„Sfidează timpul!” de Maria Cozma și Vasile Popovici
Reflectia asupra timpului i-a preocupat si pe alti gânditori. Platon consideră că „Timpul a fost creat odată cu cerul, fiind copia mobilă a eternității”, iar Nietzsche vedea în clipă „boaba de nisip în clepsidra timpului si unitate de măsură a eternitătii.”
În gândirea românească, în afara literaturii populare unde apare ideea de eternitate a cosmosului si despre călătoria efemeră a omului pe pământ, conceptia lui Mircea Eliade despre timp, în capitolul „Durata profană si timpul sacru” din eseul „Sacrul si Profanul” accentuează asupra dihotomiei dintre „timpul profan”- văzut ca durată, dinamic, ireversibil, care se scurge si „timpul sacru” - reversibil, static, ciclic si cosmic.
Omul este muritor si, oricât s-ar considera de avansat si de stăpân temporar al universului, trebuie să-si recunoască limitele, însă el se poate consola cu ideea de istorie pe care o făureste indubitabil. Iar timpul? Îsi va păstra calitatea de placebo colectiv, incitant cu fiecare generatie.
Poate fi sau nu sfidat? E o încercare de răspuns si un îndemn pe care le găsim în cartea de față, semnată de Maria Cozma si de Vasile Popovici, o carte aflată la granita dintre jurnal început si completat de cei doi sub forma unui veritabil dialog ontologic despre timp, dar si despre alte probleme, în maniera „Dialogurilor”lui Platon.
Mi s-a părut că asist la o convorbire într-un spatiu virtual, între doi oameni întelepti, cu o cultură solid construită care, desi nu s-au întâlnit niciodată fizic, si-au descoperit afinităti în arta dizertatiei filosofice. Sub pretextul unei frământări eterne despre timp, - care „acordă si dezacordă pofta de luciditate”(M.Cozma) - au purces la o discutie maieutică veritabilă, căutând justificarea unor opinii personale prin întrebări si răspunsuri preluate si răstălmăcite. Botosăneanul Vasile Popovici excelează prin ironia si umorul magistrului care, ca si în „Divanul sau gâlceava înteleptului cu lumea…”al lui Dimitrie Cantemir, discută cu discipolul său - Maria Cozma - problematica serioasă despre timp văzut din perspectivă filosofică si fiecare uzează de argumentele unor titani ai filosofiei - precum Platon, Socrate, Descartes, Schopenhauer, Kant, Nietzsche si alții, uneori într-o formă ludică, „sfidând”astfel dramatica luptă a omului cu sinele si cu limitele sale, luptă soldată cu adevărul de netăgăduit că omului, ca fiintă, îi este imposibil să se apropie de timpul absolut al Creatiei divine, oricât s-ar fi vrut un re-creator al Big-Bangului…Se simte, astfel, deceptia magistrului legată de imposibilitatea de a fi martorul în această viată la un asemenea eveniment, el fiind depăsit de timpul fizic necrutător, ce-i deapănă firul anilor…Făcând trimiteri la Biblie despre Facerea, Vasile Popovici ne scoate din atmosfera gravă a unei dezbateri religioase cu o consideratie comică, afirmând că „ sâmburele – dătător de viață- a sărit dintre dintii Evei, încoltind în pământul reavăn, de abia iesit în ziua a treia”, dar adaugă, pe acelasi ton ironic „…Marelui i-a venit ideea a-l născoci pe om, luând la întâmplare lut, nu bot de cer, ci lut, nu prea bun, de calitate, pentru a face pe om din el; l-a modelat si i-a suflat în nări. De-aceea, mai bine zis, de acolo si de-atunci ni se cam trage toată pacostea de a ne naste spre a muri”!
În capitolul „Vesnicia este o iluzie” Maria Cozma , făcând aluzie la societatea coruptă si la pedepsele primite de răufăcători (în Biblie) si în paralel vorbind despre societătile democratice, ajunge la ideea de „Increatie”datorită…„lutului nu prea bun, de calitate pentru a face om”, explicând astfel tarele societății.
Dar în cap. „Pretindem vesnicia? Si dacă da, o merităm?”se simte tonusul omului real, plictisit de lumea ireală, onirică, ideală, omul care îsi exprimă deschis dorinta normală, carnală „Eu vreau să strâng în brațe fata nemorgană; vreau să strâng trup’sor concret, nevirtual si neabstract!”sau „Cu cât urăsc mai mult , cu atât iubesc mai mult ce-i pământesc! Mă contrazic în dualismul meu…”Si concluzia este pe măsura ideii de sfidare „Ce crede lumea despre mine, creadă ce o vrea!”
După mai multe schimburi de versuri sau de enunturi rimate prin care cei doi îsi exprimă gânduri, sentimente sau atitudini, fiecare îi schitează celuilalt un portret. V. Popovici îi face un autoportret spiritual pigmentat cu pesimismul unui om superior, saturat de urâciunea din preajmă, mărturisind „Cred în puterea gândului asa cum cred în mine însumi” sau „Urăsc ineptia, cinismul, machiavelismul, minciuna, adulatiunea, îngenuncherea, umilinta, fariseismul, trădarea, lasitatea, sclavia, nimicnicia, într-un cuvânt, Răul Universal care ne pândeste pe la colturi cu pohta lui insatiabilă de a ne sfâia antropofagic”. Răspunsul M. Cozma este sugerat concesiv în titlul cap. „Oricum suntem mediocri” unde face interpretări semantice ale cuvântului „mediocru”, iar în „Spiralele timpului”mărturiseste că liantul solid între ei se regăseste „dincolo de cuvinte”, căci „ne leagă o caldă prietenie si o neasteptată plăcere de a ne citi unul pe altul”.
Nu rare sunt trimiterile la marile personalități ale culturii noastre, de la clasicii Eminescu, Caragiale, până la Cioran, Eliade si altii. Vorbind despre I.L.Caragiale, se face aluzie la viata politică actuală, acceptând ideea despre „separarea puterilor în stat, dar nu si separarea politicienilor de cultură, adică de Intelectuali sau de cei care sunt Oameni”ceea ce este un adevăr.
O doză de pesimism se simte si în mărturisirea M.Cozma: „Am sentimentul că Natura însăsi a dat un certificat de deces pentru plaiul nostru mioritic si că numai un miracol îl mai poate salva”.
În cap. „Apostazia gândirii” înteleptul V. Popovici coboară din sferele filosofiei în cotidianul efemer si ajunge la concluzia că „filosofia nu tine, nici de foame, nici de sete, nici de dor, nici de amor”, completându-si portretul „Din lipsă de altceva mai bun, apostazia gândirii stăruie în mine latent, nativ, în Datumul ce mi s-a dat cu dărnicie în trecerea prin timp.”
„Din când în când” cei doi ajung la concluzia că „Azi nu am chef de filosofie” si „Nu înteleg de ce?”, fiindcă „…adevărul e cumplit”, probabil. Sunt capitole în care veti găsi opinii despre pasivitatea poporului nostru, despre soarta intelectualului, despre mândria de a fi român, inserând chiar „Scrisoarea deschisă poporului român transmisă de arhimandritul Iustin Pârvu”, iar pesimismul reiese din comentariul concis al autoarei: „Oricare ar fi răspunsul ori răspunsurile acestei scrisori deschise, mă tem că nu o să fim în stare decât să ne spunem noi între noi: Tu taci!”
În cap. „Strugurii lui Burebista”, invocând nume prestigioase ale culturii românesti, se simte nu numai sentimentul patriotic, normal pentru orice român, dar si aerul de intelectual răzvrătit împotriva unei …Europe ignorante: „A auzit de Ionescu! Enescu, Brâncusi, Cioran, I.L.Caragiale, Sadoveanu, Blaga, Alecsandri, Eliade si mulți altii care au fortat Europa să facă reverentă culturii românesti si să nu-si poată explica practica politică, puerilă, sterilă si inutilă de-acum a Europei, clasând România o tară atipică din acest punct de vedere?” Cum există „o măsură în toate lucrurile”, după cum spunea filosoful grec Democrit, e bine să adoptăm o pozitie mai calculată în ceea ce privesc unele tendinte excesive, oricât de patrioti am fi, pentru că rechizitoriul nostru rămâne doar un strigăt într-o carte…”.
Spiritul critic al celor doi nu-i „iartă” nici pe unii contemporani precum Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, H.R. Patapievici sau Mircea Cărtărescu, tonul incisiv fiind presărat cu multe invective: „monstru diafan cu solzi de crocodil” sau „un alpinist rarissimo al Cuvântului românesc, tipic cătărării pe Vârful Omu din Carpatii nostri”. În opinia M. Cozma „Un scriitor trebuie să se arunce în flăcările creatiei pentru a salva deriva unui popor, ci nu a-l manipula să fie îngropat de viu”.
Cap. „Unde dai si unde crapă!”cuprinde puncte de vedere „îndrăznete”, lipsite de oaresice modestie. Desigur, e un punct de vedere pe care timpul îl poate sfida sau dimpotrivă…
În consideratiile despre poemul „Lucifer”, autoarea consideră că „la nivel de gândire creativă si artă poetică, făcând o paralelă cu divinitatea din Luceafărul lui Eminescu, l-ai depăsit pe marele poet în creatia ta…”, iar argumentul forte este că „..la Eminescu divinitatea e redusă la geniu, privit prin ochiul muritorului…La tine divinitatea din plus infinit este superspatiu, incluzându-l si pe Dumnezeu, nemuritorul devenind muritor.
Interesante si captivante sunt paginile din romanul „Escroci sentimentali”. Aici, autoarea face o radiografie a vietii unor români plecati în străinătate, angrenati într-o caracatită mafiotică de neimaginat. Se subliniază astfel alterarea omeniei si a altruismului traditional românesc într-un context european unde chiar slujitori ai bisericii si-au dat mâna cu fosti securisti într-o retea de escroci atunci când e vorba de bani si de „trafic de fiinte umane”. Sunt pagini emotionante, pline de realism frust, izvorâte, poate, din cunoasterea directă de către autoare a unor asemenea situatii.
Obsesiv, apare la cei doi coautori, motivatia scrierii acestei cărti, cu un titlu pe care îl recunosc drept pretentios, si de aceea se face trimitere la cronicarul Miron Costin „Că nu iaste alta mai frumoasă si mai de folos zăbavă, decât cetitul cărților”, constienti că „Trecerea ta prin timp ireversibil, să lase o umbră”. Fiecare mărturiseste că multe alte proiecte/ cărti au fost începute, dar „muza” nu le este îndeajuns de generoasă. După destule digresiuni, se revine la ideea de bază a cărtii, sfidarea timpului si se ajunge la concluzia că prin creatie poti sfida timpul, devenind eternitate.
Reflectând „olecută”dacă moartea este „o virtute”, M. Cozma afirmă că „Numai moartea poate sfida timpul, pentru că desprinde de pe pământ clipa; o rupe si o lasă să plutească imponderabil în constiința primului venit”, iar răspunsul magistrului este că „moartea e o virtute când mori nu ca un erou, ci erou”, dar că „În ce mă priveste, nu voi cocheta cu moartea, si nici nu mă voi împăca cu datul mortii, nici cu vesnicia ei…Numai moartea poate sfida timpul? O, nu! Timpul poate fi sfidat de mine, cu nonsalantă, chiar. Si tu poti sfida timpul, si noi, si voi, si ei…moartea, – niciodată, părerea mea.!”
Finalul cărtii readuce într-o lumină optimistă, sustinută de o jovialitate ce desfată si descreteste fruntile încruntate din pricina atâtor frământări filosofice despre timp si viată, etc., plăcerea de a te bucura de viată, „dorul de viată” fiind acea realitate alternativă în care putem evada: „Este tot ce ne mai rămâne când ne rămâne putin din pohta de a trăi, de a mai trăi o zi, cât să ne ajungă pentru a face o cruce si o rugăciune, înainte de integrarea în absolut, ori cine stie, Doamne iartă-mă, în ce ne mai integrăm?!”.
Paginile savuroase de umor îl pot pune alături pe Vasile Popovici de nemuritorul Creangă, sfidând timpul prin eternitatea scrisului bine făcut: „Te vezi trăind în rai, peste tine învelit cu un cămesoi lung până la oul piciorului, cu un cărtoi în mână, din care citesti ori cânti pe note cântece din repertoriul divin, iar când te plictisesti…te duci la umbra deasă a copacului vietii… Si după o lungă cugetare carteziană, îti vine asa un dor…cumplit dor! Să te cobori pe o scară, să atingi pământul Evei si-al ispitei si să te întâlnesti cu codana ta care aduce apă de la izvor … ”
Apărută în 2013 la Editura PIM, Iasi, cartea „Sfidează timpul”, scrisă de Maria Cozma si Vasile Popovici, cu o prefată de N.N.Negulescu, este interesantă prin continut si prin stilul celor doi coautori, invitând la meditatie, la „frământare”, la găsirea unor răspunsuri scormonite în adâncul inimii sau al cugetului Si, în acelasi timp, o invitatie la răsfoirea multor altor pagini, căutând dizertatii si argumente despre astfel de provocări intelectuale, pagini care, desi îngălbenite, au „sfidat” timpul măsurabil.
|
Maria Apetroaiei 9/9/2013 |
Contact: |
|
|
