Ce e dincolo de granita vietii ?
Dacă o nepoată, fata fratelui meu, nu m-ar fi stârnit, relatându-mi o teribilă împrejurare prin care a trecut recent un dus-întors peste granița vieții, întâmplare menită să-mi trimită limpezimea minții într-un vârtej al uluirii, poate că n-aș fi așternut aceste rânduri pentru care multă vreme am tot stat în cumpănă.
Mă temeam să nu stârnesc ironia sau stupefacția unor prea realiste capete, deoarece nu s-au putut închega răspunsuri în perimetrul verosimilului. Întrebările pe această temă au rămas fără un răspuns cert și toate interpretările explicative au fost puse la îndoială. Nu cutezam să încerc a scrie și pentru alt motiv, nu te apropii ușor de acest subiect, nici în viața de toate zilele și nici în gânduri. Moartea e implacabilă, face parte din destinul nostru, nimeni nu scapă de întâlnirea cu ea și de aceea, oamenii n-o pot privi direct în față și cele mai tulburătoare gânduri sunt cele referitoare la felul cum va fi în momentul când o vom întâlni și ce vom afla dincolo de granițele vieții. Și totuși, nu putem să renunțăm la a ne pune întrebări. Nu ne dau pace încercările de a ne apropia de lumea nevăzută ochilor noștri. Oricât s-a izbit omenirea de zidul invizibil care desparte cele două lumi, de la omul simplu și până la marii gânditori ai lumii, de când există lume pe pământ, au fost mereu încercări de a desluși cum este cealaltă lume formată din altfel de material (termenul este inadecvat, dar nu există un alt cuvant pentru ceea ce nu există pe pământ) și în alte condiții decât cele cunoscute de noi în viața pământească.
Cu toate că tainele trecerii celui mai înalt prag al vieții n-au fost dezlegate, totuși, această graniță despărțioare nu este chiar atât de etanșă încât să nu se întrezărească nimic. Cei care au avut prilejul să o treacă și apoi să revină după o moarte clinică au spus câte ceva care trebuie crezut, deoarece sunt multe imagini asemănătoare. Toți vorbesc cu deplină convingere despre imagini bine fixate în memorie, chiar mai bine decât cele trăite în viața de toate zilele, toți au simțit că plutesc, că și-au văzut propriul corp și pe cei din preajmă, că au auzit sunete și au văzut lumini. Totuși nu toți au văzut aceleași imagini. Unii au văzut un tunel la capătul căruia era lumină, alții și-au văzut rudele plecate mai demult, alții au retrăit momente din viața lor, unii L-au văzut pe Creatorul suprem, conform credinței lor, dovadă că religia joacă un rol important în viața noastră. Indiferent ce au văzut, toți au mărturisit că au trăit o pace interioară în care s-au simțit fericiți, nimeni nu s-a reîntors înspăimântat.
Se pare că există un spațiu între viața noastră trecătoare și eternitate. Despre acest spațiu avem nenumărate mărturii ale celor care l-au vizitat. Nepoata mea, despre acest spațiu mi-a povestit. Ascultând-o, am simțit că o astfel de relatare nu se poate face pe orice fel de ton. Intervine în glas ceva din taina prin care a trecut și ți se strecoară în adâncul inimii. Moartea clinică i-a oferit nepoatei mele trecerea peste această graniță și povestind-o, parcă m-a luat de mână și am asistat la acest episod de viață-moarte prin care a trecut. Parcă eram de față când doctorii încercau surescitarea și am trăit alături de ea trecerea într-o altă dimensiune. Am văzut cu ochii minții cum s-a desprins ușor de corp, a devenit un fel de abur, dar păstrându-și toate simțurile, apoi a început să plutească în sala de terapie intensivă și s-a ridicat în tavan. Cu o voce învăluită, parcă, în taina tainelor, al unui nepătruns adânc, mi-a spus cum și-a privit corpul pe masa de operație, a văzut și a auzit doctorii care lucrau precipitat și că a trăit o stare de bine, de o altă esență. După un timp, a ieșit din sala de operație, a văzut holul spitalului și apoi s-a înălțat într-un spațiu unde a întâlnit-o pe bunica ei, pe o mătușă și pe un unchi, toți morți. Bunica a întâmpinat-o și i-a spus: "Nu acum". A ascultat-o și s-a întors în sala de operație, a intrat în propriul trup și și-a revenit. După ce a stat mai multe zile intubată pe pat, într-un salon, a venit și ziua când a ieșit pe hol. Mare i-a fost mirarea când a văzut că holul era exact așa cum îl văzuse de sus, deși în realitate nu fusese conștientă când fusese adusă acolo. Nu-i pot uita curând copleșitoarele cuvinte ale relatării.
După ce de-a lungul existenței umane asemenea relatări au fost puse sub semnul îndoielii, în zilele noastre experții nu le mai neagă. Oamenii au nevoie de dovezi concrete și sunt mulți cercetători în căutarea lor. S-au adunat multe mărturii și cercetătorii cred în sinceritatea subiecților. Ei preferă să caute motivația și nu contraargumentul, încercă să afle răspunsuri printr-o nouă abordare a morții. Astăzi, cercetarea modernă se face în multe universități din lume folosind tehnologii noi, unind abordările religioase cu cele științifice.
Relatările celor trecuți prin asemenea experiment sunt trăiri reale, chiar dacă sunt greu de crezut, sunt mai reale decât cele ale vieții pământene. Eu am trăit un astfel de episod la vârsta de 10 ani. Pe atunci moartea infantilă făcea ravagii. Mi-amintesc acel episod mai bine decât orice alt episod din toată viața mea. Stăteam pe marginea patului între mama și soția fratelui meu. În timp ce ele povesteau, am simțit că mă cuprinde un somn cu totul deosebit, m-am culcat pe spate, apoi m-am desprins de propriul meu corp și am început să plutesc. Îmi priveam corpul, ascultam ce povești se derulau în continuare, trăiam o stare cu totul deosebită și mă miram de faptul că nu au văzut că eu sunt moartă. Am părăsit camera, m-am înalțat și mi s-a deschis o imagine de largă perspectivă, un univers cu măsuri și forme nedefinite, alcătuit din multă lumină, culoare, dragoste, frumusețe, pe care am păstrat-o nealterată în minte de-a lungul anilor. De aceea eu i-am crezut pe cei despre care mai târziu am aflat că au avut astfel de experiențe și au relatat impresii asemănătoare.
Am ajuns într-un loc frumos și m-am întâlnit cu Dumnezeu. Era un bătrân cu barba albă, îmbrăcat într-o cămașă albă, lungă, așa cum mi-L închipuiam în rugăciunile mele. Când L-am văzut, m-am dus ispășită și L-am rugat să mă lase să mă întorc acasă, fiindcă îmi pare rău că am murit. Pentru că de felul meu am fost excesiv de sensibilă, când primeam pedepse de la mama pentru năzbâtiile făcute, nu le puteam suporta și câteodată îmi doream moartea, fără să-i cunosc consecințele la acea vârstă. Acum am avut o iluminare. Gândurile intrau în mine direct. Dar nu erau ca pe pământ, vagi, imateriale sau abastracte. A fost posibil să-mi însușesc concepte dincolo de puterea de înțelegere a unui copil. Am înregistrat dintr-odată dimensiunea morții și regretam nesocotința mea de a-mi dori moartea, începând să înțeleg altfel severitatea mamei, manifestată uneori. Dumnezeu s-a înduioșat, m-a mângâiat pe creștet și mi-a dat aprobarea. M-am întors în cameră, am privit de sus și am ascultat totul în continuare plutind în tavan, apoi am intrat în propriul corp fără să mă întrerup din mirarea că nimeni nu a observat moartea mea căci pe mine mă marcase profund. Nu pot să vorbesc nici acum despre acest episod din viața mea fără să simt o tulburare lăuntrică dată de trăiri care nu se pot relata. Au fost trăiri alcătuite dintr-un altfel de energie decât cea cunoscută de noi pe pământ care mi s-a întipărit bine în minte. Până la acea vârstă nu auzisem de levitație, nici de astfel de desprinderi ale sufletului de corpul pământean, ca să cred că ce mi s-a întâmplat mie a fost numai un vis al imaginației despre asemenea întâmplări.
De atunci am rămas cu convingerea că religia joacă un rol important în viața oamenilor și că moartea este o continuare a vieții pe alte planuri.
Admit pe deplin părerile cercetătorilor care susțin că suntem mai mult decât corpurile și creierele noastre, și conștiința noastră există și dincolo de existența trupului. Ca atare, moartea nu este sfârșitul conștiinței, ci mai degrabă o existență într-un alt univers, cu alte dimensini decât cele cunoscute de noi în viața pământească. Ființa umană are o structură multidimensională și are mai multe universuri sau niveluri spirituale. "Toate experimentele noastre creează impresia că omul are foarte multe structuri stratificate " afirmă savantul rus Konstantin Korotkov.
Creierul uman este foarte complex, există atât de multe lucruri care se petrec în creier încât nu am ajuns să le cunoaștem pe toate. De aceea s+au inființat mai multe specialități medicale și ale științeii menite a-l trata și studia, printre care neurologia, psihologia, psihiatria, științe care au existat sub o formă sau alta din vremuri antice. Cu toate cercetările făcute, totuși, omul rămâne un mare mister al Creatorului precum și trecerea lui în cealaltă dimensiune a Univesului.
De câte ori îmi dau târcoale aceste întrebări, îmi pare că în urechi aud clopotele bisericii care trimit în văzduh gândul că există ceva răscolitor de profund în existența omenească și trebuie privit cu întreaga noastră ființă.
Toronto, Canada
|
Elena Buică 11/1/2013 |
Contact: |
|
|
