Gestul lipsit de demnitate - Reprimarea vietii
Sinuciderea este cea mai imorală dintre crime Massimo Bontempelli
Citesc în ziare despre câteva sinucideri: Tragedie! O tânără de 15 ani s-a spânzurat la marginea municipiului Botosani..., O fată de 15 ani din Vâlcea s-a aruncat în fața trenului, Un bărbat tocmai s-a aruncat în cap de la etajul 17 al unui hotel, în buricul Bucureștilor.
SINUCIDEREA - un gest tragic, lipsit de demnitate, o dovadă de slăbiciune a celor care-l săvârsesc. Explicarea gestului, existent încă din timpuri străvechi si care se perpetuează si în timpurile noastre, a fost încercată de psihologi, psihiatrii, neurologi, filozofi, scriitori. Este traŹgic, deoarece se datorează unei crize personale acute. Omul este dintr-o dată rupt de temeiul Divin, nu mai crede în existenta Creatorului sau nu a crezut niciodată, se simte părăsit de toti cei din jur. Si-a distrus singur religiozitatea sufletului, a rupt legăturile cu cei apropiati, s-a înstrăinat. Motivatiile atribuite de obiŹcei sinuciderii (sărăcia, patologia psihică, gelozia, betia, suferintele trupesti etc.) pot fi uneori reale, dar pot fi si autoinduse de persoana respectivă, eului său. Adevăratele rădăcini ale sinuciderii nu constau în dificultătile vietii, ci sunt datorate faptului că oamenii nu cunosc scopul vietii lor, pentru a da la o parte greutătile reale sau imaginare. Lipsa moralitătii duce la săvârsirea acestui fapt reprobabil sinuciderea, atunci când nu se face diferentierea intentiilor, deciziilor, actiunilor bune de cele rele, ele întotdeauna aflându-se alăturate. Cum s-ar întelege, de exemplu, curajul, puterea, dacă lasitatea, slăbiciunea nu ar sta alături de ele? De fiecare dată însă, când se face alegerea - fiindcă avem libertatea de a hotărî singuri ea trebuie făcută în spirit moral. Să alegem ce este demn fiintei noastre umane, fiindcă ceea ce este bine, demn, dorit, moral produce bucurie, multumire. Ne întrebăm, pe bună dreptate, de ce această teamă, în special a unor tineri, asupra viitorului, teamă ce-i împinge la consumul de droguri si reprimarea vietii? De ce atunci când gândim asupra viitorului, nu întoarcem pentru o clipă fata spre trecut, spre lupta, puterea mosilor, strămosilor nostri? Au avut ei conditii mai bune de viată? De cele mai multe ori, nu! Dar au avut curajul să lupte cu greutătile ei. Nu le-a lipsit dragostea de viată, i-au făcut loc în inimile lor. Si-apoi, trăim între oameni, primim lovituri, putem cădea, ne putem răni, dar trebuie să avem puterea de a ne ridica, de a ne vindeca, de a merge mai departe!
Am citit că într-una din universitătile unui stat din America, la o investigare amănuntită a studentilor care au înŹcercat să se sinucidă, s-a constatat că 85% nu aveau nici un scop în viată, cu toate că urmau studiul; 93% din ei erau sănăŹtosi fizic si psihic, aveau conditii bune de trai, se înteleŹgeau bine cu familia, participau activ la viata obstească si aveau toate motivele să fie multumiti de rezultatele scolare si că, spune psihiatrul vienez Viktor Frankl (1905-1997) autorul - nici nu se puŹnea problema nevoilor nesatisfăcute. Punându-si întrebarea: ce a putut atunci să deŹtermine o persoană, multumită de viată, să încerce să se siŹnucidă? Răspunde: Necunoasterea sensului vietii, dorinta firească pentru viată fiind înlocuită cu atractia pentru moarte, prin atingerea nivelului maxim de sinŹgurătate interioară, disperare, tristete. Considerat profetul sensului vietii, Frankl a fost preocupat de valoarea sensului ei, considerând că vointa de a găsi si de a da un sens vietii, este forta motrice primordială a omului. La cei 13 ani ai săi, când profesorul de chimie a afirmat că viata nu este altceva decât un proces de ardere, a sărit în picioare si i-a spus: Domnule profesor, dacă viata nu este altceva decât un proces de ardere, atunci care mai este sensul ei?!
Făcând o scurtă incursiune în filozofie, voi aminti sumar felul în care au privit diversi filozofi, acest mare păcat al sinuciderii. Atenieni, striga Socrate, nu este atât de greu să scapi de moarte, cât este să fugi de păcat, căci acesta aleargă mai iute ca moartea! Tot el spunea: Cu cât va fi mai multă necredintă decât credintă, cu atât va fi mai multă neexistentă decât existentă.
Filozoful stoic roman Seneca spunea: Chibzuieste cum ai putea să părăsesti cu sufletul împăcat o viată pe care multi o îmbrătisează si de care se tin precum cei ce sunt furati de suvoiul apei se agată de buruieni si de pietre
Cei mai multi se zbat neputinciosi între frica mortii si chinurile vietii; nu vor să trăiască si nu stiu să moară.
Filozoful grec Epictet sfătuia ca la orice ademenire exterioară să răspundem cu o virtute interioară, fiindcă greutăti ale vietii întâlnim la tot pasul, dar trebuie să căutăm si să găsim forta interioară cu care să le tinem piept, căci fericirea se obtine cu vointă. El considera că judecata pe care trebuie să ne-o formăm pe parcursul vietii, ne va face să ne abtinem de la anumite lucruri, actiuni, să fim binevoitori cu semenii si să ascultăm de poruncile divine.
Împăratul roman, filozoful Marcu Aureliu sfătuia să nu spunem niciodată: nenorocitul de mine, ci să rămânem senini, nici încovoiati de prezent si nici nelinistiti din cauza viitorului. De aceea religia ne învată că atunci când ne apasă grijile prea tare, când simtim că nu le mai putem duce în spate, să le lăsăm în seama lui Dumnezeu: Nu vă îngrijorați de nimic; ci, în orice lucru, aduceți cererile voastre la cunoștința lui Dumnezeu, prin rugăciuni și cereri, cu mulțumiri. (Filipeni 4:6)
Filozoful francez René Descartes, într-o frumoasă scrisoare adresată Principesei Elisabeta, în 1645, explica cum un om poate să devină multumit cu el însusi fără să astepte nimic din altă parte, observând doar niste lucruri: Dacă noi facem întotdeauna ceea ce dictează ratiunea noastră, nu vom avea niciodată un subiect de remuscare, chiar dacă evenimentele ne-ar arăta după aceea că ne-am înselat, fiindcă nu a fost din greseala noastră.[
] În plus, nici nu este necesar ca ratiunea noastră să nu se însele, este de-ajuns constiinta noastră să ne arate că nu ne-au lipsit niciodată hotărârea si virtutea de a executa toate lucrurile pe care le-am judecat a fi cele mai bune, si în acest fel virtutea singură este suficientă pentru a ne face fericiti în viata aceasta .
Spinoza, filozof evreu-olandez, spunea: Când sufletul se bucură de dragostea divină, altfel spus de beatitudine, el are puterea de a se înfrâna apetiturilor rele. Si cum puterea omului constă în inteligentă, nimeni nu se bucură de beatitudine fiindcă el si-a înfrânat afectiunile, dar din contra, puterea de a-si înfrâna afectiunile, naste din beatitudinea însăsi.
Filozoful german Immanuel Kant sustinea că virtutea de care are nevoie fiecare om în luarea deciziilor sale, poate fi dobândită, căci moralitatea omului nu ar fi virtute, dacă nu ar triumfa în lupta cu înclinările contrare. Cât priveste caracterul omului, Kant afirma: Nu importă ceea ce face natura din om, ci ceea ce el însusi face din sine
[
] Legea morală îmi dezvăluie o viată independentă de animalitate si chiar de toată lumea simturilor, cel putin cât se cunoaste din scopul statornicit existentei mele prin această lege, scop care nu se opreste la conditiunile si hotarele acestei vieti, ci care se întinde spre infinit.
Johann Gottlieb Fichte, părintele idealismului german, în cartea sa Menirea omului, afirmă că binele este scopul vietii noastre terestre, pe care ni-l prescrie ratiunea: O, el poate fi îndeplinit în viată si prin viată, căci ratiunea îmi porunceste să trăiesc; el poate fi îndeplinit, căci eu exist!
Filozoful G.W.F. Hegel, figură majoră a idealismului german, ne aminteste că omul se deosebeste de animal prin gândire si are religie fiindcă gândeste, dar spune el, religia si moralitatea trebuie să fie date omului si pe calea sentimentului.
Filozoful german Arthur Schopenhauer, cunoscut prin teoria sa asupra primatului vointei, îsi începe cartea Viata, iubirea si moartea cu cuvintele: Vointa de a trăi este singura expresie a existentei însăsi a universului. Atrage atentia asupra faptului că orice om are nevoie de griji, dureri ori mizerie după cum corabia are nevoie de încărcătură, spre a merge drept si sigur. Vorbeste de suferinta fizică însotită de suferinta morală, spunând că ele se pot anihila, în timp ce o durere morală violentă devine idee ce pune stăpânire pe spirit. Dacă amintirea dureroasă ajunge să stăpânească individul, atunci natura îngrozită se scufundă în nebunie. Asa s-ar explica stările depresive care duc la sinucidere, ca manifestare exterioară a durerii, menită să anihileze suferinte morale.. În capitolul Moartea răul vietii, exemplifică lipsa curajului si a vointei: acela care se omoară este întocmai unui bolnav care neavând curajul să se lase a i se face o operatie dureroasă dar mântuitoare, ar prefera să-si păstreze boala.
Filozoful francez Alfred Fouillée sfătuia să lucrăm ca si cum am socoti că triumful bunătătii morale nu este imposibil în lume si că, pe pământ, el se află în mâinile noastre.
Matematicianul si filozoful francez Pierre Boutroux, într-una din scrierile sale, compară drumul vietii cu o călătorie a navigatorilor pe mare, spunând că a înainta nu înseamnă a scăpa mai mult sau mai putin de pericolele cu care este asemănat drumul lor, ci a se apropia de scop.
Rata sinuciderilor în Rusia a fost întotdeauna destul de mare. Marele scriitor rus Feodor Dostoievski afirma la vremea sa, că numai credinta evanŹghelică în nemurirea sufletului umple viata de sens: Taina existentei omenesti nu constă numai în faptul de a trăi, ci si în pentru ce să trăim. Cu adevărat, ne spune Biblia, Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu oriŹce cuvânt al lui Dumnezeu (Luca, cap.4). Dostoievski a descris foarte bine senzatiile celor care sunt în pragul sinuciderii, în mai multe scrieri ale lui. A investigat adâncimile sufletului uman, a analizat stările patologice ale mintii - nebunia, crima, suicidul. Cele mai multe din personajele lui sunt constiinte fracturate, chinuite de povara libertătii spiritului, incertitudinea existentei lui Dumnezeu, negarea valorilor umane si dominatia răului. În sufletele acelorasi personaje licăreste uneori sentimentul iubirii, dorinta de renastere spirituală prin suferintă, ceea ce ajută la salvarea sufletelor din imperiul răului, al păcatului.
În Faust, drama scrisă de Johann Wolfgang von Goethe, există o scenă a încercării de sinucidere. Faust vede o fiolă, o ia, vrea să bea si în acel moment aude un cor afară. Era în noaptea de Înviere, se cânta Hristos a înviat! Renuntă, îsi dă seama că o dată cu moartea nu se termină nimic, că există posibilitatea ca după moarte să poti trăi în planul altei realităti.
Scriitorul, filozoful român Emil Cioran, preocupat de problema mortii, suferintei, a sinuciderii, scria despre acest subiect în cartea Pe culmile disperării: Sunt oameni cărora le este dat să guste numai otrava din lucruri, pentru care orice surpriză este o surpriză dureroasă și orice experiență un nou prilej de tortură. Dispretul lui fată de cei care râd de sinuciderile din iubire, neîntelegând că o iubire nerealizată duce la prăbusirea fiintei, ne duce cu gândul că aceste fiinte ar trebui cu adevărat ajutate, deoarece pasiunile mari tulbură sufletele, dezechilibrează psihicul si fiintele se pot îndepărta de adevăr.
Suferintele celor din închisorile comuniste din tara noastră au fost cumplite. În cartea lui Petre Tutea - Între Dumnezeu si neamul meu este redat ultimul lui dialog cu Lucia Hossu Longhin, în care Socrate al românilor mărturiseste:
am vrut să mă sinucid, dar n-am avut curaj. Nu am avut, nu curaj fizic, ci pe cel metafizic. N-am vrut să-l ofensez pe Dumnezeu.
Biblia ne propune libera alegere, viata si binele sau moarŹtea si răul, binecuvântarea sau blestemul: Iau azi cerul și pământul martori împotriva voastră că ți-am pus înainte viața și moartea, binecuvântarea și blestemul. Alege viața, ca să trăiești, tu și sămânța ta (Deuteronomul cap.30:19).
Biserica Ortodoxă îsi concentrează comentariile în legătură cu acest subiect, asupra a două teme: creația persoanelor umane după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și convingerea că viața este un dar de la Dumnezeu, izvorând de la El și stând sub puterea Sa. Ca dar, existența umană presupune responsabilitatea chivernisirii. Viața nu ne aparține nouă, ci lui Dumnezeu Creatorul si ne este dată pentru a fi exprimată; curmarea vietii înseamnă sinucidere. Lui îi datorăm atât viața cât și moartea. Deoarece El este Stăpânul vieții și al morții, al celor vii și al celor morți, această dăruire de sine trebuie să fie întreagă, deplină, îmbrățișând fiecare aspect al existenței noastre pământești, de la zămislire și până la moarte. Sinuciderea e condamnată de multe voci ale Ortodoxiei, ca fiind un act ireversibil, de neiertat, al revoltei împotriva lui Dumnezeu si dacă lipsa de orientare a omului spre înfăptuirea binelui este în vreun fel diminuată, se consideră că faptul se datorează slăbiciunii morale, păcatului, unei lipse de credință sau disperării și blasfemiei.
Recentele descoperiri din domeniul psihologiei și al neurologiei, cu privire la cazurile de sinucidere, duc la concluzia că avem de-a face cu alienarea, adică, cele mai multe acte de sinucidere au loc mai puțin datorită păcatului sau slăbiciunii morale si mai mult din cauza factorilor ce depășesc puterea de control a victimei, precum depresie majoră recurentă și tulburare de stres posttraumatic. Aceste concluzii au avut o publicitate excesivă în ultimii ani și multe diagnostice s-au pus prea rapid, prea ușor si uneori gresit. Cu toate acestea, condițiile există și echivalează cu boli grave care slăbesc organismul. Studiile au demonstrat o corelare, semnificativă statistic, între sinucidere și slăbirea neurotransmițătorilor (substante chimice care se găsesc în sistemul nervos si care intermediază transmiterea, modulând si amplificând impulsurile nervoase). Anumite boli sunt urmarea scăderii cantității de dopamină - substanță secretată de creier care transmite informatia între neuronii creierului, si care s-a dovedit a avea un rol important în determinarea dispoziției omului, a deciziilor sale; poate rezulta depresia, marcată de starea de spirit oscilantă, când omul cedează impulsului sinucigaș. Se confirmă astfel sinuciderea rațională, produs al voinței ce acționează în libertate, afectată de păcat, înrăutățită de boală. Întrebarea care se pune astăzi este dacă ar trebui să fie acceptată sinuciderea în cazurile de boală în fază terminală sau chiar acolo unde voința de a trăi a fost micșorată pentru un oarecare motiv. Răspunsul Bisericii este că Dumnezeu singur are puterea, autoritatea și dragostea să ofere demnitatea deplină, sensul final și valoarea finală vieții și morții noastre. Așadar, moartea noastră - asa zisă moarte, fiindcă de fapt nu există moarte în univers, ci o continuă viată sub altă formă - îi aparține Lui, la fel cum îi aparține viața noastră biologică și spirituală.
Religia face parte din cultură si nu ar trebui să lipsească nici unui om. Începând din copilărie ar trebui să se cunoască învățăturile credinței, reguli, tradiții și evenimente religioase ale Bisericii (ceea ce nu s-a făcut în comunismul ateist), astfel se pot dobândi obișnuințe spirituale care înalță: copiii, tinerii si oamenii maturi devin mai buni, dobândesc întelegerea vietii, valoarea, sensul ei. Într-o carte intitulată Rolul religiei, s-a punctat foarte bine situatia din societatea actuală în care trebuie refăcută scara valorilor morale: În contemporaneitate nu se mai pune accent pe educația morală. Se trece foarte ușor peste acest aspect pe care mulți dintre părinți îl lasă pe seama școlii, școala se așteaptă ca educația să fie făcută în familie, iar copilul alege practic educația din mass-media și pe cea a străzii.
Carolina de Nord, SUA
|
Vavila Popovici 10/8/2013 |
Contact: |
|
|
