Toronto International Film Festival - TIFF 2013 5-15 septembrie 2013
În fiecare an, imediat după “Labor Day”, Toronto devine gazda prestigiosului festival international de film, TIFF. Când locuiam la Montreal, (până acum 16 ani), frecventam festivalul FFM (Festival des Films du Monde de Montréal). Era programat la sfârsitul lui august si se termina cu week-endul lung de “Labor Day”.
FFM-ul de atunci era simplu: se vindeau bilete individuale sau carnete de cate 10 bilete, cu pret mai convenabil. Te duceai la casă cu câteva zile înainte, luai un pamflet cu filmele, alegeai, cumpărai bilete si gata. Când am venit la Toronto, sistemul de comandare a biletelor mi s-a părut atât de complicat încât n-am mai continuat traditia de a mă duce la festival.
Dar acuma, având în vedere că publicatia “Observatorul” din Toronto se implică în viata culturală a acestui oras, am hotărât să fiu prezentă la importantul eveniment ca să scriu despre el. Despre filmele pe care le voi viziona voi scrie mai târziu, deocamdată astern doar câteva impresii proaspete. În prima zi era o mare agitatie pe King Street colt cu John Street, unde s-a construit edificiul “Bell” destinat lui TIFF. În apropiere mai e un edificiu destinat lui TIFF, “Scotia Bank”. Între edificii misună delegatii din “industry & press”, de toate vârstele, cu legitimatiile agătate pe gât. Nu toti manifestă entuziasm, dimpotrivă, unii par preocupati si dezorientati, altii chiar chinuiti.
Intrarea la filme se face sub îndrumarea unor persoane cu cască si microfon, un fel de “benevoli superiori” îmbrăcati în negru, care au ca ajutor o numeroasă armată de alti benevoli, cu tricouri portocalii. Printre ei, multe cucoane frumoase, chiar si mai “coapte”. Poate că visul lor neîmplinit a fost să fie vedete de cinema si acuma se multumesc să fie măcar în apropierea lor! Cei cu cască si microfon sunt bine informati, cei în portocaliu, desi vor din tot sufletul să ajute, nu reusesc întotdeauna.
Dacă ai “voucher” pentru “industry & press”, ca mine, esti distribuit la sala respectivă. Întâi stai la o mică coadă afară. Apoi cel (cea) cu cască si care te-a bifat cu creionul pe o hârtie unde are lista cu filmele, întreabă cine e pentru filmul cutare si celor care ridică mâna li se da un “token” (cartonas colorat), culoarea depinzând de film. La fiecare sală sunt câte 5-6 benevoli care verifică voucherul si culoarea “token”-ului, cineva ti le ia si tu intri în sală. Dacă vrei să iesi înainte de începerea filmului, ti se dă o bucătică de hârtie cu un desen de mână pe ea, ca să intri înapoi. Nu stiu dacă desenele sunt la fel, bănuiesc că fiecare sală are desenul ei, ca nu cumva să intri în altă sală. Mi s-a părut complicat sistemul cu “token”, dar negresa grăsută si mămoasa care avea cască si învârtea listele si “tokenele” mi-a spus cu un zâmbet irezistibil că, într-adevar, sistemul e complicat, dar functionează! Si eu care crezusem că totul s-a electronizat! Sincer, am fost plăcut surprinsă când am văzut cât de eficient este sistmul de filtrare a spectatorilor bazat pe creion si hârtie.
Eu îmi asteptam rândul la filmul danez “Borgman”, film bine construit, cam violent pentru gustul meu, dar excelent realizat. La coadă, când am văzut cât de multe persoane au ridicat mâna la un film românesc, m-am bucurat!
Pe strada King e linie de tramvai. Circulatia masinilor e din când în când interzisă, drumul e barat, dar tramvaiele sunt lăsate să treacă de politisti care dau la o parte gardul si, după ce tramvaiul trece, îl pun la loc.
Frenezie, bucurie, oboseală, dezamăgire, totul se poate citi pe fetzele participantilor. Pe ici pe colo, chiar în mijlocul străzii, e câte un actor căruia i se ia un interviu. Si mai vezi, dacă ai fost montrealez, figurile familiare ale cineastilor din Montreal, pe care îi auzi vorbind în franceză.
Am fost plăcut impresionată de ce am văzut si aventura “TIFF” mi-a făcut, în general, plăcere.
S-au prezentat trei filme românesti: “Three interpretation exercises” (Trei exercitii de interpretare), de Cristi Puiu, în coproductie cu Franta, “When evening falls on Bucharest” or “Metabolism” (Când se lasă seara în Bucuresti sau Metabolism) de Cornel Porumboiu si “Child’s Pose” (Pozitia copilului) de Călin Peter Netzer , film premiat cu Ursul de Aur la festivalul de la Berlin 2013.
Filmul “Trei exercitii de interpretare” este în franceză si are 156 de minute. Este un film pe care eu l-as numi “lectură”. Dialogul din acest film este bine conceput,inteligent si palpitant. Sunt abordate câteva teme filosofice si se fac trei încercări de a interpreta un pasaj din Biblie. De unde si titlul. Decorul filmului, de asemenea, e plăcut, discutiile având loc fie într-o grădină, fie într-un mic apartament. Ne împrietenim de-a lungul filmului cu personajele, ne face plăcere să le auzim, lungimea filmului nu deranjează. N-am găsit însă nimic “specific” artei cinematografice, cum ar fi, de exemplu, transmiterea unor mesaje emotionale prin “vizual”. Desi calitatea dialogurilor este intensă, m-am întrebat dacă, în cinematografie, e suficient ca numai textul si jocul să fie foarte bune…
Un film cu o uriasă fortă de transmitere prin imagini, în ciuda peliculei alb-negru, este filmul polonez “Ida” de Pawel Pawloski, pe care l-am vizonat si pe care, dacă se va juca în oras, îl recomand cu mare căldură. O călugărită catolică află –prin anii 60 -că este evreică, părintii au fost omorâti în timpul nazistilor. Aici, dialogul rămâne pe plan secund, imaginile sunt cele care tulbură până la lacrimi.
Filmul lui Cornel Porumboiu este o poveste de dragoste în care, de asemenea, dialogul este foarte bine scris. De fapt pe această poveste îsi crează Cornel Porumboiu “spatiul” în care îsi expune ideile, întrebările, incertitudinile. Actorii Bogdan Dumitrache (care mi se pare că seamănă cu Gerard Philippe) si Diana Avramut se achită excelent de datoria lor de a face “film în film”. Credeam, datorită titlului “Când se lasă seara în Bucuresti”, că voi vedea ceva din Bucurestiul meu, dar au fost putine secvente cu Bucurestiul văzut numai din masină si în ceată. De fapt abia la sfârsit am înteles că titlul se datora unui frumos cântec, dat numai după ce filmul se sfârseste. De ce autorul a tinut să dea si un al doilea titlu, “Metabolism” ? Probabil pentru că asa a gândit el povestea din film.
Noul curent cinematografic implică scene lungi si statice, camera operatorului se opreste si asist~m fie la un dialog, fie la o asteptare silentioasă. Cornel Porumboiu aplică acest gen de filmare, la care vine cu o idee nouă: sub pretextul “filmului în film”, asistăm la repetarea obsesivă a aceleiasi scene. Interesant.
Cel de al treilea film românesc “Pozitia copilului” trebuie pur si simplu văzut. Joacă acelasi “Gerard Philippe” -Bogdan Dumitrache- si Luminita Gheorghiu, pe care o cunoastem deja din “4-3-2-1”, “Moartea d-lui Lăzărescu” si altele.
Cum spuneam, experienta mersului la TIFF m-a amuzat. Toronto e un oras vesel si vibrant. Am întâlnit, la cozi, persoane care mergeau la câte 4 filme pe zi. Am văzut, lângă mine, la o proiectie dată pentru “industry&press, un japonez care îsi lua notite în timpul filmului si scria în japoneză fără să se suite la hârtie! Am văzut, la alt film, un domn care avea o lanternă minusculă si care a scris tot timpul, nu se uita de loc la film, numai la hârtia lui. Poate că scria despre un alt film, că pe cel care rula aproape că nu l-a văzut. În plus, era în turceste si nu cred că întelegea limba fără să se uite la subtitrare!
Un film care m-a impresionat puternic a fost “Hotel”, un recent film suedez scris de scenarista Lisa Langseth, născută în 1975, care în 2011 a luat un pretigios premiu suedez. Filmul este de o mare frumusete, desi subiectul e trist: o tânără trece printr-o nenorocire -în timpul nasterii, copilul ei e strangulat de cordonul ombilical si are daune ireversibile la creier. Face o depresie mentală si merge într-un grup de terapie. Nu cunoastem problemele celorlalti, dar în grup apare ideea ca ei, sufleteste, să pretindă că sunt altii. Si, pentru a face asta, pleacă împreună si petrec câte o noapte, în camere individuale, la diverse hotele. Transformarea pe care o suferă fiecare din acesti oameni, traumatizati de propriile lor probleme, când devin “altii” aminteste, de fapt, de jocurile noastre din copilărie, în care intram cu toată fiinta. Actorii sunt bine alesi, traditia scolii suedeze de film nu se dezminte. Am plâns, am râs, am trăit cu acesti oameni, i-am iubit cu aceeasi intensitate cu care s-au iubit între ei la sfârsitul “jocului” lor de a fi altii. Dacă veti auzi de acest film, el nu trebuie ocolit.
La ora la care scriu reportajul, festivalul e pe sfârsite, dar cei 2500 de benevoli sunt tot atât de entuziasti, iar “benevolii sefi”, care au o insignă specială cu titulatura lor, mi-au confirmat că întreaga “ierarhie” a TIFF-ului este excelent organizată.
Iar după terminarea festivalului, când verva din jur va amuti si orasul îsi va pulsa viata pe alte străzi, eu voi rămâne cu amintirea experientei citadine de neuitat în care, pe lângă bucuria filmelor vizonate, am retrăit forfota trotuarelor, clinchetul tramvaielor, varietatea afiselor, calmul politistilor si imensul farmec al acestui mare si cosmopolit Toronto.
|
Veronica Pavel Lerner 9/14/2013 |
Contact: |
|
|
