12 ani de la acel 11 septembrie care a schimbat lumea
Luna Septembrie, luna romantică? Asa credeam.
Septembrie era timpul în care ma gândeam la începutul scolii si la reîntâlnirile de după vacantă.
Era luna care simboliza încheierea verii, coborârea soarelui spre egalizarea zilelor cu noptile.
Era luna care aducea la vedere roadele pământului, legumele. Si al copacilor, fructele.
Era luna schimbărilor de temperatură si a culorii frunzelor.
Septembrie la Venetia, dar nu numai acolo. Septembrie peste tot pe lume, cu limpezimile, repetitiile, nostalgiile si romantele ei.
Luna mirosurilor de papetărie, de cerneluri si de învelitori de plastic.
Septembrie , luna abandonării rochitei spumoase de vară si a regăsirii tesăturii dense, acoperitoare de vânturi ce pot înca mângâia.
Pentru mine Septembrie însemna si începutul vietii la “Observatorul”, în anul 2000, cu povestirea “Betty Boop”.
In Septembrie 2001 mă bucuram că voi aniversa acest eveniment. Dorisem chiar să scriu un articol despre asta, dar mi s-a părut prea personal si am scris altul, despre iubirea oraselor, pentru numărul care avea sa vadă lumina tiparului chiar pe 11 Septembrie.
Observatorul nostru , îsi făcea cuminte aparitia, senin si bun, în dimineata în care lumea avea să se schimbe definitiv.
Acel Septembrie zbuciumat a pus stăpânire pe toate celelalte semnificatii ale acestei luni romantice. Imaginea avionului traversand World Trade Center din New-York am văzut-o repetată la nesfârsit de statiile de televiziune, dar si de subconstientul nostru.
Mă aflam la serviciu, cufundată în calcule. Vroiam neapărat să demonstrez teoretic rezultatele experimentale obtinute în ajun. Un coleg mă sună: “Ai auzit? Un avion a lovit unul din cele doua turnuri gemene World Trade Center din New York”. N-am dat atentie. “O fi vreun accident, n-am timp de asta”, i-am spus si m-am aplecat iarăsi peste calcule.
Am deschis apoi radio-ul. Tare. Se anunta deja că un al doilea avion a lovit cel de-al doilea turn. Panică. In decurs de câteva minute dimensiunea evenimentului s-a schimbat.
Gata, ne-am oprit din lucru. Stăteam lipiti de radio si ascultam.
Momentul de care îmi aduc aminte ca de un fulger tăios a fost cel în care o reporterită care vedea imagini la televiziune a spus: “Primul turn s-a prăbusit. Gata. Totul e numai un fum imens, turnul literalmente nu mai există. A dispărut, a dispărut.”
Repeta aceste vorbe ca si cum ea însăsi încerca să se convingă de adevărul lor.
M-a izbit neputinta omului în fata catastrofei declansate de ură.
Dupa acel “nine-eleven”, nimic n-a mai fost ca înainte.
Socul celor care au calculat clădirile căzute a fost amplificat de credinta lor că nici un vânt si nici un cutremur nu le vor distruge. Dar iată că ura, mai puternică si decât vântul si decât cutremurele, le-a dărâmat. Au murit oameni, au murit sperante, au murit roadele muncii unor lucrători din constructie. Tot asa cum cutremurul, catastrofa naturală, are “after-socuri”, orice catastrofă creată de om are urmări adânci si grave pentru întreaga omenire.
Nu numai răni fizice si psihice ale întregii planete au fost deschise, dar tot complexul de evenimente care au urmat a fost o continuă durere.
“Observatorul” era acolo, senin si bun, tipărit in dimineata de 11 septembrie 2001, înainte de tragedie, cu articole frumoase despre alte orase, pe când New York-ul sângera.
El a rămas cald si luminos, ca si în acel “nine-eleven”, cu povestiri, impresii, frământari.
Nu, desigur, ura nu este ceva constructiv, s-a mai vorbit despre asta, iubirea, întelegera, toleranta, acestea sunt ideile “Observatorului”.
Dar omul, se spune, îsi poate reveni dupa o traumă.
Desigur, lumea îsi revine, la New York se construieste alt edificiu, orasul a reintrat în normal, dar acest normal este acelasi ca înainte?
Nici un om, chiar după o operatie reusită, nu mai este acelasi.
Traumele schimba. Lasă urme. Cicatrici invizibile, dar existente.
Imaginea avionului intrând în turn si tăindu-l ca pe o bucată de hârtie nu poate fi uitată.
După cum nu pot fi uitate trăirile fiecăruia dintre noi în acele momente.
Radioul meu cu cele două difuzoare puse la maximum (că să le auzim din laborator) există si acuma, tăcerea lui e o dovada azi a plânsului de ieri.
Colaboratorii de atunci la “Observatorul” scriu si astăzi, dar lumea nu mai este aceeasi.
Si în această lume care nu mai este aceeasi, în care insecuritatea mondială planează la tot pasul, în care ura izbucneste din când în când în accese ucigătoare contra unor oameni nevinovati, în această lume de instabilitate si prudentă, practicată pâna la limite, există pentru niste Canadieni de origina Română din Toronto o oază binefăcatoare în care domneste linistea si pacea.
Oaza se numeste “grupul de la Observatorul” si fiecare dintre noi o doreste caldă, linistită, luminoasă, ca si publicatia al cărui nume îl poartă.
Stă în puterea noastră să o mentinem asa!
|
Veronica Pavel Lerner 9/11/2013 |
Contact: |
|
|
