Stresul singuratatii
De fiecare data cand am vizitat satul Marman (apartinand de comuna mehedinteana Husnicioara), indeosebi primavara sau vara, am avut senzatia ca vegetatia exploziva a padurilor si arboretului de pe pantele imprejmuitoare sta parc sa se pravale peste putinele case inca locuite, care se mai disting printre multimea de pomi fructiferi si gradini ce umplu o depresiune plina altadata de animatia vietii si muncii unor gospodari vrednici si omenosi, de zarva copiilor ce frecventau scoala, astazi pustie.
Procesul ingrijorator al depopularii satelor romanesti este evident deci si in satul stravechiului meu prieten, invatatorul centenar Titu Stoicheci, pe care l-am cunoscut si l-am pretuit, cu simpatie si respect, inca din anii 1955-1960, ani ai inceputului uceniciei mele pe ogorul scolii. El face parte dintr-o generatie remarcabila de dascali care, in perioade istorice vitrege, au trudit cu pasiune si dragoste exemplara deopotriva pentru misiunea nobila de slujitori ai scolii, cat si ai nevoilor concetatenilor, indeosebi din lumea rurala, confruntata cu plaga analfabetismului, a lipsurilor si privatiunilor deceniilor postbelice.
Din acea generatie didactica, in care eu am gasit modele autentice de profesionalism, pasiune si omenie, devotament si generozitate ca dascali si cetateni, domnul invatator Titu Stoicheci, pensionar de cateva decenii si veteran de razboi, printr-un miracol divin si al naturii, se afla inca in viata, la respectabila varsta de 102 ani, impliniti în primele zile ale lui ianuarie a.c. L-am vizitat cu regularitate de la implinirea varstei centenare si m-am bucurat nespus constatand ca memoria, limpezimea mintii si afectivitatea, nostalgia pentru vremurile si frumoase ale vietii lui, pentru oameni, colegi de bransa si consateni dragi i-au ramas intacte, ca si imaginea sa din balconul casei stravechi in care ne-a intampinat sau din care ne-a petrecut cu privirea cand l-am vizitat, de fiecare data impreuna cu consateanul lui si bunul meu amic, profesorul pensionar Ion Palasca. Constient ca se repeta rememorandu-si anumite secvente din viata, el tinea sa ne reaminteasca totusi cat de mult a iubit scoala, generatiile de elevi pe care i-a instruit si educat de-a lungul anilor, cat de atasat a fost de familie, de sotia sa, si ea invatatoare eminenta, alaturi de care a petrecut 65 de ani de casnicie fericita. Desi este chemat de fiicele sale pentru a fi preluat si îngrijit, la Craiova sau Timisoara, el nu concepe sa-si paraseasca satul natal, consatenii care i-au fost mereu alaturi, sotia, Stela, care e inmormantata in cimitirul din Marman.
"Am absolvit Scoala Normala din Tr. Severin, – isi aminteste “nea Titu”, am intrat în invatamant in anii de criza grava, de privatiuni dramatice ale curbelor de sacrificiu din timpul lui Nicolae Iorga, am lucrat si in Basarabia, am fost cadru militar al Jandarmeriei Romane, in aceasta calitate participând efectiv la luptele din al Doilea Razboi Mondial, inclusiv la batalia de la Stalingrad.
Am cautat sa-mi indeplinesc cu competenta, cinste si onoare, indatoririle de dascal si militar, m-am bucurat totdeauna de pretuirea si respectul superiorilor, nu m-am lasat ispitit de compromisuri viclene, n-am agreat alcoolul, tutunul, nici macar cafeaua. Chiar daca se pare ca Bunul Dumnezeu mi-a ratacit cartea de munca, sunt convins ca longevitatea mea centenara se datoreste, in mare masura, si vietii echilibrate, ordonate, fara patimi sau pasiuni distructive care, din pacate, au grabit sfarsitul multor fosti colegi, amici dragi ai tineretii si batrânetii mele". Intre vizitele periodice ale fiicelor si nepotilor, "nea Titu" (asa cum s-a obisnuit sa-i spun) este vizitat odata în zi de un consatean care ii aduce mancare gatita, apa, ziare, ii face oarecare ordine in interioare si pe aleea din curte, il pune la curent cu noutatile locale. Ramane totusi puternic marcat de stresul si primejdia singuratatii, care il apasa de decenii, mai ales dupa decesul uneia dintre fiice, care il ingrijea pana acum cativa ani. Ca sa nu-si piarda memoria, imi marturisea, in ajunul Sarbatorilor Pascale din acest an, ca recita frecvent poeziile, rememoreaza lectii pe care le facea cu elevii sai de la scoala din localitatea învecinata, Zegaia, unde a fost multa vreme director si profesor, cu rezultate remarcabile. In acea perioada, in calitate de inspector scolar, am avut si eu prilejul sa-i admir virtutile profesionale, cat si firea deschisa, prietenoasa, optimismul, placerea muncii si conlucrarii cu colegii, cu parintii si consatenii sai. Intr-o vreme, in anii comunismului timpuriu, a fost nevoit sa riposteze la acuzatii abuzive ale securistilor, intrigati de participarea lui pe frontul din Rasarit, incercând totodata sa-i conteste si decoratiile primite pentru merite militare.
Ciudatenii se mai petrec si in prezent, dupa parerea colonelului veteran de razboi Titu Stoicheci, dovada fiind demersul oficial din anul trecut al Jandarmeriei Judetene si a ministerialilor de a fi propus pentru gradul de general in rezerva al Jandarmeriei Romane, propunere care s-ar fi impotmolit la...Comanda Suprema a tarii. Incercand sa ignore (nu fara o evidenta doza de mahnire) acest incident, cu prilejul vizitei pe care i-am facut-o in ajunul Sarbatorilor Pascale din acest an, nea Titu Stoicheci deplangea, insa, mai ales, indiferenta autoritatilor comunale si judetene (primarul, directorul scolii Husnicioara, conducerile judetene ale Inspectoratului scolar, Jandarmeriei, veteranilor de razboi etc.) care l-au uitat cu desavarsire in ultima vreme, desi nu le-a solicitat niciun fel de sprijin material, ci doar sa-i mai bata la usa din cand in cand, alinandu-i stresul, ingrijorarile singuratatii. « Le-as plati eu drumul cu masina pana la mine, numai sa-mi mai deschida din cand in cand usa, sa mai stam de vorba, sa mai aflu si eu vesti despre oameni pe care i-am cunoscut si pretuit. Altfel, o fac hotii, nemernicii, asa cum s-a intamplat, nu demult, cand un strain s-a dat drept vizitator onest dar, intrand in casa, m-a talharit, furandu-mi, sub amenintarea cutitului, toti banii pe care-i aveam aici, in dormitor. Jandarmii mei nici pana azi nu au dat de urma talharului, nici macar nu mi-au mai vorbit despre acest caz…» – marturisea dansul cu amaraciune.
Cu prilejul celei mai recente vizite pe care i-am facut-o, spre sfarsitul lui iulie a.c., la despartire, nea Titu si-a reinnoit rugamintea de a nu-l uita, de a reveni sa-l mai intalnim in acest an, iar, daca totusi timpul « n-o mai avea rabdare », sa ajungem macar la inmormantarea sa si sa le reamintim consatenilor lui ca el i-a iubit si slujit cu credinta si dragoste toata viata.
Chiar daca, de la nivelul Asociatiei Judetene a Veteranilor de Razboi, nu exista sansa unor vizite la Marman (din cauza lipsei mijloacelor de transport), speram totusi ca, in lunile ce vin, la usa sau poarta casei colonelului centenar si veteran de razboi Titu Stoicheci, se vor invrednici sa bata careva dintre marimile autoritatilor judetene de resort, macar din respect si omenie, stiut fiind ca, in ultima instanta, toti suntem muritori.
|
Prof. Florian Vladica 9/26/2013 |
Contact: |
|
|
