Prin România - în vara anului 2013
Desi nu aveam bine remediate niste probleme medicale, totusi am ajuns si anul acesta pe plaiurile natale. De data asta, atârnă în cântar si gândul că în anul următor ar putea să apară mai multe probleme de sănătate, dar mă îmbrâncea acolo lansarea volumului "Zâmbind vietii" si dorinta să le zâmbesc "pe viu" dragilor mei prieteni pe care i-am avut înaintea ochilor când am scris cartea, prieteni dragi care mă asteptau ca si la celelalte lansări din anii anteriori.
Bucurestiul, dar si celelate localităti ale tării, fără exceptie, mi-au oferit satisfactia de a constata că totusi tara se miscă, viata nu stă în loc, se construieste mult. Sunt multe clădiri noi, multe prefaceri. Orasele s-au extins ca în poveste, iar satele si-au schimbat înfătisarea. Orasul Alexandria e de nerecunoscut, iar în Tigănesti, comuna mea natală, putine sunt casele fără baie si grup sanitar în interior.
În Bucuresti, însă, nu s-a rezolvat sub nicio formă problema maidanezilor care, ca pe vremuri de sălbăticie, uneori sfâsie oamenii si copiii. Se simte progresul în tot ce fac oamenii pentru ei însisi, chiar dacă sunt si foarte multi insi oropsiti. Ceea ce depinde de gurvern, ne insuflă nu de putine ori o revoltă înghitită cu amar, de care nu vom scăpa curând. Poporul aflat într-o confuzie totală, îi va vota cu sârg si în viitor.
Lansarea cărtii mele la Biblioteca Metropolitană din Bucuresti, dar si la Biblioteca Judeteană "Marin Preda" din Alexandria Teleormanului meu natal, a fost mai mult decât m-am asteptat. Teleormănenii mei au făcut o pregătire cu nimic mai prejos decât cea din capitală, dovadă că actul cultural are rădăcini în toată tara. Nimic nu i-a scăpat din vedere echipei acestei biblioteci în frunte cu noul si inimosul director, domnul Viorel Fota. Au primit aprecierile multor persoane. Chiar astăzi, trei luni mai tarziu, am primit un telefon din tară în care cineva mi-a comunicat că a vazut la televizor această lansare. Aceste rânduri s-au asternut aici spre lauda lor însotite de multumirile mele, pe care le adresez si celor din Bucuresti. Si mai am o datorie de suflet, cea pentru Clujuletul tineretelor mele care m-a asteptat să-mi prezinte cartea prietenilor dragi de odinioară. Capriciile sănătătii m-au împiedicat să fiu prezentă, dar am aflat că totul a decurs ca si când as fi fost în mijlocul lor. Domnul presedinte al Ligii Scriitorilor din România, Al. Florin Tene, a făcut o prezentare elogioasa, prin prizma rigorii unui critic literar, iar poeta si scriitoarea Georgeta Resteman a impresionat prin înalta tinută a expunerii.
Până să mă întremez ca să fac fată drumului lung de întoarcere în Canada si apoi viitoarei vacante de vară planificată cu întreaga familie la Las Vegas, mi-am petrecut mai multe zile in comuna Tigănesti si am primit ajutorul doctorilor români care mi-au făcut o impresie deosebit de bună, în special doctorita Ioana Drăgănus. Le multumesc si pe această cale. Am rămas profund convinsă că aerul, apa, pământul, climatul locului unde te-ai născut si de care te simti legat sufleteste au un rol benefic pentru întremarea organismului. Momente si întâmplări trăinte în simplitate, in lumea vietii de la tară, mi-au adus bucurii de care parcă uitasem că pot exista. Devotamentul cu care am fost îngrijită, comunicarea cu oamenii care m-au vizitat si mi-au arătat interesul pentru sănătatea mea, dar si mândria că au un reprezentant al comunei care a făcut-o cunoscută prin scrieri, mi-au încălzit inima. La biserică, după predică, preotul a vorbit sătenilor despre prezenta mea în comună, apoi mi-a dat microfonul dacă doresc să le adresez un cuvânt. Le-am vorbit din adâncul inimii si au simtit-o. O măicută cu vârsta mai înaintată decât a mea, a venit să-mi multumească în cuvinte simple, asa cum s-a priceput ea. Mi-a prins mâinile în mâinile ei, s-a uitat adânc în ochii mei si a vorbit tare si răspicat: "Maică, să nu mai pleci de la noi. Noi o să te votăm cu totii să fii în Parlament, că nimeni n-a vorbit despre noi asa frumos ca alde matale" si biserica a răsunat de aplauze ca la scenă deschisă. O altă surpriză plăcută mi-a oferit o foarte apreciată învătătoare-profesoară, Mioara Buică, oferindu-mi CD-uri cu fotografii ale lectiilor tinute cu copiii si părintii lor la casa în care m-am născut, sau la scoală, ca un omagiu adus scrierilor închinate sătenilor. Mi s-a înfiorat inima văzând panoul cu fotografia si citatele din scrierile mele la care copiii îmi ofereau flori, asa cum am primit de-a lungul carierei mele de dascal. Tot ea m-a invitat la un frumos spectacol-concurs interjudetean cu tema Drăgaica pe care l-a pregătit împreună cu doamna profesoară Flori Anghel.
Dar pentru că viata nu este alcătuită doar în culori luminoase, în fata griului întunecat am avut tăria să zâmbesc. La propunerea Ligii Scriitorilor de a mi se acorda titlul de cetătean de onoare al comunei, pe căi ocolite mi s-a spus că cei de la Primărie nu sunt de acord, fiindcă fac parte dintr-o familie care a exploatat pe "greii" celor de la conducerea comunei. Este ecoul transmis prin fiii acelora de pe vremea tatălui meu care nu i-au putut uita prestigiul cu care tata s-a impus în comună si chiar dincolo de granitele ei, în timp ce ei înghit cu năduf lipsa de consideratie a sătenilor. Dar Tigănestiul mi-a oferit multe alte întâmplări la care mă gândesc cu emotie. La parastasul pe care l-a făcut după săvârsirea din viată a vărului meu, Mărus Buică, sotia lui, Culina, ducându-se la cimitir, a văzut că după ea se tine câinele drag al celui dispărut. Oricât a încercat să-l gonească acasă, câinele totusi a ajuns la cimitir. Acolo s-a asezat pe mormânt, a pus botul în pământ si părea că plânge. Când a ajuns acasă, l-am mângâiat înduiosată de suferinta lui. S-a uitat în ochii mei si părea că întelege ceea ce îi spuneam cu cuvinte blânde, că viata asta este uneori câinească si pentru oameni si trebuie s-o ducem asa cum este, fiindcă altă lume mai bună decât asta nu mai există.
Si, vorbind de trăirile interioare ale câinilor, o altă întâmplare ne-a pus pe gânduri. Într-o altă sâmbătă când s-a dus Culina la mormânt, s-a intâlnit cu o verisoară care a pus ochii pe un cătel frumos care se plimba în voie, l-a băgat în sacosă si a plecat cu el acasă. A doua zi de dimineată, mama cătelului, care locuia în curtea paznicilor cimitirului, umbla prin curtea noastră căutându-si puiul. Luase urma Culinei, pentru că pe cea a cătelului o pierduse fiindcă a fost băgat în sacosă. Se uita rugător în ochii nostri să-i dăm puiul.
Si atunci, cum să nu te atragă acea lume în care trăirile simple si curate te cheamă cu vocea lor interioară de nestăvilit ?!
Mă întorc iarăsi acolo unde vietuiesc în adâncul trăirilor mele. Nu pot să mă sustrag chemării locului natal întipărită în vesnicia timpului. Mă fură gândurile si se tese un dialog cu oamenii peste timp, un dialog cu însusi timpul si, din când în când, fac câte un popas la câte o clipă prea repede trecătoare peste care a alunecat un licăr de lumină. Si, cuprinsă de farmecul unei existente care pare când că am trăit-o, când că mi se pare, pun repede mâna pe creion s-o prind, s-o recreez, s-o torn într-o formă care să-i dea viată, să rămână sub ochii mei ca o certitudine. Amintirea, de care nu putem si nici nu vrem să scăpăm, stă ascunsă în cotloanele inimii sau ale creierului - nu s-a descoperit până acum unde se cuibăreste - si de acolo îsi trimite iluminarea sa continuă.
Din Tigănesti îmi trag sevele care ajung să se întrupeze în pagini de carte pe care le pun apoi în ferestrele deschise ale internetului la care se pot opri cititorii, fie în zorul treburilor, fie făcând un popas mai pe îndelete, ori salutând-le doar din mers. Sunt unii care comunica cu mine printre rânduri, ca într-o frătie, alţii mai răstălmăcesc sau nici nu găsesc nicio punte de comunicare cu mine – si această diversitate de ecouri, nu-mi pune piedici si nici chiar gândul că nemurirea nu-mi dă ocol. Rămân neclintită în lumea de gânduri si în cea a cuvântului-lumină întruchipat în scrieri.
|
Elena Buica 10/16/2013 |
Contact: |
|
|
