Mic poeseu despre Vavila Popovici
„Descoperită” de cititorul pasionat încă, ci nu pătimas, care sunt, din revistele românilor de pretutindeni, si a câtorva din patrie, Vavila Popovici îmi (si ne) confirmă o prezentă minunată în Gândirea românească conexată la universal, a acelei inteligente sofianice si sporitor crestinesti, active, energice, prin noul volum de eseuri, selectate din reviste din SUA (unde locuieste) si din România, Belgia, Canada…
Pe calea cumpănitoare, dintre practicianismul religios, noetic, si ratiunea carteziană, la anii venerabilei vârste, opera d-sale se restituie – în mirabila semintie de limbă românească, din care s-a născut, printr-o „însiră-te mărgărite” ca o salbă de nepretuite mărgele… Vavila Popovici este dintre cele mai autentice, prin chemare si scrierile ei probative în acest sens, valori ale sufletului - cel - îngândurat (îndurat din Gând!) – care comunică, în noima veche a expresei, a Cuminecării. De aceea, eseurile, dar si poezia sa, au darul ce din dar se înfruptă si ni se îmbie - redăruie, al empatiei divinului ce „se agită în om”. Eruditia, admirabilă, asimilările decantate si propensiunea sa irepresibilă, din Patos, de a ni se confesa, nu aveau cum să rodească fără vasta experientă (empirismul firesc al Existentei, în paradigma intimă, de mare vervă) a vietii…. Eseurile sunt teosofice si teologice, complementare si recuperatoare de acea satietate spre care tinde dintotdeauna Sufletul omenesc, cu atât mai mult prin feminismul - maternalismul cel îngrijorat fată de cei pe care Biblia îi numeste fiii omului… Respingerea atitudinală, prin scrisul literar – filosofic si poetic, a decăderii morale, asa cum au definit-o gânditori ca Mircea Eliade, Petru Culianu, dar si – fără scepticismul dezamăgirii cioraniene, din speta lui Diogene Laertios si oximoronismul lui Juvenal, întelegerea superioară a proximei moralia, ci nu celei „ minima”, cum pledează vs. lichelism ( n. bene) – Gabriel Liiceanu, este arma melodioasă a talentatei noastre compatrioate. O fortă expresivă irepresibilă transpare din tot ce scrie; eseurile de fată sunt referitoare la actualitatea din tară, pe care o urmăreste cu mare neliniste si îndurerată compasiune. Vavila Popovici are curajul unei inimi ce rar ne-a fost dat a descoperi, fie doar prin aceste eseuri. Modul jurnalistic, si psiho - sociologic!, – promptitudinea fată de cutare subiect, judecătile si apelul mereu inspirat, parafrazic, la patrimoniul de gândire al anticilor si cunoasterii actuale, sunt remarcabile si au darul acela subtil, tămăduitor, DUIOS, al aspiratiei noastre, perene, întru re-îndumnezeire. Opera vie si continuatoare (devenitoare), a acestei gesticulatii cultic - culturale, este în subsidiarul ei, a Sperantei care ne miscă, atât de unici fiecare, si, „paradoxal”, dimpreună, în Misterul existentei.
Scuzate-mi fie pretiozitătile, inerente unei atari cuvenite admiratii! Oarecum, Vavila Popovici este pe filiatia unei alte prietene – scriitoare din exil ( Belgia), Antonia Iliescu, dar si de scrierile poetice si teologice ale lui Paul Aretzu.
Personal, dintre eseurile acestui consistent corolar, vol. III, mă bucur de acelea în care transpare „omul poietic”, al lui Imitatio Dei. Eseul despre lacrimi, din pragul cărtii (prag dar si boltă!), contine cheia întregului, ca al unui mic templu al Cugetării: „Nu este rusinos să plângi, dar se pare că vărsarea de lacrimi cere o oarecare intimitate”. Axiologia si ontologia unor astfel de cugetări se îmbină întocmai ca în poezia cea vie, dintotdeauna. „ Eliminarea prin plâns a unor hormoni si substante chimice” – ale omului biochimic, sunt în astfel de texte, straniu intime, însă paradoxal daruri, împărtăsanie. Vavila Popovici pledează pentru Omul pozitiv, neînjosindu - se în „robia” animalului bolnav grobian, definit de Nicolae Breban. Articolele autoarei care comentează evenimentele sociale grave, ale criminalitătii, derivelor imorale crase, din tară, sunt si ele pe măsura înzestrării si culturii admirabile. Omul este, cum scria careva, al „cerului înstelat, si al legii morale din el”. Sau nu va fi deloc! Dacă ar fi să îi transferăm din EM Cioran, un atribut, acesta ar fi Gratie: „ Orice gratie este un avânt, o bucurie a înăltării”.
Darul de carte al Vavilei Popovici, de departe, însă atât de apropiat!, merită să fie primit si pregustat ca fruct sănătos, al unui suflet mare, Feminin prin excelentă, de o ultra fină senzualitate a Cuvântului, generos ca alăptarea pruncului, prin care Duhul – cel ubicuu în uman, întinereste în trecerea sa prin lume, în „eterna reîntoarcere”, cum definise marele Mircea Eliade. Îi astept promisa carte de poeme, preludiată de un mic buchet în Revista Noua ProVincia Corvina.
P.S. Conchidem cu sinceritatea elogiului însufletit de actul eminamente poetic al scrierilor sale, că, cel putin mie si celor asemeni nouă, Mesajul înalt al scrierilor Vavilei Popovici, cel mai rezonant!, este cel de îndemn la Curajul Inimii… Fie acesta si în virtutea unui enunt animist, despre Ochiul Inimii… Textele eminentei compatrioate au sfericitatea hierofanică, a logodnei prin Logos - Logostea (v. mithosul românesc), sau altfel spus, reîntregire întru creatie, Animus - Anima.
|
Eugen Evu 11/2/2013 |
Contact: |
|
|
