Amprente încrustate în cărămida rosie
Merg grăbit spre locul de muncă. Fără să privesc în dreapta sau stânga, mă strecor printre ceilalti călători mereu cu atentia încordată către ceasul pe care îl port pe mâna mea cea stângă. Nu pot să îmi permit luxul de a întârzia la locul de muncă si de aceea încerc să recuperez minutele pretioase pe care le-am pierdut în asteptarea unei garnituri de metrou mereu amânate din ratiuni necunoscute.
Dar mintea nu pare să se poată fixa pe subiectul impus al ajungerii la timp la serviciu. Fără să vreau, gânduri din trecut si proiectii din viitor se revarsă asupra mea, chiar dacă nu le acord atentie. Chiar în această clipă trec pe lângă mai multi muncitori care repară drumul. Un miros dens de motorină îmi atrage atentia. Înainte de a remarca alte detalii, brusc în fata ochilor îmi apare imaginea sălii de clasă a scolii în care am învătat în perioada în care am locuit la Petrosani. În acea vreme, podelele exalau un miros proaspăt de motorină, mai ales la începutul anului scolar.
Disting cele două pavilioane, fiecare având două etaje, în care erau dispuse sălile de învătământ. În afară de acestea, mai exista o sală de sport si o cantină, unde se servea masa de prânz pentru elevii aflati în regim de semi-internat, printre care mă aflam si eu. Această scoală se afla în prelungirea unui cartier numit „Colonia” fiindcă în trecut aici locuiau minerii proaspăt adusi de către autoritătile habsburgice la data când s-a înfiintat exploatarea minereului de cărbune din regiune.
Cu străzi lungi si drepte, croite conform planurilor topografice austriece, Colonia păstra vie atmosfera perioadei ei de început. Diferenta o făceau doar oamenii, care în mare parte nu mai lucrau în minerit. În plus, casele-tip se aflau într-un stadiu de degradare destul de avansată mărturisindu-si vârsta trecută de o sută de ani de la data constructiei.
Pe aceste străzi mergeam către scoală în dimineti geroase, fiind mereu fascinat de aspectul arhaic si totusi prietenos al însiruirii de case aproape identice de-a stânga si de-a dreapta drumului. Bineînteles, asfaltul reprezenta o raritate, dar prin supraînăltarea carosabilului cu steril, mai precis cu piatră, se obtinuse evitarea formării de noroi. Ploile erau destul de dese. Nu de putine ori, furtuni puternice izbucneau din senin fie pe timp de zi, fie noaptea.
Uneori, când stăteam singur în casă, izbucnirea elementelor naturii mă înfricosa. Energia electrică deseori se întrerupea, fiind necesare ore de asteptare până la remedierea deranjamentelor. Cu toate acestea, Colonia mă fascina si îmi oferea gustul perioadelor de pionierat al asezărilor nou constituite la frontiera civilizatiei. Simt si acum mirosul de lemn impregnat cu petrol al gardurilor ce delimitau între ele grădinile dintre case si frontul stradal al acestora. Vechimea lor mă atrăgea, chiar dacă timpul îsi pusese pecetea asupra lor subrezindu-le structura de rezistentă.
Revenind la imaginea scolii, revăd culoarele lungi, sălile de clasă, biblioteca si ferestrele înalte pe care le întâlneam mereu. Dintotdeauna mi-a plăcut să privesc cerul în timp ce stăteam în bancă. Cumva, desprins de contextul locului si al timpului, bolta sa albastră brăzdată de nori albi si pufosi îmi oferea un prilej de contemplatie asupra vastului univers ce mă înconjura. La fel ca în Brasov, era imposibil să nu distingi o coamă de munte oriunde ti-ai fi întors privirea. Cerul si muntele făceau parte din fiinta mea lăuntrică, alături de pădurile ce se întindeau aparent la nesfârsit oferind perspectivă si adâncime întregului peisaj.
Revăd profesorii si colegii si simt emotiile momentelor când eram invitat să răspund în fata clasei. Tabla înmultirii am învătat-o în acest loc. Nu a fost usor. Memorarea mecanică a cifrelor în jocul însiruirii lor împreună cu operatiile matematice mă înfricosa. Experienta avută în anul anterior la Brasov, când învătarea alfabetului fusese umbrită prin comportamentul brutal al cadrelor didactice mă urmărea. Dar atmosfera era cu totul alta. Învătătorii se purtau frumos cu noi si căutau să ne ajute. După-amiaza, rămâneam la ore de meditatie în care ni se clarificau subiectele mai dificile ale materiilor de învătământ.
Astfel, m-am îndrăgostit de aritmetică asteptând cu nerăbdare orele de curs ale acestei materii abstracte, dar mereu fascinante. Zâmbesc fără să vreau. Îmi dau seama că de fiecare dată când mă întorc la Petrosani simt nevoia să mă plimb din nou prin Colonie, să revăd, măcar de departe, scoala la care am stat numai un an de zile. De fapt, a fost singurul an în care m-am simtit bine ca elev într-o unitate de învătământ.
Colegii de clasă erau prietenosi. Nici vorbă de brutalitate în relatiile dintre elevi. Nu am asistat la nici un act de agresiune si la nicio bătaie între copii. În Brasov lucrurile erau complet diferite. Oras mult mai mare, aflat în plină expansiune economică prin construirea marilor platforme industriale, Brasovul oferea ocazia manifestării brutalitătii. Amestecul fortat de oameni veniti din toate părtile într-un timp foarte scurt genera o presiune socială enormă asupra celor care locuiau în cartierele muncitoresti.
Dar în Valea Jiului, perioada colonizării se afla undeva în trecut, fiind desfăsurată pe o perioadă îndelungată. În plus, lucrul în mină modela diferit comportamentul interuman. Când se intra în subteran, orice disensiune trebuia să dispară. Un singur adversar pândea din întuneric în adâncimea muntelui, fapt ce obliga actiunea coordonată a întregului grup. Acest lucru îsi punea amprenta si la suprafată, oamenii fiind mai putin înclinati spre conflict. Pe cale de consecintă, copii minerilor se purtau mai frumos si erau mai amabili decât cei ai muncitorilor din fabricile brasovene.
Cărămida rosie a clădirilor publice din Petrosani reprezenta un alt punct de atractie pentru mine. Îmi plăcea să ating zidurile construite din acest material. Toate casele erau construite din astfel de cărămizi, dar de regulă o tencuială groasă le ascundea privirii. În Brasov, toate clădirile din zona muncitorească erau construite din beton. Astfel, frigul îsi făcea usor simtită prezenta. Însă cărămida oferea protectie, chiar dacă încălzirea se făcea cu sobe de teracotă având drept combustibil cărbunele.
Acasă, la scoală si în orice alt loc, cărbunele reprezenta principalul agent folosit în obtinerea căldurii. Atunci am îndrăgit mirosul său inconfundabil, venit din adâncul pământului de unde fusese extras cu mare dificultate. Si acum, de îndată ce intru în Valea Jiului, caut să identific prezenta sa, tot mai restrânsă din cauza înlocuirii cu gazul metan si cu alti combustibili mai mult sau mai putin fosili.
Un claxon puternic al unei masini asteptând la semafor mă trezeste brusc din reverie. Agitatia din Bucuresti îsi face din nou simtită prezenta. Câteva înjurături între soferii participanti la trafic se disting cu claritate pe fundalul zgomotos al orasului. Evit câteva băltoace si sar peste mai multe cabluri uitate de-a lungul drumului. Încă o sută de metri si voi ajunge la locul de muncă. Cerul este plumburiu si se distinge cu greu din cauza clădirilor înalte. Din fericire, am ajuns la timp si mă felicit pentru acest lucru. Dar undeva, în adâncurile sufletului, imaginile culese în perioada copilăriei si adolescentei continuă să mă urmărească cu dorinta reîntoarcerii.
|
Octavian Lupu 11/15/2013 |
Contact: |
|
|
