Două cărti, un poet: Andrei Gheorghe Neagu
Motto: Templu e un zigurat părăsit de zei la nasterea noastră (T. I.)
Una dintre posibilitătile de fiintă ale Dasein-ului (Omului) e situarea lui afectivă în sine pentru o deslusire ontică a fiintării, ne spune Martin Heidagger.
Specific, desigur, si Omului – sensibil, poetului Andrei Gheorghe Neagu, care ,astăzi, îmi umple bucuria de a-i savura „lacrima iubirii” si a călători în „templul poemelor sale”.
Postmodernist iertător al clasicului, indecis să-i fie supus. Alergând între relevarea detaliului ca simbol grotesc si semnificant, ca semnificatie impact al perceptiei si armoniei, ca meditatie si reflectie asupra lumii străbătută cu piciorul.
Fuga din sine si fuga din fata lumii, două căi de situare afectivă, de deslusire ontică a eu-lui său:
„În toate-i minciună, mă tem/ că toate în mine-s blestem/ Trăim peste lumea ce cheamă/ uitarea de sine cu teamă [...]/ Trăim un secol de ger/ În noi, sentimentele pier...” (Frig).
Stările afective, situate în portile sinelui si ale lumii, sunt împovărate de „deslusiri ontice”, care provoacă analizele concrete ale „căderii”. „Căderea”, mai înainte de fuga din fata sinelui, în „Lacrima iubirii”, emană regretul locuirii în sine ,ca „nerostit” ce face posibilă fuga fiintei spre sine, un alt „sine”, eliberat:
„O, istovitele mele cuvinte/ Cum vă uscati ca niste ierburi care mor [...]/ Nu v-am crezut/ si nu v-am vrut/ spre cerul vietii mele înăltate/ V-am vrut vesminte/ pentru gânduri si v-am stricat (croite-n rânduri)/ si v-am ciuntit (la forfecare)/ O, istovitele mele cuvinte (barbare)!” (Alte cuvinte).
Desigur, „căderea”, această stare psihică, ne îndepărtează de sine. Există, în mod deosebit în literatură, o cale de întoarcere spre sine, o fugă retrogradă pe acelasi fir al îndepărtării, fuga spre sine: contopirea cu lumea prin intermediul prenumelui impersonal „se”.
„Strângeam în pumnii goi de frunze/ cohorte de alcool si de idei/ Din alambic, curgea pe buze/ o mare (aspră) de scântei [...]/ Eu vă strigam să fiti mai buni/ dar strigătul strivit de ceruri/ se prăbusi din zborul ciung [...]/ Pământul însusi se crăpase...” (Plecări); „Se doarme încă după toate/ Din amintiri se naste vântul/ Din depărtări se naste noapte/ Si-n mine moare un cuvânt” (Moartea cuvântului).
În „cădere”, de asemenea, deturnarea, îndepărtarea de sine, este un prizonierat provizoriu, un germene al dorintei de eliberare a sinelui individual din sinele comun.
„Din carnea mea/ s-au scos cuvinte/ ce s-au încins pe jar;/ s-au redeschis morminte/ Din ochii mei s-au scurs idei [...]/ Din mâna mea au răsărit statui [...]/ Cu dintii am crestat cuvinte[...]/ Din gând, am zămislit urmasi/ s-alerge pentru tine/ iar trupul meu/ a mirosit a pâine” (Din mine).
Poemele, intitulate „Lacrima iubirii”, capătă rang nobil, de noblete izomorfă cu „Poemele din templu”.
Iubirea, tema predilectă, excelează si abundă cele două înfăptuiri livresti, estetice.
Fuga în romantic, întoarcerea la armonie, se face cu mare izbândă eminesciană, în/ la gura soaptelor prea pline ,când dă în fruct cuvântul să-si cânte taina-n rime.
Lirism exprimat clar. „Eul” se implică total pentru a reda stări de suflet si tensiuni...sentimentale.
Eul liric care se „autoreflectă” în versul liber îsi contemplă fizionomia si fiziologia în poezia cu prozodie clasică. Nota postmodernistă se mentine ,însă, la nivelul consemnării concrete a iubirii. Eul liric este de multe ori un eu fizic, desi cel înfătisat coincide cu cel ce înfătisează.
„Când noaptea-ncepea să miroasă a zori,/ m-am (eul fizic) trezit cu pantofii în mână (autoreflectia)/ iar în adâncul lui am ascuns o lacrimă (eul liric)/ în suspin si o adiere senină (contemplatie I)/ mi-am unplut visele/ cu flori la poarta ta (eul fizic + eul liric + contemplatie II)/, apoi am asteptat. Eram lumină (contemplatie III)/ Eram un copac de argint (contemplatie IV)/ Ce în pantofi a rătăcit (detaliu grotesc) o lacrimă deplină. (detaliu, liric, catahreza)” (Lacrima).
De retinut, si acest lucru face parte dintr-o intentie stilistică a autorului, asezarea cuvintelor în text, de retinut figura de stil numită „anaforă”:
„Eram lumină/ Eram un copac de argint”.
Precum si alunecarea în vers clasic a „lirismului epic postmodernist”, asezarea lui pe edificiu romantic. Ultimele patru versuri constituind o strofă...rimată, cu ritm proteic:
„Eram lumină (5 silabe)/ Eram un copac de argint (8 s)/ Ce în pantofi a rătăcit (8 silabe)/ O lacrimă deplină (7 silabe)”.
Figură preferată de autor si în poemul: „Marama”:„Marama din privirea/ Ce moare în cetate [...]/ Maramă, azi, privesc prin gândul din care mă îmbrac...”
În poemul „Respiratii”:„Ne credem infiniti si buni/ Ne amăgim chemarea sfântă...”
În poemul „Norii”:„Ca un zid pe fata lumii/ ca un semn de trecător”.
În :Vina”:„Si ninge cu boabe de foc/ Si ninge banal...”
În „Lumină cernită”: „De-atâta lumină, stelele mor [...]/ De-atâta-ntristare visele dor”
În „Ochii mei”:„Mai stii de câte ori ai murmurat/ Cu ochi de muribund în agonie/ Cu glas fierbinte de poet/ că m-ai iubit”.
În „Implinire”: „Din fiecare cugetare [...]/ Din fiecare geamăt/ din fiecare floare de cires/ din care fug [...]/ din arborii ce-mbată ochii/ [...] din portile în care bat/ din gura-n care mai încap/ din milioane de secunde [...]/ Devin un fluviu...”
„Anafora” este „recurenta mărturisirii”, cântecul „lantului semantic al imaginilor izomorfe”.
În „Implinire” imaginile sunt: Cugetare →geamăt →floare de cires →arbori →ochi →portile →gură →secundă →fluviu”.
Axa, „lantul semantic”, constituie o „matrice semantică”, care, vom vedea, este invariantul diegesis-ului său poetic.
Figura numită „anaforă” este de mare succes, din începuturile „versului liber”.
Iată cum Walt Whitman o folosea în „Leaves of Grass” (Frunze de iarbă”), în poezia „Certitudini”:
„Nu mă indoiesc că sunt mărginit/ si că universurile sunt nemărginite, dar în zadar mă gândesc că sunt nemărginite.
Nu mă indoiesc că [...] vederea are o altă vedere, că auzul are un alt auz si vocea are o altă voce”.
Deci, „repetitie” în două directii stilistice: un discurs asupra nemărginirii si un discurs al „diviziunii senzoriale”.
Fără grabă ,ori teamă de risipire, în „nemărginire”, într-un simt suveran. Făcând, prin opera sa, mare diferentă între to talk, to say, to speak, to voice,to sound off,to worm somebody’s ear.
Poetul Walt Whitman, totusi, crede în sacralitatea poeziei, în suveranitatea ei:
„Pe dinafară si pe dinăuntru sunt dumnezeiesc si sfintesc orice lucru pe care-l ating sau care mă atinge”.
Această constiintă artistică o are si Andrei Gheorghe Neagu ,sub „lacrima iubirii lui” ori în „ziguratul poemelor lui”.
Constient de treptele existentiale ale „iubirilor lui”: fizice, estetice, rationale, Andrei Gheorghe Neagu diversifică, modelează, etalează romantele iubirii la vedere.
Am ales pentru dumneavoastră, posibilii lui cititori, câteva catrene ce mi-au înflorit inima. Desigur ,în metrică clasică, în stil romantic: a năzuintei spre absolut, mai putin- la Andrei Gheorghe Neagu – supusă expresionismului, ci declamatiei baudleriene, intonatiei versului popular, cum îi stă bine unui vrâncean iubitor de mioritic. Sentimentele poetului sunt ancestrale ca si arhetipurile. Simbolistica Ascensiunii, Căderii, a Centrului si a Luminii, a Iubirii, se conjugă, clar si totodată maestuos., într-o sintaxă a unui limbaj metaforic cu dimensiuni mistice recuperabile de/ în concret. O (ne)îndepărtare de obiectul iubirii si detaliile „anatomice” ale înfăptuirii iubirii. Detalii ce abundă si învrăjbesc simbolurile pentru o înfăptuire: tristetea si teama de a nu fi iubit.
Iată o iubire în ritm popular si eminescian: Ritm: 8/ 7; 8/ 7
„Cad frunze moi în părul tău/ si se scufundă-n plete(teza)/ iar visul meu, din visul tău,/ se-mbată pe-ndelete(antiteza)”
În ritm 7 / 8 , 8 / 7:
„Câte stele se topesc(teza)/ în iubirea care moare/ Sub sărutul unui soare(antiteza)/ Nu se văd, nu se zăresc(sinteza,dubla negatie)”
Atentie deci la teză si antiteză, la sinteza hegeliană, prin dublă negatie.
Pe cât de simplu, pe atât de complet, de judicios cumpănite.
Si, din nou, în ritm 8/ 7, rimă împerechiată.
„Si părul tău pluteste-n vânt/ si-mi limpezeste calea,/ când vocea ta ca-ntr-un descânt/ si-a alinat plecarea” (Mama).
În toate aceste catrene ,tresaltă Luceafărul si Cătălina, Hiperion si Demiurgul, într-o conversatie „peste lume” si… dincolo de ea.
Dar Andrei Gheorghe Neagu se întoarce la discursul poetic-vers liber. Îsi alege în „templul singurătătii” un idol: „mirajul iubirii inocente”.
„Din când în când sub priviri/ îmi aduci mirajul naivitătii mele/ si mă faci să cred/ că nu-s singur/ în templul singurătătii” (Cu mine).
Apoi,se „transformă” în „sfătuitorul” iubitei, într-o frumoasă renuntare la „omul iubit”, dăruindu-i drept de maternitate, dar si de noi iubiri.
„să poti să tii de mană, copilul cu ochi mari/ să poti să ai în brate sperantele de jar /să nu urăsti destinul,nici ochii care vin,/să-ti poarte-n trup lumina”
Si nu uită de „maniere cotidiene”:
„E ora douăzeci si două/ O stare de asediu de-ntuneric/ pe străzile pustii/ ne-ndeamnă ferm/ să ne culcăm copiii!” (Risipa).
Ori de realitătile (ne)poetice ce sugrumă reveria si… selectia naturală a speciilor:
„Pământul e un OZN/ Trandafirul e o păpădie/ Rata a început să latre/ Un pitic a luat Ceahlăul în brate/ si l-a turtit [...]/ O muscă s-a dat cu parfum…/ Tu n-ai mintit niciodată...” (Pseudo-realităti).
Cum observam si în „Implinire”, „matricea imaginilor izomorfe” cuprinde întreaga întindere a cărtilor „Lacrima iubirii” si „Poemele din templu”.
Numai în „Lacrima iubirii”, sunt sase poeme intitulate „Flori”: la pg. 30, 150, pg. 132, Flori de tei, pg. 94, Risipa florii, pg. 156, Florăreasa, pg.122.Poeme intitulate „Lacrimi”: la paginile 26, 194, 202, intitulate„Ploaia”, la pg. 142, 148, 110 (Norii), 148.
În cartea „Poemele din templu”, „matricea” se zideste în jurul imaginii „templu”, care nu este altceva decât o reverie a posibilitătii de a trăi „impetuos”, dar si...”misterios”.
Întâlnim aici poemele: Templier, Templul cuvintelor, Prefacerea templului, Revolta templierului, Aleile templului, În templu, Umbrela din templu, Lespezile templului, Copiii templului...
Templierul e: „un ram bătran, crăpat, uscat”; Păstorul templului : „la fiecare dangăt/ bunul părinte tresare si asteaptă/ să-l strige la poartă urmasul”.
„Decadentele din templu”,sunt: „ne murdărise luna templu/ cu pete de rugină violente/ si ne duru-n lumină-ntregul/ iubirii noastre decadente”.
„Tainele templului”:„de ochii mei se răstignesc tăcerile stelare [...]/ Pe gura mea a înflorit amărăciunea unui surâs”.
„Spargerea templului”: „iar templu se sparge/ în cărămizi si regrete/ în vise frânte/ si în poeme nerostite”.
„Intrarea in templu”: „Cuvântul meu se strecoară timid/ împotriva unui război fraticid”.
Templu semnifică „Centrul lumii”, dar si locul de fugă a omului în lume. O individualizare a fiintei ca solus ipse, un „solipsism existential” din care „punem careuri întregului făcut bucăti/ si adunăm [...]întruna durerea despărtirii noastre.”
Da! Templu este măretia misterioasă a cuvântului poetic, dar si a Cuvintelor profane:
„Ca un brici cu lama tocită/ cuvântul a mai retezat/ o urmă din degetul mare, care/ arată spre lume acuzativ./ Mormane de cuvinte moarte/ se-naltă pană sub ferestre ude/ asteptând să-nfunde rigolele/ în timpul ploilor erotice.”
Foarte frumoase momente si …maniere de a înfrunta o lume bârfitoare de iubiri profane. Si iubirea este profană cât durează în… ochii lumii.
Retinem, si în acest poem, tehnica rimei interioare: „mare – care”, „ude- să-nfunde”, dar si gradul mare de libertate în dezbatera vremii (timpului) bune (bun) de făcut copii: ploaia erotică. Optând forma romantică, m-as alătura poetului cu sărmana mea conciziune a acestei teme:
„Cu un brici cu lama de frunză/ tai tăcerea ce mă acuză/ Urma degetului arătător/ odihneste-n ochii lor/ Mormane de cuvinte stau la sfat/ si se-naltă, sub fereastra rece/ Asteptarea mortii sfârseste curat./ Cu diluvii lumea schimbă omu-n peste”.
Sunt adeptul frumosului relativ. Relativ la gust. Al gustului dirijat de intelect. Frumosului acceptat ori respins de cât trăirea empirică a unui poet îsi doreste călătoria în eufemismele epifanice ale imaginatiei, reveriei, reprezentării, întâmplării ,legendei, hazardului, certitudinii, ratiunii transcedentale.
Gheorghe Neagu poate fi interpretat în oglinda acestor relativităti. Spontaneitatea ca si instinctul fiind manifestări ale subconstientului ... închipuit. Nu poti intui cuvântul negând cuvântul, infinitul, negând finitul, iubirea, negând ura, întunericul negând lumina. Sunt multe de adăugat unui gen proxim, mai întâi, ca diferentele sale specifice să prevadă o nouă entitate: a „frumosului revelat”.
Aceste relative sintagme: „poem frumos”, „poezie pură” „operă de valoare”, nu-si au rezolvare la nivelul pretinsei critici profesionale. Ele sunt „modulo lector” definibile infinit. E un exemplu de problemă transcedentală. Poezia fiind o călătorie in nimic si oriunde Spiritul uman fiind fiul „Marelui Anonim Transcendental”.
Totusi ,în „Poezia” Gheorghe Neagu (după gustul meu) găsesc urcusuri si coborâsuri, amplitudini paroxistice.
Si asa se cuvine să înfruntăm „suis – coborâsul sisific”, al creatiei literare. Prin libertate de scriere, necenzurată de critici baroni, conti, sărmani histrioni festisti. Pusă, această eliberare de angoasă, de frustrare si de „amintiri vorbitoare”, în competitie cu cartea citită la gura inimii de lectori anonimi, vom sti împlinită trinitatea :genul, geniul, cartea.
Si câtă religiozitate – trudnicie, Doamne, are crucificarea noastră în cuvinte rare, flămânde, însetate, pârâcioase, bârfitoare...estetice, filozofice, curate, murdare, amare, dulci...,oricând luminătoare de întuneric.
Gheorghe Neagu este un om iubit de literati, dar nu a uitat să iubească literatura – marea dragoste si… a unora dintre noi.
Să-i omagiem „Oglinda Sufletului”, citindu-i nelinistea constiintei timpului pierdut si regăsit în argintul lacrimilor sale poetice.
|
Ioan Toderită 9/2/2013 |
Contact: |
|
|
