A dispărut un dinozaur al jazzului - Dave Brubeck.
Am existat, într-o feerică promenadă în lumea jazz-rock-ului strict
autentic, american, lângă falia tectonică San Andreas, în epicentrul
unui sezon bogat în concerte. Nu credeam niciodată că voi ajunge să
întâlnesc tocmai pe Coasta de Vest a continentul celebritătile pe
care, cu treizeci de ani în urmă le difuzam, atât cât se putea, la
Radioteleviziunea română. La Saratoga, în San Francisco Bay Area,
într-o podgorie, dintr-un amfiteatru superb am ascultat-o pe Joan
Baez, care în vremurile bune ale curentului hippie cântase tot aici cu
Bob Dylan. Cu exact un an înainte să concerteze la Bucuresti, l-am
ascultat pe Roger Waters într-un superb amfiteatru în San Francisco.
Într-o singură seară au ocupat scena din Concord (fosta Todos Santos
–toti sfintii) group-urile Chicago si Doobie Brothers (acestia din
urmă sunt californieni de San Jose). Din întâmplare am auzit că în
Concord s-a născut Dave Brubeck, în 1920…E un orăsel cochet, nu
departe de celebrul Mount Diablo (toti sfintii lângă muntele
diavolului!), “home of the counter – cultural...”cu un amfiteatru
între mameleoanele faliei tectonice, numit “Sleep Train Pavilion”.
Acum - la festivalul de jazz din central orasului San Jose. ne punem
brătările de carton pe mâna dreaptă. Cu aceste…bilete putem intra timp
de o zi în orice locatie, din aproape o sută, unde au loc concerte
mari si mici. Totul în aer liber, în sezonul uscat, umbrit de palmieri
scortosi, cu frunze partial ofilite. San Jose, la douăzeci de mile de
San Francisco, este cel de al treilea oras, ca dimensiune, din
California si alături de Monterey si Los Angeles, unul din locurile în
care, timp de trei zile au loc aceste festivaluri. Toată actiunea se
desfăsoară pe sectiuni. Primăria a ales piete si piatete de diferite
dimensiuni, le-a mobilat cu scaune de pânză confortabile. În locatiile
de mici dimensiuni poate veni oricine pentru a-si demonstra talentul,
fie un solist, fie un mic group. Uneori asa debutează viitoarele
vedete, mai ales că diversi angajatori si manageri ai studiourilor de
recording se afisau peste tot, căutând geniile anonime… În pietele
mari au loc concertele ce figurează într-un program care se derulează
non-stop. Orasul este destul de întins pentru ca muzica să nu se
interfereze. Pentru început eram putin cam dezorientati. Am ales PLAZA
“CESAR CHAVEZ” (“labor leader, and civic rights activist,
1923-1993”) pentru simplul motiv că unul dintre noi, fiul meu, cântă
la ghitară-bass iar vedeta concertului de azi era un tânăr bassist
afro-american, sosit din New York. O somitate necunoscută. M-ar fi
interesat mai degrabă mostre din jazzul albilor din Vest, strălucit
reprezentat de seniorul Dave Brubeck, care venise le festival din L A
, după un lung si obositor turneu prin Europa, cu o valiză de
medicamente după el. Seniorul concertase la Londra cu patru din fiii
săi, despre care presa tabloidizată britanică afirmase prostia că este
de neiertat tupeul acestor tineri de a-l acompania pe marele pianist !
Mi-e gândul la Brubeck, a cărui scenă o vom căuta pe GPS. Publicul
care-l astepta pe ghitaristu l de pe East Coast era format mai ales
din populatie afro-americană, cu multi indivizi înalti peste doi
metri, care-si duceau copiii pe umeri sau se foiau pe la bufeturi,
luând prânzul pe farfurii de carton, cu cantităti enorme de pui cu
cartofi si obisnuitele pahare imense de cola, dar fără sticlele cu vin
de Napa, cum văzusem în amfiteatrele de la San Francisco sau Concord.
Nu departe de Plaza, plină de havuzuri, era si un spatiu destinat
muzicii salsa. În timp ce căutam un loc de parcare, i-am văzut pe
instrumentistii veniti din Mexic, coborând din masini. Erau costumati
popular, cu sombrerouri cât roata carului. Unul dintre noi întrebă în
glumă, oare câtă marijuana ascund ăia în instrumente…Aveam să auzim un
fragment din ritmurile sudamericane si din entuziamul asurzitor al
publicului. Lumea mai stie să se si distreze.
Nu ne-au deranjat prea mult avioanele. Veneau la aterizare chiar pe
deasupra noastră, la o înăltime incredibil de mică, spre aeroportul
international din apropiere, SJC. Din cauza avioanelor este limitată
si înăltimea buildingurilor din down town. Făceau un zgomot mare,
acoperind uneori boxele, dar ambianta de secol XXI mi se părea
accentuată de prezenta avioanelor la un festival de jazz. Suna foarte
bine, cu putin bruitism în fundal, ca un glissando la tobe.
Basistul a fost chiar foarte bun, avea un Fender Stratocaster. Se zice
că e unul din cei mai buni din lume, e la modă ca băietii americani să
fie cei mai buni din lume. Contrar asteptărilor, nu s-a cântat
free-jazz iar cei din brass, cuminti, aveau stime. În timp ce se
defectase pentru câteva minute keyboardul Korg , suflătorii au
improvizat chiar foarte bine. A fost un concert ponderat, cu unele
accente pop, aproape în întregime melodios. În stilul acesta, de
coastă atlantică, am ascultat destul jazz în cluburi sau la festivalul
de la Praga, unde a fost prezent Bob Vallis .
As fi ipocrit să spun că am audiat un recital integral Brubeck. Am
ajuns în locatia deasupra căreia scârtâiau palmierii exact pe o coadă
de spectacol, stând în picioare în înghesuiala din peajma iesirii.
Dinfuzoarele emiteau discret prestatia atonală a unui Steinway & Sons.
Dave părea mai vârstnic decât în poza programului. Însă muzica
seniorului era de avangardă, în comparatie cu cea a tinerilor
afro-americani. Purta marca expresionismului european. Am ascultat-o
live mai putin decât la Tv. Până în 2011 Dave a fost pe scenă. În
2012, legendarul personaj intra în eternitate.
Apropos, de plagiatul care face ravagii la români. În anii în care
nici măcar jazzul american nu prea avea acces în România, în afară de
traducerea proastă a lui “Sixteen Tones”, a cărei difuzare întărea
prietenia româno-afro-americană, apăruse, nu din senin, ci ca o
compozitie a unui cunoscut autor de muzică usoară, cu text, având
titlul “Primăvara ne-a adus ritmuri noi / Ritmuri noi”. O piesă bună,
cu niste contratimpi ciudati, nemaiauziti. Ritmuri noi. Urmărind
Play-List-ul respectivului compozitor român, observ că piesa a
dispărut. Urmele s-au sters repede, căci jazzul american a pătruns si
la noi, nu fără probleme. Ei, bine, piesa îi apartinea de fapt lui
Dave Brubeck si aveam să aflu asta abia acum câtiva ani. Compo al
nostru stia că Dave e în San Francisco Bay Area, undeva departe, de
negăsit. Când a început cu turneele europene, istetul plagiator a
retras repede piesa, probabil si din fonoteca radiodifuziunii
române...
Am plecat repede din acest festival. Întregul down town răsuna de
concerte, era o seară plăcută, mirosind a pizza si fără prea multi
pietoni. Mi-au rămas în memorie câteva ilustre frontoane ale unei
străzi colaterale, autentice dar bine păstrate, parcă din filmele
western. Pe autostradă era „stau” pe toate pistele, masinile mergeau
încet, bară în bară si am ajuns acasă după miezul noptii, trecând prin
marea de lumini ale conurbatiei, pe sub oceanul de stele, strălucind
violent. Îl văzusem pe Dave Brubeck.
|
Lucian Bureriu 10/1/2013 |
Contact: |
|
|
