Vâltoarea clipelor esarfe
Acuzatul
Trec funia pe gâtul condamnatului la visare
Si ma roaga gâdele sa-mi vad de treaba…
Ziua executiei se amâna, n-avem graba!
Timpul, adevaruri, cât minciuna, are!
S-au strâns dis-juncte pe masa acuzarii,
zilele marunte ce ne-au dat uitarii,
probele unor fapte acumulate cu binisorul
în - unde acuzatul e chiar acuzatorul.
Îsi facuse puscarie o parte din sufletu-i pervers
ca sa-si prepare o evadare, în alta jumatate,
peste care, cineva, asculta bi-necuvântate,
dinainte testamente si prelegeri cu revers.
Altminteri
Strabat mai mult cuvântul ce-nfioara,
a vântului desprins din cârciumi cu Irozi,
în ochi ascuns, ca-n vaz smolit cu ceara,
si-ntr-un timpan, ce-amurgul preface în zavozi
Prevad cum vor sfârsi aceste varii,
din vreme prevestind, ce-a fost sa-nduri, atunci,
istorii maladive, pretinse epifanii,
spre capatul mirarii, sfârsind secunda-n brânci
Altminteri, teiul plânge orasul muribund,
ce priveghea un felinar sa-si poarte
în sus, pe stâlpul cu hârtoape-n gând,
O pâlpâire grea, de stea, de mult, pe moarte
Amurg 1
Era aproape vesnicia,
peste pârâu, ca o naframa
Un curcubeu, în cer destrama,
de foc, culoarea si stihia.
Tu nu stiai aceasta taina,
cum apele aveau sa tese
lumini de umbre siameze,
sub pleoapa lunii neagra haina.
Un semn, amurgul bea din palma
acelui zeu, diurn, falos,
cu violet rasfrânt în jos,
si, galben pur, slavindu-si faima.
Se-ndeparteaza cântu-n cântec
de bucium plâns, cu glas albastru:
pârâu descult, ce umbla-n castru
cu lilieci, mimând rasunet.
Peisaj 11: Alter ego
EL are întelepciunea copilariei unui caprior,
care paste umbra cerbului Tata,
din apa limpede a înserarii,
cu gura pomadata.
Emotia - halca de pâine
a judecatii, hraneste gura unui câine…
Visez, de-o vreme, cu tine în brata,
dragostea unui om schimbat la fata.
Si secunda ‘cumuleaza’ ceas esential…
Trec prin spasme,
cu ace de viespi înfipte lichid,
în plasma de piatra,
a trupului livid.
Sufletul, ca si otrava,
umple si dezminte,
degringolada
tacerilor a-sfinte!
Mai! mai! prea groasa
e ata sa-ncapa,
cu tot cu cusatura,
în urechea acului, ce ma înjura!
Sufletul meu e o lenjerie intima, fara nasturi si
fermoar,
croit dintr-o ‘draperie de ochi deschi.i oval’
Tu, îngere! dezghioaca
urdinisul secundei -
-nasterea mea ceasornicata!
Fug, în ultima biblioteca asteca,
pasare migratoare intrinseca,
sa deslusesc efemeridelor de piatra
apocalipsa care nu ma iarta.
‘Saruta, cât sarutului te dai!’,
scria în tabla înmultirii ‘cu unu’.
‘Et in Arcadia ego’, în alt fel spus,
si eu am fost un ‘ego’ prefacut.
Amurg 2
E aproape vesnicia:
Râu, pârâul cu naframa…
Curcubeu-n cer destrama
Foc, culoarea si stihia.
Nu stiam aceasta taina:
Apele aveau sa tese
Lumini-umbre siameze
Pleoapa lunii diafana.
Semn, amurgul bea din palma
Zeului, diurn, falos
Violet rasfrânt în jos
Galben pur, slavindu-si faima.
Port cuvântul în cuvânt,
Bucium plâns cu glas albastru.
Dumnezeu preumbla astru…
Liliecii torc rasunet.
Aud din cer
Aud, din cer, cum da navala
o toba-n trandafiri salbateci,
cum clarinetul, pe poteci,
încânta lumea, cu sfiala.
Umblau în valea lumii, sobra,
flamânde-pânde, departari…
Un organist cânta la orga
pacatul pur, de-fi sub zari.
Beti rug mustit în cani de apa,
si vin sfintit din plin cu roua,
când pasul taie lumea-n doua
si a sfârsit un ceas o roata.
Degusta timpul desfatarea,
alunecarilor în trepte,
ca scufundarea lor sa-ndrepte,
sublim suis, împovararea.
Avem de toate
Azi, e sarbatoarea ce mâine dezmint.
Mâine, dau pe fata‚ ’cât ti-am dat sa-mi dai’.
Poimâne, îndeamna sania doi cai
În necuviinta ceasului oprit…
Avem de toate: nonstop, spelunci si scârba
Ma atârna lampa-n cifrele orare.
Bâjbâie albina mierea-n flori amare,
Si ador reverimentul ce perturba.
Miroase evanghelia deschisa pe masa…
Fac cale-ntorsa frezii, credinte candelabre…
Renaste iar profetul crucificat din fasa…
Ce pilda!, nemurirea, trudeste sa ne rabde.
Dedus din ulmi, un prun, rezulta…
Transcede transcendenta, revoltata,
O volta zvelta si prea mult înalta
Sa-i prind des-cinderea oculta.
Camasile apei
Camasile apei dezbraca steaua de ‘pufff’
si picura, în cer, ceara si naduf
Dumnezeu umbla pe catalige ,
cu navod în brate, plin de plumb,
prin gloata si zloata si apocalipse,
de apa si sudoare si de fum.
Ca sa vezi, cum sa vezi, e prea devreme!
Lumina amanteste un salcâm, si… discerne.
‘Nevazutul’ are timp destul sa i se spovedeasca
despre un pacat-imbold,
stiut de toti, pe larg,
si-o constatare (ne)fireasca,
a domnului Freud,
convertita în mit antropofag:
‘sângele sa-ti bei în loc de apa
la masa, cu trei picioare, în om rasturnata,
la cina cea de taina, prin care v-ati vândut
timpului din urma, ferm, si… prefacut’
Binecuvinteaza trandafirul
Am scris poeme cu glas de „tine minte”…
Am scris scrisori de adormit instincte….
Trâmbiteaza revelatia pocnitori mângâiate cu
acul.
Penita mâniata ambidextru, când brat frânt,
când brat de-a dreptul,
stie scrisul dinaintea crescatorului de viermi
de matasa,
testamentul,
care-n vremi,
urme lasa.
Înjunghi epitetul ce-si face inel de logodna
adjectivul voalat,
substantivul hieroglif, un pronume posesiv.
Afla,
de poti,
declinul iubirii sfârsitelor nopti,
cu motivele celui care pleaca
în lumea melcului ce umed pre-calca
pleoapa adormirii
Binecuvinteaza trandafirul, hotul de suspin,
petala, radacina si firul de pelin.
Zborului de flutur,
între doi meteoriti,
îi adaug alt contur,
ca sa-l prevestiti.
Luna investigheaza imponderabilitati stelare
si ne mâna,
neagra turma
de fiinte-n transhumare,
într-o urma
de-naltare.
|
