Despre legi...
Dragii mei,
De curând s-au împlinit cinci luni din momentul în care era cât pe-aci ca sufletul meu, suflet călător si, totusi, bun la toate, să plece în altă lume, în lumea ideilor si formelor pure despre care vorbea Platon (dacă nu o fi si asta tot o închipuire!), lume spre care, probabil, facem, din când în când, un fel de navetă, alta decât aceea pe care o exersăm, inconstienti, zilnic, între un fel de iad si un alt fel de rai. Spun asta pentru că, din punctul meu de vedere, dincolo de perspectiva teologică, perspectivă conform căreia iadul ar fi într-un nu stiu unde, într-un fel de imaginar, iar raiul ar fi într-un alt necunoscut, într-o altfel de închipuire, trebuie să acceptăm si faptul că cele două sunt, fie în noi, fie în afară noastră, nu departe de ochii nostri, ochi uneori prea orbi spre a deslusi cărările, mai ales atunci când, după cum spune românul, ,,si potecile diavolului sunt, uneori, luminoase si pavate cu bune intentii”. Iar dacă zice, înseamnă că stie de ce. Însă tot el stie că în orice zicere, musai si ,,un bob zăbavă”. Din acest motiv, nu se cade să sărim, tam-nesam, cu capul înainte, mai ales că orice chestiune de pe fata pământului poate fi si altfel, poate avea nuante si perspective în abordare. Altfel spus, un moment de reflectie e bine venit, câtă vreme un gram de întelepciune nu strică nimănui si mai ales pentru că, probabil, doar în lumea lui Dumnezeu ar putea fi si perfectiunea despre care vorbea titanul Antichitătii. Doar acolo, Ideea si, abia după aceea, ideea de a fi. Însă una este ideea, alta e ideea de a fi si alta, ideea de a fi omul-aruncat-în-lume, despre care vorbeste Heidegger!
Revenind la iadul si raiul din noi, în conditiile fiintării noastre, când întru` binele nostru si al tuturor, când spre distrugerea a tot, vrem sau nu, trebuie să acceptăm faptul că suntem când diavolul întruchipat, când pâinea lui Dumnezeu. Repet, pâinea! Pâinea aceea frântă la Cina Cea de Taină, hrană spre reîntruparea sufletului, în ideea de suflet. La prima vedere, simplu! Si chiar asa o fi. În lumea perfectiunii, în lumea puritătii, în lumea Divinului, totul e ordine, totul e lege prin simplificare. Ordine, de altfel, din câte se pare, si în univers, numai că, în afara unui Unu, primordial si neschimbător, totul tinde să devină, totul se transformă, totul ar fi schimbare prin ardere. Probabil de aici, din acest tot, si arderea noastră interioară. Una este lumea Divinului si alta e lumea noastră plesnită de contingent, de trecător. Coborând în cotidian, aproape orice chestiune se complică. Nu de cineva anume, nevăzut, pe care dăm de obicei vina, ci de noi însine, parcă blestemati să trăim la limite. Nu ne simtim bine altfel. Normalitatea o facem anormală, firescul îl punem în nefiresc etc. Totul, prin legi! Orice, de la limbaj si până la a misca două paie dintr-un loc în altul, înseamnă normă. Adică lege, procedură. Apropo de legi, vă spuneam data trecută că într-o zi le vom pune si noi în discutie chiar dacă multi altii au vorbit despre ele. Înainte de orice, se cade să amintim faptul că încă din timpurile biblice, chiar din facere (,,Să facem om după chipul si după asemănarea Noastră (...)’’ , legea a fost prezentă. În expresia anterioară, la vedere, avem modelul (,,chipul’’), iar în forma sa nevăzută, cu sigurantă, principiile, legea (,,Să facem (...) după asemănarea Noastră’’ – altfel spus, să facem după legea Noastră!).
Legi, una mai presus decât alta si în toată Geneza. Apoi, după fuga din Egipt, pe tărmul celălalt al Mării Rosii, din punctul nostru de vedere, prima constitutie a lumii (prima despre care a aflat omul). Tablele Celor Zece Porunci (mentionate de trei ori în Biblie) consfintesc, pe de o parte, relatia omului cu universul, cu Divinitatea, (să-l recunoască pe Dumnezeu, să nu se închine la idoli, să nu insulte numele Domnului, să respecte sâmbetele - ziua când au iesit din Egipt ca zile de odihnă, sâmbăta fiind, după anumiti interpreti, cea de-a saptea zi în care Domnul s-a odihnit după ce a creat Pământul în sase zile), pe de alta, relatiile lui cu semenii (să-si respecte aproapele, ba mai mult, să-si iubeasă aproapele ca pe el însusi, să nu ucidă, să nu fure, să nu mintă, să nu se desfrâneze sau să nu devină invidios pe bunurile altora). Încălcarea celor spuse anterior atrăgea după sine pedeapsa cu moartea (la vremurile acelea, în jurul anului 1250 î.Hr., prin aruncarea cu pietre).
Cu cât călătorim în timp, spre noi, observăm cum legea îsi spune cuvântul aproape în orice. Ea coordonează, ea îl conduce pe om pe drumul vietii (bun sau rău), ea îl asază pe una din treptele sociale si tot ea îl pune pe drumul devenirii. Civilizatia Ariană de pe Valea Indului, de exemplu, nu ar fi fost posibilă si nu ar fi fost cea mai lungă din istoria cunoscută a omenirii (o mie de ani de stabilitate!) fără legi. Trebuie spus însă că tot ele, legile (aspre, din ce mai aspre si mai neconforme cu realitatea socială si istorică, nedrepte si aplicate la fel, nedrept, după interes, spre îndestularea celor ce le aveau în mână), au ruinat această civilizatie. Un regim tiran, neatent la ce se întâmplă concret în social si în lume, se va găsi în mod necesar, sanctionat pe termen lung, prin tulburări sociale, prin revolutii ce au macinat, din interior, până la distrugere, orice sistem. Regimurilor politice bune au fost, în general, si cele mai durabile.
În perioada clasică a Greciei Antice, toti gânditorii (Platon si Aristotel, în special) s-au apleacat asupra legilor. Pentru ei, relatia dintre individ si stat a fost una în afara căreia omul nu putea fi si, nu putea fiinta. Din punctul lor de vedere, pentru a evita răul, statul ar fi trebuit să se sprijine pe cel putin doi piloni: binele si dreptatea socială.
Alături celor două, adică alături binelui si dreptătii sociale, trebuia adăugată cultura, civilizatia, răspândite, în acea perioadă, cu mare efort, (reamintesc doar Academia lui Platon si Liceul lui Aristotel).
Pentru a vedea importanta legilor si mai ales importanta relatiei lege-cultură, amintesc faptul că Aristotel, ca mentor al lui Alexandru cel Mare (Aristotel a fost chemat în anul 343 î.Hr. de către regele Filip, la curtea sa regală, pentru desăvârsirea intructiei fiului său, Alexandru), la plecarea acestuia în lunga sa incursiune spre Valea Indului, gânditorul grec îi cere să îi trimită de pe câmpurile de luptă, nu aurul jefuit, ci legile după care erau organizate comunitătile călcate în picioare. Este stiut faptul că Stagiritul a primit de la elevul său, aproximativ 320 de constitutii, documente ce i-au înspirat anumite idei filosofice. Tot atunci, înaite de a se năpusti asupra Orientului, înainte de a distruge efectiv, din temelii, orasul Tir (se spune că doar la a saptea încercare Tirul a căzut pradă oastei lui Macedon.
Dincolo de zidurile distruse, Alexandu Macedon ar mai fi găsit în ascunsiurile dintre ziduri doar 7000 de suflete, femei si copii, pe care i-ar fi dat soldatilor săi, spre a fi batjocoriti si măcelăriti!), cea mai puternică cetate feniciană (astăzi pe teritoriul Libanului), pusă, parcă, piatră de încercare la începutul următoarelor cuceriri, Aristotel i-ar fi spus lui Alexandu Macedon că nu va stăpâni lumea cu sabia, prin fortă, ci doar dacă va însământa cultura si civilizatia poporului său, pe teritoriile supuse. Una i-a spus maestrul Antichitătii si alta a înteles Alexandru! (reamintesc faptul că Alexandu cel Mare a ordonat generalilor din armata sa să se culce cu femeile din triburile înrobite (cele persane, în special), pentru a procrea, chestiune ce era dincolo de demnitatea si de onoarea acestora, a militarilor de carieră din acele vremuri. În acelasi scop, el însusi s-a culcat cu o printesă persană. Asa s-ar explica si faptul că undeva între sudul Turciei de astăzi si nordul Siriei , într-o zonă extrem de pitorească, ar exista o populatie de tip european, cu trăsături macedonene, o populatie rezultat al acelor împerecheri. Se spune că dorinta sa de a avea urmasi cu printesa Orientului, prin trădarea si părăsirea iubitului, l-ar fi costat, după unii cercetători, viata.
Depre legi, vorbeste Montesquieu (Charles-Louis de Secondat, Baron de La Brčde et de Montesquieu). El spune că legile sunt diferite de la o zonă la alta, că dincolo de universalitate, la nivel de continut, legea este influentată de climă, de pozitionarea geografică a comunitătii căreia i se adresează. Tot el, Montesquieu, constient de lăcomia ce stăpâneste omul, în general, dar mai ales omul de la putere, compară legile cu ,,pânza de păianjen. Se rup când îti e lumea mai dragă!’’ Altfel spus, astăzi legile sunt abrogate (sau uitate în arhive, doar spre aducere aminte si folosire în context, de obicei, spre răzbunare) când se adresează si puterii, si mai ales când ele pun puterea sub semnul întrebării si o condamnă. Si pentru că iar am amintit termenul ,,context’’ în conditiile în care discutăm de legi, trebuie să spun că nu există doar un context al exprimării, ci si unul al aparitiei si al aplicării legii. Esistă un context, aproape la orice. În cazul legii, termenii devin însă lunecosi la o analiză riguroasă, peste timp, când binele, răul, dreptatea socială pot avea o altă nuantă, o altă încărcătură semantică. Ca să fiu înteles, amintesc faptul că în numele legii s-a ucis, s-a schingiuit, a fost supusă degradării însăsi Finta, apoi omul, ca parte a acesteia.
În numele legii si spre binele celor multi, au ucis cruciatii, Biserica, în perioada inchizitiei, sistemele totalitare, în vremurile apropiate nouă. Tot în numele binelui pentru popor, cu legea în mână, au schingiuit tortionarii în temnitele de pe teritoriul României, în perioada totalitarismului. O întreagă generatie de intelectuali din perioada interbelică si de după al Doilea Război Mondial, a pierit stâlcită de durere.
Am văzut zilele acestea cum se încearcă o firavă recuperare a demnitătii si onoarei celor morti în puscării comuniste. 25 de ani de condamnare, dati unui nemernic care a ucis cu legea în mână! Un fleac, pe lângă pierderile de vieti umane si pierderile de creiere ce au apartinut acestui popor! Si totul în numele binelui pentru cei multi! Vai de mama lui de bine! Vai de mama ei de lege! Mă întreb: ce a lipsit si încă e cu lipsă din structura ideilor politice generatoare de legi, încât istoria omenirii este, mai degrabă, o istorie a vărsărilor de sânge?
Din punctul nostru de vedere, a lipsit însăsi ideea de lege, ideea de lege a fiintării omului, a ideea de lege a fiintării acestuia în matca sa, în locul în care l-a asezat însusi Dumnezeu. Să-ti iubesti aproapele si să-l respecti ca pe tine însuti! Să nu ucizi! Să nu furi! Să nu minti! Să nu cazi pradă desfrâului! Să nu fi invidios pe bunurile altora! Cât de simplu! Dar poate oare omul-legiuitor? Sau omul acesta contemporan, contingent, căzut (si decăzut) în lume? Omul îndepărtat de Om? Greu de spus! Greu, mai ales când legile elaborate de omul-legiuitor consfintesc, înainte de orice, scoaterea din firesc, scoaterea din normal, scoaterea, cum am spus, a omului, din matca sa.
Greu, câtă vreme din legile elaborate politic, lipseste morala, bunul simt, lipseste omenia. Ori fără ele, cu legea, de el însusi, abia elaborată, omul deja ,,domn’’, fie vorba între noi, un fel de tâsti-bâsti, rahat pe băt, devine tâlhar. Unii încă mai încearcă si astăzi să acrediteze ideea de haiduc de parcă ăstia nu ar fi dat la fel, cu parul în cap! Tâlhar de averi si tâlhar de suflete! Omul devine ne-om. Românul, neaos din fire, îi spune simplu: ,,omul, dracul gol !’’ Aci, între ei, între dracii goi, Târdel, Coana Joitina, Urinela (helăuuuu!), Cioc(ciolina) Sfârlogel si Sfârlogeii... Tot simplu îi spune si celui în care încă mai bate un suflet (de om făcut după chipul si după asemănarea Lui): ,,om-pîinea lui Dumnezeu’’. Voi, legiuitorii, ce ziceti? Dar cei ce sunteti zi de zi cu legea în mână? Puteti fi, măcar o dată în viată, oameni-pâinea lui Dumnezeu? Repet, pâinea aceea frântă la Cina Cea de Taină, hrană spre reîntruparea sufletului în ideea de suflet. (...) Nu-mi răspundeti!
Of, Doamne, greu al dracului e să fii om!
08.09.2013 Bulzesti
|
Nicolae Bălasa 9/9/2013 |
Contact: |
|
|
