Garduri
Dacă în ultimii 23 de ani ne-am priceput la ceva atunci, fără tăgadă, priceperea noastră la ridicatul de garduri, de toate felurile si mărimile, ocupă un loc de cinste. Gardul nu este nimic altceva decât o opreliste în calea cuiva sau a ceva. Că e un gard din bârne si scânduri de lemn bătut de vreme, sau unul de beton, nou, cu decoratiuni mesterite, în spatele căruia stau câini de rasă si de pază, nu are nicio importantă, gardul tot o opreliste rămâne.
Garduri am pus cam peste tot, să nu ne mai vedem, să nu ne mai auzim, să nu mai putem zburda ca păsările în înaltul cerului. Am făcut din cerul de sub picioarele noastre un tărâm presărat cu bariere, mai scunde sau mai înalte, de care nu poti trece decât cu permisul. Bine că n-am săpat si transee lângă ele; nu încă…
Când eram pusti zburdam nestingheriti printre si pe munti, dealuri, văi si câmpii. Scăldatul în râuri, gârle si bălti era un episod văratec aproape humulestean. Acum nu prea mai poti că dai de garduri în spatele cărora stau oameni care ne întreabă de… permis. Si n-avem, că nu stiam de gardurile astea, noi si multe, si nu ne-am făcut documente din vreme.
Astă vară am încercat să ajung la un izvor pe care-l stiam din copilărie. Asezat la liziera pădurii, străjuit de corni bătrâni si rugi de mure, izvorul si apa sa rece si cristalină erau o desfătare de care ne bucuram noi copiii mai temerari, mici cercetasi ai dealurilor dimprejurul obstei noastre. Atunci aveam o obste; acum nu, de-atatea garduri. Fireste, n-am mai putut ajunge la el. Cârdul de garduri mi se împotrivea hotărît. Si n-aveam nici permis si nici berbece să-l străpung. Iar timp să fac un ocol de-un kilometru, de unde? Că si timpul are garduri ‘nalte acum!
În ziua de azi, gardul a îmbrăcat nenumărate forme. La intrarea într-o cârciumă urbană era scris mare: „nu avem wifi, vorbiti între voi!” Scurt pe doi, minunatele telefoane, mobile si destepte, ale minunatei lumi noi nu sunt altceva decât niste garduri clădite să ne răpească din savoarea de a ne bucura unii de altii, de Omul din noi. La fel si televizorul, calculatorul sau alte drăcii considerate miracole ale tehnicii moderne. Familii întregi isi duc traiul de seară cu seară – ca ziua sunt ocupati cu mersul la lucru, undeva departe de casă si de ai lor – înapoia ecranelor scânteietoare si zgomotoase, si înapoia peretilor, că, deh, fiecare cu camera si emisiunea lui. Ecrane-garduri si pereti-garduri!
Garduri, garduri, garduri peste tot… Într-un singur loc însă ne-am ocosit să le dărâmăm fără noimă: la marginile tării. Acolo le-am îmburdat de tot făcându-le una cu pămîntul. Poate de aia îsi permit unii, anonimi, urmăriti penal pe alte meleaguri, cu firme fără istoric ascunse după siruri nesfârsite de garduri – zi-le suveici – să vină aici si să râvnească la aurul nostru, la aurul Rosiei Montane.
Un frumos cântec, autohton si autentic, ne spune ca „dacă piere straja noastră va pieri si tara noastră.” De ce n-am lua aminte si am pune gardurile acolo unde trebuie?
Toronto / Oct 2013
|
Cristian Medelean 10/18/2013 |
Contact: |
|
|
