Mosia de Ioan Toderită
În multele si lungile convorbiri avute cu poetul Aurel M. Buricea, la resedintele sale de la Slănic Prahova si Poiana Cotofenesti, iar în ultimul timp la telefon, acesta rostea cu insistentă un nume: Ioan Toderită din Galati, colegi de facultate acum o jumătate de secol, acum scriitor de fortă. Ulterior, am descoperit că acelasi lucru îl făcea si în privinta mea, dar în sens invers, până când mă pomenesc cu un telefon de la Galati de la cineva care-mi vorbea ca unui vechi prieten. Mai mult, formula finală de salut dintre noi a fost „bine, prietene”, pe care, de fapt, mi-o trimitea si Aurel. Cred că Aurel a intuit că eu si Toderită suntem două firi care s-au căutat, iar acum se atrag, cum, de fapt, s-a si întâmplat. Amabilitătilor initiale le-a luat locul binecunoscutul schimb de cărti, prilej cu care am descoperit cu încântare un matematician pătruns în lumea literară pe usa din fată, acoperind o lungă arie de genuri si specii. Astfel i-am citit volumul de poezii „Bună dimineata, Domnule Mallarme”, excelentul text critic „Revelatia si relevanta textului literar”, încântătoarea demonstratie de virtuozitate matemetico-literară „Ion Barbu, categorii abisale matemetice”, iar mai nou, romanul „Mosia” si volumul de poezii „Vâltoarea clipelor esarfe.”
Pe măsură ce-l descopeream ca scriitor, mi-a crescut dorinta de a-l cunoaste personal, dar piedica cea mai mare era distanta, si nu întrevedeam nicio posibilitate. Mai aflu că a predat matemetica timp de vreo 47 de ani în Galati, că a fost director de scoală, că a fost si inspector scolar, că a publicat vreo sase volume într-ale matematicii. Dintr-un C.V. recent sunt informat că a publicat un număr mare de cărti de poezii si romane, dar si că a colaborat la reviste de primă mână din tară si din străinătate.
Întâmplarea îsi are si ea legile ei. Ne-am întâlnit la una din sedintele filialei Sud-Est a Uniunii Scriitorilor din Galati. Mi-l prezintă cineva, se ridică de pe scaun, pare că mă priveste „de sus.” Un munte de om. În momentul când mi-a întins mâna, m-am simtit ca un elev de clasa a V-a prins la tablă cu problema nerezolvată, asteptându-si sentinta. În acelasi timp, m-am imaginat, pentru o clipă, profesor de matematică, asistat la o lectie de masivul inspector Ioan Toderită.
Dincolo de impactul firesc – un profesor de Română dublat de scriitor are imaginatie – îl descopăr pe Omul Toderită, un nume ce contrastează izbitor cu diminutivul, dincolo de aparente, un om cumsecade, asezat, blajin, împăciuitor, dar cu un spirit ascutit, ferm, inteligent, convingător, vorbindu-mi limpede cu un usor accent sud-moldovenesc.
Lectura romanului MOSIA, editura AXIS LIBRI, Galati, 2012, 286 pagini, îmi confirmă pe deplin pe bijutierul slefuitor de limbă românească, pe prozatorul dublat de poet. Primul nume care mi-a venit instantaneu în minte ,în momentul când am încheiat lectura romanului, a fost Fănus Neagu. Si mai departe ideea: Dacă această carte ar fi apărut în momentul când Maestrul (să folosesc formula preferată a finului său, Buricea) atinsese apogeul gloriei literare, i-ar fi făcut o reală concurentă literară.
Mă voi strădui mai jos, să argumentez, cu textul în fată, afirmatia.
Actiunea romanului se petrece în zona Tulucesti, sat în apropierea Prutului de sud, iar conflictul are accente morale, sociale, politice si patriotice, fiind generat de prezenta unei baze militare rusesti în pădurea din apropiere, fapt neacceptat de săteni, care-i vedeau pe rusi ca pe niste ocupanti. Acestia sunt priviti, desigur, cu suspiciune, transformată treptat în ostilitate retinută, apoi fătisă, până la iminenta unei confruntări reale între săteni – haiduci moderni - si militarii rusi. Între cele două tabere se află BOSTANA - în matematică, un loc geometric, în literatură, un spatiu fabulos, mitic, unde se realizează întâlnirile de taină, initierile sexuale, punctul de sosire si de plecare a vestilor, loc ideal de supraveghere, de conspiratie, locul „trezirii din vis” al copilului în pragul adolescentei, când avea să se initieze în misiunea de cărutas. Personajul principal este Ion, fiul lui Andone si al Elisabetei, pe care cititorul îl descoperă într-o dublă ipostază: Eu- narator subiectiv, participant la persoana I, si El – narator obiectiv, martor, la persoana a III-a:
„A, uitasem, copilul eram eu. Noaptea apăsa cărarea în fundul Văii Mari. Stejarii se împutinaseră. Salcâmi, si plopi, si sălcii mă pândeau pe cărare. O stiam cum serpuieste, cum dreaptă taie valea cu urzici si pălămide.”(p.18)
„Tata venea greu de la fântână. Băiatul pe care-l lăsase să înjuge boii, să puie carul de drum, se învârtea prin ogradă, prin chiler. Căuta o sapă, o secure, un tărus. Băiatul, fiind eu, ocrotit de mama cu ochii căprui, luminosi, cu mers plecat pe urmele mele, prin ogradă.” (p.205)
Ca orice început bine gândit si lucrat, prima propozitie are o mare semnificatie în economia romanului. Este ca o tâsnire, ca o eliberare subiectivă, menită să sugereze trezirea la viată a subconstientului adolescentului, intrarea lui în zona întelegerii altei realităti ce avea să-i schimbe perceptia despre lume: „Priveam în cer, cu băgare de seamă.” E urmată, cum era si firesc pentru un incipit de roman, de o splendidă descriere care, pe un cititor cu experientă, îl trimite spre fabulosul imagist brăilean Fănus Neagu, ori spre enigmaticul Sadoveanu: „Printre ramurile stejarului obosit de sedere pe trupul meu, păsări tăiate în felii de înrămuritul cer zburau pe un drum doar de ele stiut, zburau spre fântâna amurgului curând. Simteam noaptea, la pândă, pe pădure si pe imasul lumii. O frunză lunecă din senin pe mâna dreaptă a soarelui din soc si din străfundul unei ghirlande inflorescente de soc.” (p.13) Urmează o alternantă de replici („- O să avem noapte de păcură, îl aud pe tata. Si mă-ta n-o venit să ne aducă făină...”), urmate tot de o descriere, apoi pătrunderea în fabulos, tot printr-un dialog, în care cititorul descoperă că pepenii au nume: pepenele galben e Grigore-Scăfârlie, pepenele verde-Manole.
Ca-ntr-un discurs oratoric, „captatio auditorium” este realizat tot printr-o propozitie rostită de tată adolescentului: „Despina o să doarmă cu tine, eu mă duc di pi făină. Ai grijă, vin mâini.” (p.14) Despina era proaspăt măritată cu vărul Ion, legat de cuptorul de pâine al satului ziua întreagă. Despina era atrăgătoare: „Îsi legăna soldurile ca-ntr-un dans de cadână în seraiul ei cu serpi si sâni de femeie azvârliti oriunde. Eu respiram rar si fierbinte, înăuntru, respiram ce vedeam si furam cu ochii ce vedeam. Despina plutea peste pepenii galbeni, verzi si indigo.” (p.16) Imaginatia adolescentului o ia razna. Se duse să hrănească un lup din pădurea Gârbova, apoi este urmărit de fantoma unui rus „scăpat din pădurea soră cu Valea Mare, legată de bostănile noastre cu seve si sânge, cu pofte de carne si scrum.” (p.21) Încep bombardamentele – exercitii zilnice ale rusilor. Perceptia adolescentului este olfactivă: „Mirosea urât, a bălegar si sudoare de rus, de soldat care trăia ca o cârtită în transee-cotlon. Apoi deodată, mirosea a pâine, asa, cu sânii lipiti de gura băiatului din bratele ei, asa goală ca Eva înainte de păcat.” (p.21) Scena este realizată printr-o subtilă alternantă a persoanelor a treia („Băiatul o găsi în bordei frumoasă ca o zână. O înveli cu suba tatălui său”), cu persoana întâia, pentru ca fictiunea să devină realitate („Despina suspina în bratele mele mirosind a pâine.”) (p.24) Initierea e plămădită de închipuirea maturului cu ochi de adolescent, căci, în finalul capitolului, cititorul descoperă o mărturisire: „Păcătuiam întâia oară, cu gândul, si durerea păcatului de a gândi avea să mă urmărească în multe vremi viitoare: viata, asa cum este, visul ei nesăbuit.” (p.24)
Am zăbovit mai mult asupra incipitului – capitol cheie al romanului - unde cititorul descoperă motivul literar fundamental pe care e construită actiunea – BOSTANA – zonă de singurătate, de initiere si de haiducie, demarcând două spatii care se resping. Asa se naste intriga romanului: iminenta ciocnire între tancurile rusesti de ocupatie, stationate în pădure, si orgoliul satului. De aici încolo, textul relevă disponibilitătile lirice ale scriitorului, metaforele îmbrăcând realitatea într-o aură, spre a o transforma în fabulos:
„Trestiile si păpurisurile tineau stejarul într-o rână.”(p.16)
„Amurgul pomăda cu raze violete risipirea apei în ierbi.”(p.17)
„Noaptea sufla greu, plină de apă si plumb.”(p.20)
„Caii de vânt săgetau podisul, în vremea întâiului pepene copt.” (p.25)
„Băiatul osteni cărarea cu pasi crăpati în talpă.” (p.28)
„Cumpăna scârtâi lung, cu muget de vită însetată.” (p.30)
„Din cer cădeau pe rând stele sulitate de cruci pământene.” (p.74)
„Boii rumegau mestecând linistea în dinti.” (p.99)
„Si-au năvălit zorii, cu soare si cântec de păsări, cu lumină cenusie, oarbă.” (p.100)
„Trânti un sac croncănitor de mere, fontă, fier si pulbere, în iarba cu miros de căpsună coaptă si lapte de alior.” (p.119)
„Praful adânc, în drum, ardea copitele boilor până departe.” (p.137)
Tata este plecat după făină si undelemn, după peste si pâine, iar Ion nu este singur, căci a luat în primire destinul - căruta cu boii săi: Plăvan si Satan. Noaptea îi reteză vederea mâinilor si a picioarelor. Acum adolescentul trebuie să sară din haina sa: „M-am rezemat de suflarea mea. Deschid ochii mari în smoala umedă a întunericului”, spre a încerca o altă initiere, aceea a bărbatului care învată să înjure.
De aici încolo, se deschide firul epic, ce poate fi urmărit pe secvente epice.
În prima, Ion este trimis de tatăl său la conac cu boii, cărăus la arendas si la vătaful Tufă, pentru a duce la moară, la Tătarca, sacii plini cu grâu. Copilul-bărbat călătoreste acum cu imaginatia într-o saretă boierească. Aici apare si al doilea motiv literar al romanului: FÂNTÂNA unde va adăpa boii: „Se auzi în fundul pământului un gâlgâit întunecat. Apa umple ciutura, apa din ciutură si ciutura, laolaltă cu imaginea fărâmitată a băiatului de pe ghizdea, în izvoarele fântânii, apa dezlega stelele de gravitatea lor în cumpănă.” (p.30)
Următoarea scenă apropie cele două tabere: sătenii (haiducii) si rusii din pădure. Gheorghe scoate, cu boii lui, spre uimirea si rusinea rusilor umiliti, un tanc împotmolit: „Reptila, umilită de frânghia ce lega osia carului de nara-lui-belciug, se urni din lutul nisipos. Senilele salvară scufundarea monstrului, parcă ademenit de biciul lui Gheorghe.” (p.41)
Căruta lui Ion străbate un tinut fabulos, umplut cu toponime: Valea Mare, Drumul Târnăsoaiei, Conacul, Pădurea lui Ciucă, Moara Schiopului. Ajunge la conacul mosierului Ciucă intrând prin Poarta Haiducilor. Trebuie să dovedească că este bărbat ,încărcând sacii: „O grămadă de saci îl astepta plictisită. Cu un pas înfipt în buza prispei,cu un alt pas sprijinindu-i pe burtă spre car.” Ajunge la Moara Turcului, la Tătarca, macină, se întoarce cu făina, dar si cu un sac cu „mere” care se vor dovedi mai târziu grenade. Haiducii (moderni) pregătesc cu mare grijă „răfuiala” cu rusii, dar si cu ... Niculina – o altă plăsmuire a imaginatiei adolescentului, asa cum plăsmuiri sunt lupul Cathar si câinele Dahomey. Ajunge la conac ud, plouat, iar acolo visează că doarme în patul cu cerceafuri al boierului. Se trezeste „în miros de hlujani si sudoare de tată”. Apar rusii la conac. O primă ciocnire. Sunt mai întâi îmbătati, dezarmati, înecati în grâu, prizonieri. Sugestivă este dorinta lui Ion Brânză: „Dă-i afară din conac pe nenorocitii ăia! Că pute grâul a rus si nu-l mai mănâncă nici dracu’.” (p.112) Băiatul se întoarce cu boii acasă, în timp ce rusii se întorc să-i pedepsească pentru incendierea celorlalte tancuri, la conac. Oamenii se dezvinovătesc: „Nu io ti-am ars tancurli. Soldatii tăi betivi au aruncat mucuri de tigări în motorină.” (p.125) Ion se întoarce acasă în timp ce Nebunul satului striga: „Vin americanii, mi-a spus mie ăla cu sapcă.” (p.139) În sat, rusii, pusi pe cercetare, sunt îmbătati cu secărică. Izbucnirile tăranilor îsi au tâlcul si orgoliile lor: „Dă-i în crucea mamii lor! După ce i-am dus la Berlin pe gratis...” (p.152)
Adevăratul motiv al mâniei tăranilor de-abia acum transpare. Acesta a fost doar pretextul: „Cum să fim noi toti ca unul, la colhoz? Cum să trăim noi fără hotar, fără pământul dat de Dumnezeu?”(p.153) Starea de mânie mocnită este depăsită. Într-un gest spontan, solidar, este incendiat Căminul cultural din localitate: „Focul, ca o căciulă de cioban suit pe munte, strălucea în lumina lunii, de ceară, de pară, de stuf ars si pârjol jertfelnic.”(p.158) Nu sărise nimeni să-l stingă. Două replici sunt sugestive pentru a ilustra victoria satului: „O ars casa diavolului”, observă bucuroasă mama, iar tata zâmbi înmuind mămăliga în tigaie, îsi aminti de nebunul Parfene. Luă vorbele lui si le aruncă mamei: „Or să vină americanii, Veto!”(164)
Cea de-a doua secventă a romanului urmăreste minutioasele si tăinuitele pregătiri pentru marea confruntare dintre cele două tabere. Tăranii-haiduci sunt condusi si reprezentati de fratii Sărmaru - Costache si Hristache care „încep să adune neamurile.” Pătrund până în „pătulul” de pază al rusilor. Le însală vigilenta cu vorbe mestesugite, spionând. În sat e forfotă. Politistii, vopsiti în uniforme de militieni, cercetează pe presupusii incendiatori ai tancurilor. Sătenii se împart în două: unii trec la comunisti, altii rămân loiali regalitătii, tocmai în pragul alegerilor. Lozincile de pe garduri spun totul: „Votati soarele!”, „Jos comunismul!” Împroprietărirea se face după criterii politice, uneori cinice. Unei femei îi mor copiii si sotul în război - si la Stalingrad, si în Tatra -, dar este sfătuită să facă cerere de împroprietărire numai pentru cei din Tatra: „Ei, pe ăsta te rog să nu-l numeri în cerere, că nu le place rusilor, a fost cotropitor, întelegi? –Da, Da, Costache si Melinte au murit în Tatra. Ăstia sunt eliberatori. Trece două hectatre.”(p.199) Preotul Ciobanu si preotul Ciorpec cară cu roabele cenusa căminului incendiat în cimitir: „Cenusa s-o împrăstiem pe morminte, să răsară flori si liliac. Să sfintim totul, că-i tărână păcătoasă, că-i lut de casă comunistă!”
Peagătirile pentru confruntare continuă. Este adus pe ascuns chiar un tun, niste mitraliere, pistoale, cartuse. Forfota se mută în Bostane. Vătaful Tufă este împuscat la conac, nu de rusi, ci de jandarmul Parfene. Despina îsi face datoria de infirmieră si-l salvează miraculos. Sunt depistati si dezarmati niste rusi apăruti în bostană. Acum motivul literar este BORDEIUL, care nu mai este loc de odihnă, ci locul statului major. Tensiunea creste. Sabotajul este iminent. Vorba este scurtă, îngrijorată. Scriitorul se dovedeste un fin cunoscător al graiului moldovenesc, în care se născuse, de aceea reproduce în multe locuri vorbirea dulce-neaosă a tăranilor: „--Vorghiai di marsina rusilor. Cum dracu s-o ridicat la dial pi dialul Pailor? - Cum dracu o ajuns la sireada lu Voicu? - Vo sinsi soldati. O împuscat vrio două vasi...si pi Voicu..”(p.262) Se împart comenzile pentru luptă: „Tu, Miroane, intri în pădurea lor să vezi cam câti crapă! Tu, frate, vezi pe Vârlan! Un cutit si taie-i pofta di comunism! Tu, Rosule, să-l scoti din iad pe basarabean si să-l duci în beci la Brusture, cât îi chisăm noi pe rusi!”
Finalul este alegoric, duce cu gândul la cel din „Tiganiada” lui Budai Deleanu. Totul degenerează într-o betie la care iau parte si militienii, si trădătorii, si sabotorii. Cristache turna din om în om putoarea tuicii de cazan. Toti cântă un imn-colind, un imn - baladă, revoltă strigată striat: „Noi suntem golanii/ Noi suntem golanii cu chistolu-n sold/...Plece rusu-acasă/ Că n-avem pe masă/ Cudric, tămâioasă/, Pâine să-i hrănim!/[...] Jos comunismu,/ Jos internationalismu,/ Noi suntem golani!/” Mascarada este deja în floare. Toti sunt rătăciti în „pădure”, bucurosi că vor veni americanii. Replica ironic-amară a autorului face cât o carte de sociologie: „Au venit americanii, si tare mă tem că mosia lui Ciucă, mosia lui Decebal, va fi jucată la bursă, up and down pe balansoarul altor istorii încrâncenate.”
Notatia eseistică de final este cutremurătoare, încărcată de amărăciune si dezamăgire, de har patriotic, justificând si titlul romanului: „Îsi doreau o mosie Sărmarii, a lui Valinatos. Fratii, Brânză Ion, Hristache si Miron - mosia lui Ciucă, fiecare cu vătaf destoinic, cu slugi vrednice, cu argati credinciosi. Mai mult decât fusese – la începutul lumii – mosia lumii, dată omului s-o înflorească, mai putin decât mosia României fusese înainte de război. Cât comunismul s-o ocolească, să-i cinstească dreptul la mosia unui neam. Nu puteam întelege imnul lor. Noaptea îmi închise ochii în bordeiul plin de flăcări.” Propozitia finală este transformată într-o poezie care cumulează suferintă: „Focul des ne-des-cântat e ca apa nesfintită/ Poartă-n el doar un oftat/ Si-o tăcere grea, cumplită/.”
Parcă dorind să-mi confirme apropierea lui Toderită de marele bijutier al limbii române Fănus Neagu, la o recitire cu creionul în mână al romanului său, descopăr, peste motivele literare (bostana, fântâna si bordeiul), un laitmotiv, de data aceasta liric, ce contrapunctează pasajele epice si dialogate, evidentiind poetul. Este laitmotivul SOARELUI, sub straja căruia vietuiesc oamenii si evenimentele:
„Soarele învinetea cu albastru si fum de apă poienile pădurii.” (p.34)
„Intra în ograda argatilor cam în acelasi loc unde-si făcea cuib soarele, vara pe amurg.” (p.56)
„Focul cerului, strâns în lumina soarelui, stingea cu alt foc, picurat, cărbunii pământului.” (p.59)
„Soarele râdea ca un zeu nesimtit, râdea de bărbătia lui vrednică.” (p.63)
„Nu reusi călăretul să fie observat de soare. Lumina amiezii topi bratele lui.” (p.64)
„Când să-mi azvârle pieptănul în ochi, soarele din crestetul meu a împietrit o clipă.” (p.66)
„Soarele îsi dădea suflarea pe Drumul Mare, cu lumina aprinsă a unui salcâm la capul lui.” (p.73)
„Soarele îsi tinea ascuns diamantul privirii sale pe lume.” (p.100)
„Soarele vărui depărtarea cu lumina cenusie a după-amiezii.” (p.128)
„Soarele privea cu ochi de bou înjunghiat, cu cercăne vinete de nori în jurul lui.” (p.141)
„Soarele, de cerneală, vânăt de asteptare, rosu de mânie si violet de regret, se topi.” (p.142)
„Soarele, cu ochi de om ascuns la rădăcina unui nor si în trunchiul stejarului, plesni în două si în mai multe fărâme de diamant.” (p.176)
„Soarele începu să ardă coarnele boilor, ochii si fruntea omenească.” (p.215)
„Soarele purta umbra lor, a uriasilor încălecati pe cai fără culoare.” (p.221)
„Tancul alerga să prindă soarele în amurg.” (p.229)
„Păsările cântătoare slăbeau răsăritul soarelui. Soarele cu ochii deschisi în silă, privea indiferent.” (p.245)
„Soarele ardea coliba ei cu foc de gheată.” (p.249)
„Soarele apăru oval, ou fiert într-un ceaun de tuci, întors cu gura în jos pe pământ, cu tortile pe zări fumegânde. (p.265)
Modernitatea romanului este realizată cu stiintă, de un autor care are exercitiul dialogului cu o largă categorie de cititori. Sunt multi dispusi să savureze stilistica textului, altii urmăresc pasajele descriptive, iar multi, pur si simplu, epica. Există o categorie de cititori care gustă întelepciunea, manifestată în proverbe si maxime, învătături de viată trecute printr-o lungă experientă de viată, care încântă si înnobilează spiritul:
„Gândurilor n-ai cum să le strigi.”(p.15)
„Culorile, când se vestejesc pe cer, se împământenesc în fructele pământului.” (p.16)
„Bucuria e de pret când durerea e întreagă.”(p.18)
„De multă dulceată poti muri îndulcindu-ti închipuirea.” (p.21)
„Vorbele au nevoie de mult venin pentru a fi vorbite.” (p.29)
„Cu o femeie încruntată, orice bărbat se poartă cu... minte.” (p.42)
„Omul flămând mai întotdeauna fuge în pădure.” (p.44)
„Inima, de lemn de-ar fi, are funii si zale care să ne lege de rotile ceasornicului ei.” (p.66)
„Îngerii pot avea nevoie de diavoli, dar tot îngeri rămân.” (p.68)
„Omul macină ce a însământat. Marea stiintă a vietii este să însământăm din cât n-am măcinat.” (p.74)
„În cruce cred doar păcătosii, doar necredinciosii în om.” (p.76)
„Toate celelalte urmări ale focului, precum viata, nu-s decât fum!” (p.83)
„Omul si boii lui în acelasi jug îsi împart durerea împovărării.” (p.91)
„Vremea amintirii e mai de pret ca vremea retrăirii.” (p.92)
„Nu există realitate, totul este vis. Cei ce nu visează sunt morti, morti reali.” (p.94)
„Nelinistea, neliniste seamănă, precum linistea, tăcere de moarte, tăcerea suverană oricărei tăceri.” (p.103)
„Omul în pădure e o sălbăticiune firavă, mai fără rost ca fiara, ca firul de iarbă, de păpădie, mai fără înrudire cu alt om.” (p.114)
„Împăratii au picioare de om de rând.” (p.117)
„Urechea vede ce nu aude ochiul!” (p.127)
„Toate drumurile văzute si nevăzute străbat cerul si pământul, precum destinele însotesc fiinta în neant.” (p.137)
„Clopotele au glasul focului prins în tărână.” (p.140)
„Puterea omenească stă în picioare. În cât pot ele călca pământul. Până unde ochii lui Dumnezeu văd pământul.” (p.155)
„Mintea omenească poartă înfătisarea lumii de dincolo pentru a întelege lumea de aici.” (p.157)
„Omul iubeste mărul înainte de a înflori.” (p.163)
„Viclenia este întelepciunea omului viclean.” (p.174)
„Cei care văd uită să audă. După cum cei care iubesc uită să urască.” (p.176)
„Taina este o minciună convingătoare ca si adevărul.” (p.186)
„Vorbele neîntelese nu ne uimesc, cât ne înfurie.” (p.187)
„Între suflete nu există porti, ci o vesnică ascultare.” (p.209)
„În cer si copiii sunt mosnegi.” (p.216)
„Viata este o iubire pe ascuns.” (p.226)
„E prea devreme să-ti pese de ziua de mâine, când nu stii cum se sfârseste ziua de azi.” (p.247)
„În orice mormânt intrăm pe brânci, cum venim pe lume la nastere.” (p.247)
„Când apa se sfârseste, ecourile pădurii sugrumă stejarii.” (p.268)
Aceste insertii apartinând registrului stilistic cult, aforistic, sunt echilibrate în roman printr-o tot atât de bogată paletă populară, reprezentată prin texte folclorice având tâlcul lor. Doar din considerente tinând de economia textului nu le transcriem pe toate, dar în roman, pentru cititor, au savoarea si întelepciunea lor. Transcriem câreva care sună a descântec:
„Frunza codrului răstoarnă/ pofta noastră de război/ de-i muscată-n dinti cu teamă/ si-i suită-n cer napoi.”(p.148)
„Adă, adă tătăneasă/ gălbenele de mireasă/ frunze, frunza pălămidei/ suc din gurile omidei.”(p.227)
„Focul des ne-des-cântat/ e ca apa nesfintită/ Poartă-n el doar un oftat/ si-o tăcere grea, cumplită/.”(p.271)
MOSIA este o carte care dovedeste o înteligentă artistică superioară si o înzestrare lingvistică nebănuită, a unui matemetician de vocatie, pătruns în lumea literelor prin talent si prin pasiunea pentru cuvântul românesc frumos. O carte căreia îi savurezi, ca cititor, dulceata si întelepciunea zicerii, căci limba ei fosneste asemeni câmpiei Tulucestilor, este o carte izvorâtă din vraja amintirii. O carte care pune în vorbirea personajelor savurosul grai sud-moldovean. O carte scrisă în registre stilistice diferite, dar si cu insertii eseistice, lirice, si populare. O carte care învăluie realul în haina nobilă a fabulosului trecut prin filtrul amintirilor.
|
T. Damian 10/30/2013 |
Contact: |
|
|
