Câmpeni - (Fragment din cartea Popasurile vietii- în pregătire)
Avem o tară unde au stăpânit odată/ Vitejii daci, bărbati nemuritori./ Si unde stau de veacuri laolaltă/ Izvoare, văi si munti cu fruntea-n zări.
Radu Demetrescu Gyr
La Câmpeni, în Transilvania, localitate atestată documentar din secolul al XVI-lea, aflată în judetul Alba, la 77 de kilometri distantă de resedinta de judet - Alba Iulia, am ajuns împreună cu părintii. Aveam pe atunci vreo trei anisori. Eram trupeste si sufleteste precum o salcie, un copil sensibil căruia nu-i lipsea însă curajul, curiozitatea pătrunderii în locuri si taine. Unii copii erau mai rigizi, mai egali în actiunile lor, mai putin oscilanti, mai reci. Eu, priveam si reactionam sub impulsul inimii mele de copil, primeam mesaje din exterior sub forma unor unde care îmi atingeau intens simțurile.
Deseori mă plimbam, de mână cu părintii, prin acea parte a văii Ariesului, deosebit de pitorească. Am păstrat vie imaginea stălucitoare a râului care curgea fericit pe timpul verii, primind săruturile fierbinti ale soarelui.
Aries, în limba latină Aureus (monedă romană de aur), izvorăste din Muntii Bihorului si se varsă în Mures, traversând judetele Alba si Cluj. Râul străbate Tara Motilor, o regiune rustică plină de farmec, unde se mai păstrează locuinte vechi din lemn, precum si multe obiceiuri strămosesti, iar locuitorii se numesc moti, denumire ce vine de la chica, moțul de păr pe care îl purtau în trecut bărbații din bazinul Arieșului. Bazinul râului cuprinde o regiune minieră foarte importantă Rosia Montană, Baia de Aries si Bucium - bogată în aur, argint si alte minerale.
Orasul Câmpeni este un oras cu mare încărcătură istorică, datorită luptelor sociale ale motilor din secolele XVII XIX; este o localitate cu o mare rezonanță emoțională în sufletul multora, pentru frumusețea peisajului, dar mai ales pentru personalitățile care au marcat profund istoria neamului românesc, cum au fost marii eroi Horea, Cloșca și Crișan, conducătorii răscoalei pentru drepturi sociale și naționale de la 1784-1785 si Avram Iancu - Crăișorul Munților care, prin personalitatea sa excepțională si-a adus o contribuție la evenimentele din anii revoluționari 1848-1849.
Avocat de profesie, Avram Iancu a avut un rol activ în revolutie, la acei numai 24 de ani ai săi. Făcea parte din fruntașii intelectualității românești transilvănene, a stiut si a putut să adune tăranii din jurul Câmpeni-ului; a inițiat și a organizat adunările de la Blaj din anul 1848 și a condus cetele înarmate de țărani și de mineri din Munții Apuseni care au luptat pentru desființarea iobăgiei în Transilvania si libertatea națională a românilor. El a fost, de fapt, conducătorul motilor în anul 1849, când a comandat armata românilor transilvăneni, cu ajutor austriac, împotriva trupelor revoluționare maghiare ale lui Lajos Kossuth. Si deoarece dragostea nu cunoaste granite, alungă ura si ia în brate frumosul sentiment al sacrificiului, iubita Crăisorului, o tânără maghiară din Abrud, i-a salvat viata în momentul (1848) când maiorul maghiar Hatvani a vrut să-l prindă chiar în casa tatălui fetei. Aceasta l-a scos pe Crăisor prin grădina din spatele casei. Astfel Iancu a părăsit Abrudul în ultima clipă și s-a îndreptat spre Câmpeni, unde a organizat contraofensiva. Se spune că a fost o bătălie sângeroasă pentru eliberarea Abrudului ocupat. Crăisorul muntilor a murit în 1872 si a fost îngropat la Tebea, un sat din judetul Hunedoara, mormântul lui aflându-se lângă Gorunul lui Horea, un stejar vechi de circa 400 de ani. Sub acel copac Horea îi chemase la luptă pe motii iobagi, în anul 1784. Au rămas amândoi în amintirea oamenilor ca mari luptători pentru emanciparea neamului românesc.
Un ziar londonez, scria la acea vreme: Acești oameni sunt valahi (Wallachians), coborâtori la origine din coloniștii romani care au fost așezați în Dacia. Cei mai mulți țin de Biserica Grecească, iar populația țării pe care o locuiesc este crezută să fie de 670.000 de suflete. Sunt de constituție puternică, înalți și bine făcuți; deși sunt supuși celui mai împovărător jug al guvernării feudale, ei nu își dezmint originea romană. Reduși la cel mai abject statut de sclavi, nu li se îngăduia să se bucure de niciun fel de drept de proprietate, fiind la mila stăpânilor lor, care nu puteau accepta că acești chinuiți vasali ai lor ar putea gândi că ar avea niște drepturi de revendicat.
Horea, dar si Avram Iancu i-au inspirat pe multi poeti si prozatori. Liviu Rebreanu a fost pasionat de istoria românilor, preocupat si de evenimentele răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan, de premisele izbucnirii ei, de desfășurarea ostilităților și a căutat să explice de ce totul s-a terminat atât de tragic și fără obținerea drepturilor mult visate, în romanul său istoric Crăișorul Horia, romanțând faptele, Horia având momente de cumpănă, coșmaruri în care se visează pedepsit, o întreagă zvârcolire a sufletului său este descrisă de autor. Scriind despre copilul născut cu destinul său tragic dar glorios, Rebreanu afirma: Era al treilea copil, cei doi dinaintea lui muriseră până a nu împlini anul. Fiindcă se născuse între Crăciun și Anul Nou, popa îl botezase Vasile, dar în casă ii ziceau Ursu, ca prin farmecul numelui să-i dea mai multă putere de viață. Ursu i-a zis pe urmă toată lumea, până și împăratul. Îl descria astfel:
drept ca totdeauna, cu căciula neagră apăsată puțin pe urechea dreaptă, cu ochii culoarea otelului călit, cu mustața românească răsucită tinerește, cu sumanul negru tivit și înflorit cu șireturi vinete subt care se vedea cojocelul alb vrâstat pe piept de cureaua de la traista de piele, încălțat cu cizme cu turetcii moi și încheiați numai până deasupra gleznelor.
Scriitorul Dumitru Velea citează cuvintele lui Eminescu dintr-o scrisoare: Panule, tu știi că-n lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui, tot-tot este un șir neîntrerupt de martiri
Lui Horea îi dedică Eminescu, versurile: Să privească Ardealul lunii i-e rusine/ Că-a robit copiii-i pe sub mâini streine/ Ci-ntr-un nor de abur, într-un val de ceată/ Îsi ascunde trista galbena ei fată./ Horea pe-un munte falnic stă călare:/ O coroană sură muntilor se pare...
Horea luptase pentru popor, dar trădarea a jucat un rol determinant în înăbușirea răscoalei.
***
Îmi amintesc ca prin vis
Aveam de acum patru ani când mă aflam în casa în care locuiam, într-o cameră cu glasvand. La deschiderea acestuia, în fata ochilor mei apăruse bradul de Crăciun, imens, până în tavan, luminat de mici lumânărele, globuri strălucitoare si alături, Mos Crăciun asezat pe un scaun, întâmpinându-mă cu un râs zgomotos si rugându-mă să mă apropii. Mă aflam în bratele protectoare ale mamei, tremuram de teamă si auzeam cum Mosul mă ruga să-i spun o poezie. Printre lacrimi si sughituri i-am spus o poezioară. Ce i-oi fi spus, nu stiu. Mi s-a povestit mai târziu că m-am oprit din tremurat si din plâns, în momentul în care, de sub mantia lungă si rosie a Mosului, am zărit pantofii negri de lac ai bunicului...
Pentru familia mea Câmpeni-ul era un loc minunat, cu multă liniste si aer curat. Oamenii de aici erau cinstiti, aveau o demnitate cu care se puteau mândri. Motii nu puteau fi călcati în picioare. Părintii găsiseră aici oameni cu principii și valori autentice. Dovadă că la Roșia Montană în vremurile de curând trăite, ca de altfel si în alte părti ale tării, au existat luptătorii anti-comuniști din munți și eroii din decembrie 1989 care au luptat pentru libertate și dreptate, pentru respectul față de om, păstrând în suflete un puternic sentiment patriotic.
Tatăl meu administra extractia sării, inspecta extractia aurului de la Rosia montană - o localitate minieră situată în Valea Rosiei, străbătută de râul Rosia bogat în minerale, în special fier care îi dădea o nuantă rosiatică. Localitatea avea o existentă milenară, fiind cunoscută încă dinaintea cuceririi Daciei, amintită de istoricul grec Herodot, de eruditul imperiului roman Plinius cel Bătrân, de istoricul roman Titus Liviu, si era una din cele mai vechi localităti cu traditie în exploatarea metalelor pretioase din Europa. Localitatea a fost înfiintată de către romani în timpul domniei lui Traian, ca oras minier. Legenda Întemeierii Rosiei spune că aurul a fost descoperit prima dată în zonă de către o femeie pe nume Cotroanta care venea cu caprele pe un deal. Aici a găsit un bulgăre care strălucea la soare, dându-si seama că era de aur. În urma acestei legende, una din fostele galerii a primit numele Cotroanta. În galeriile minelor au fost descoperite între anii 1786 și 1855 Tăblițele Cerate prin care se confirmă existența acestei mine de aur din anul 131 d. Cr., atestând documentar și una dintre cele mai vechi localități europene numită Alburnus Maior - Roșia Montană de azi, Abrudul fiind numit Alburnus Minor. Dar, la Roșia Montană s-au găsit urme evidente de minerit înaintea cuceririi Daciei de legiunile romane. Se spune că înfrângerea Daciei în 106 d. Cr. a adus imperiului Roman tone de aur și argint, considerată cea mai mare pradă de război din toată istoria imperiului.
Aurul, considerat la începuturile descoperirii sale ca metal sacru, cu timpul a devenit metalul îmbogățirii si al obtinerii puterii în lume
Fascinant prin strălucire asemeni soarelui, maleabil si ductil adică bătut si întins fără a se rupe, bun conducător de căldură si electricitate, solubil în apa regală (amestec de acid clorhidric cu acid azotic) si cianuri alcaline, aurul este cel mai nobil, îndurător si pretios metal.
***
Tata avea o masină marca Ford cu care se deplasa si de multe ori ne lua si pe noi, pe mama si pe mine, spre Abrud sau spre Rosia Montană. Conducea, oprea masina, de dădeam jos, ne mai plimbam prin păduri si tata ne făcea poze. Păseam prin pădurile de conifere, ne odihneam când descopeream câte o pajiste mică, intimă, odihnitoare, cu cerul descoperit, albastru si strălucitor, pitită printre copacii muntilor, cu flori sălbatice mici si divers colorate, împrăstiate printre ierburi. Mai păstrez si acum câteva din acele fotografii. Una în care mama era legată la cap cu o băsmălută. Legat de aceasta, îmi mai amintesc că odată tata venise din deplasarea sa, din capitală, si ne adusese multe daruri. Dintre ele mi-a rămas în minte o cutie mare, cilindrică, cu multe pălării pentru mama si altă cutie din care mama scosese câteva perechi de mânusi colorate din piele fină. Mă mirasem de cutia din care ieseau pălăriile suprapuse; mă încântaseră culorile, materialul catifelat al mănusilor si le mângâiam ca pe niste animălute. Atunci am primit în dar jucării cu care m-a fotografiat tata. Îmi alesesem o păpusică frumoasă de care nu mă mai despărteam, dormeam si noaptea cu ea în pat. O botezasem Sabina. Într-o zi când mă jucam cu o fetită, aceasta îmi ceruse toate jucăriile si eu i le dădeam să se joace cu ele; când a ajuns să-mi ceară păpusa, am refuzat să i-o dau, ea m-a muscat de mână asa de tare încât am zbierat, a venit mama si cu toate că mă muscase până la sânge, nu i-am dat păpusa, am strâns-o în brate cu lacrimi în ochi. Nici mamei nu am vrut să i-o dau. Ai să-ti iubesti mult copiii! mi-a prezis cineva mai târziu
Era vârsta când imaginatia copilului dădea viată păpusii
Într-o zi tatăl meu mă dusese să vizitez steampurile din lemn care erau folosite la zdrobirea rocilor în procesul de extractie a aurului. Ce puteam întelege la acea vârstă de cinci-sase ani? M-a impresionat apa care curgea pe steampuri, zgomotul ei si formele pietrelor care purtau cu ele aurul strălucitor, bogătia tării. În urma vizitei, stemparii făcuseră o machetă pentru copila sefului, cu steampuri, apă si pietre încrustate cu aur. Macheta a stat în casa noastră multi ani de zile, până când părintii au trebuit să restrângă spatiul de locuit si pe atunci
a dispărut. Îmi povestea, mai târziu, cum în timpul Primului Război Mondial multe mine s-au închis, minerii au fost trimisi pe front, iar, după război a trecut ceva timp până când mineritul a revenit la ritmul anterior războiului si s-a recuperat tot ce s-a pierdut. Pe atunci, îmi spunea tata, totul mergea bine, minereul era scos din galerii, dus la steampuri; era folosită forta apei, care înlocuise forta animală sau umană folosită pe vremea romanilor. Munca o făceau stemparii, bărbati dar si femei. Se folosea diferenta de nivel pentru curgerea apei, asa încât steampurile erau amplasate în cascadă de-a lungul văilor, apa folosindu-se la zdrobirea si separarea aurului. Totul era organizat ca pe bandă rulantă. De atunci tehnica a evoluat, steampurile au fost puse în miscare de motoare electrice
Din mosi strămosi, iată, această bogătie a fost exploatată rational si nu a fost uitată. Tara noastră stă pe tone de aur, este necesar doar să veghem a nu se distruge această bogătie în numele lăcomiei. Nu putem actiona nici în mod egoist, neavând respect pentru vremurile trecutului, dar nici fără să gândim la avantajul tehnologizării, pentru cei care sunt în viată si pentru generatiile viitoare. Cred că tara noastră ar avea de câstigat prin exploatarea eficientă si folosirea proceselor tehnologice moderne, prin încheierea unor contracte clare, pe baza unor legi clare, tinându-se cont de faptul că Roșia Montană este o suprafată minunată de pământ cu floră carpatică și cu o populație densă în satele respective. Oare nu se pot face lucrări cu propuneri si solutii de extragere a metalelor prețioase fără să se folosească substante toxice pentru mediu? Credinta mea este că lucrurile trebuie să se miste din loc si totul să fie făcut în folosul tării si al protejării vietii oamenilor. Să nu ne batem joc de acesti munti care poartă aur în pântecele lor si
să nu mai cersim din poartă-n poartă!
***
Peste multi ani am plecat în regăsirea timpului pierdut, am ajuns în Câmpeni, am căutat casa în care mi-au spus părintii că am locuit, m-am uitat din stradă si, ca si cum as fi văzut un film cândva, asteptam să văd la una dintre ferestre pe cei doi părinti, tineri si frumosi cum erau
Ne-am urcat în masină si am plecat mai departe. Foarte aproape de Câmpeni, la aproximativ 15 km distantă, am dat de satul Avram Iancu. Am plecat apoi spre Pestera Scărisoara de care mi se povestise cu entuziasm, fiind al doilea ghetar subteran ca mărime din lume. Pestera, la 40 de km distantă de Câmpeni, se află la o altitudine de peste o mie de metri si este renumită datorită prezentei în interiorul ei a unui ghetar imens, cu vechime de peste 3000 de ani. Legenda spune că în pesteră trăia, în vremuri vechi, un balaur care fura câte o fată frumoasă, fie în Noaptea de Anul Nou, fie în noaptea dinaintea Târgului de Fete de la Găina si le ascundea într-un palat de gheată pe care niciunul dintre localnici nu avuseseră ocazia să-l vadă. Dar, cum orice legendă este o povestire traditională transmisă, de obicei, pe cale orală, faptele fantastice pot avea un suport istoric real, întrucât legendele combină fapte reale cu întâmplări imaginare, adevărul neputând niciodată fiind dovedit. Chiar viata fiecăruia dintre noi pare a deveni o legendă
Împăratul roman Marcus Aureliu spunea: unii mai sunt pomeniti câtva timp, altii devin legendă
iar altii încetează a mai fi si legendă. Pestera este împărtită în mai multe sectoare cu diferite denumiri. Senzatia pe care am avut-o vizitând această Pesteră, a fost a unei lumi de basm, nimic nu părea natural, ci spectacular, fantastic. După ce ne-am răcorit în Pesteră, temperatura ei fiind în jur de un grad, am iesit la suprafată. Era cald, era vară si le-am povestit celor cu care venisem despre Târgul de fete de la Găina, ceea ce stiam de la părinti. Nu ne mai puteam încumeta să urcăm muntele, dar de povestit puteam povesti. Eram doar în atmosfera fantasticului acestor locuri ale motilor.
Cât am stat în acest orăsel, părintii nu puteau lipsi de la frumoasa sărbătoare a Târgului de fete de pe Muntele Găina. Se spune că este politicos si instructiv să încerci să cunosti traditiile locului în care trăiesti si să te adaptezi lor. Asa au si făcut. Dar mergând la sărbătoarea Târgului de fete, au cunoscut unicitatea acestui mit arhaic românesc, si-au dat seama si de diversitatea, bogătia si frumusetea geniului nostru popular. Mircea Eliade scria: Creatia folclorică este un proces nedisociat de subconstientul uman din toate timpurile. Este un contact direct cu fantasticul. Târgul este atestat documentar din 1816, dar are o vechime mult mai mare. Există si aici mai multe legende legate de zona muntelui. Si cum întotdeauna mi-a plăcut legenda - mitul care amestecă cerul cu pământul - am fost foarte atentă si la această legendă a muntelui Găina. Se spune că înainte, când motii se ocupau cu extragerea aurului, o găină de aur venea din mină si se aseza în vârful muntelui, unde era cuibul său în care erau ouă de aur. Locuitorii au vrut de multe ori să o prindă, dar găina fugea, luând cu ea si aurul din munte
Mă întreb: Oare nu mai vin si acum niste găini să ne fure aurul? Că de stiut, stim bine că el există acolo. În prima zi a târgului, feciorii veneau să petreacă si abia a doua zi veneau fetele si nevestele si atunci se încingea dansul. La târg participau fetele de măritat si fetele mari (câte or mai fi rămas acum?) si care doreau să fie petite. Fetele care luau parte la târg se pregăteau din timp, pentru că luau si zestrea cu ele. Cel mai important moment era si a rămas târguirea fetelor. Purtau costume populare, multe cusute cu fir galben, firul galben fiind simbolul aurului Apusenilor; costumele cu acest fir erau purtate mai ales de fetele de mineri care erau mai bogate. După ce cădeau la întelegere, fata era invitată la joc si apoi cântărită pe o scândură, în balans, la capătul căreia era pusă zestrea. Motii aveau credinta că cele târguite pe culmea Găinii aduceau noroc. Femeile cântau din bucium chemând oaspetii, anuntând începerea sărbătorii, fiindcă tulnicele se foloseau, în general, pentru semnale, chemări. Un loc - simbol a fost si a rămas, acest munte supranumit si Muntele dragostei, prilej de bucurie, de cântec, de dans.
Tulnicele - vechi instrumente muzicale de suflat, sunt obiecte de lemn confectionate din trunchiuri de molid fără noduri, scobite înăuntru si apoi legate cu cercuri de lemn, iar între cercuri au diferite desene populare. Slefuite de mâinile țăraŹnilor, cu lucrătură minuțiŹoasă și delicată, sunt făcute din draŹgoste de frumos, cu înŹcrus-tări și desene fermecătoare prin simplitatea lor. Tata îmi spunea de cei care fac desenele, că le fac de fiecare dată imaginând altceva, si eu îmi închipuiam că ei sunt asemănători poetului care de fiecare dată, desi simte la fel, găseste alte cuvinte să-si exprime simtirea. Dar ce nu făceau harnicii locatari ai acestui tinut! Femeile duceau cofitele cu apă sau cu lapte pe care le purtau deasupra capului. Apa de băut era păstrată în casă într-o asa numită donită, un fel de găleată lucrată din lemn si care avea un capac. Când mi-era sete trebuia să astept ca mama sau servitoarea să umble la donită si să-mi umple cana cu apă. Rufele se spălau, îmi amintesc, si am si o fotografie, într-o copaie din lemn, lucrată si ea cu măiestrie, care folosea si la îmbăiat.
A fost cândva, dar astăzi nu mai este
Pe-aici, mi-s niste ani rămasi cu câteva amintiri răzlete, dar frumoase, din acele locuri minunate. Un astfel de tulnic a stat sprijinit în coltul unui perete din casa noastră, tot până când spatiul de locuit al familiei noastre a fost restrâns. Mă uitam uneori la lucrăturile delicate, colorate în culoarea cojii arborilor si mi se părea că seamănă cu o poezie scrisă; suflam uneori în tulnic si mi se părea că sunetul era jalnic, suna a dor, a înstrăinare
Îmi inspira un sentiment de tristete, de regret, precum cântul specific poporului român, acea Doină ce străpunge timp si univers/ doină ce e soapta Tatălui Ceresc/ doină ce poetul a numit-o vers/ doină ce mai tine neamul românesc
Da, tulnicul suna a jale
Nu stiam, însă, la acea vreme, dar mentionez acum, faptul că cea mai veche scriere din Europa (atestată arheologic în 1961) a fost în satul Tărtăria din comuna Sălistea, pe râul Somes, în acest judet binecuvântat. Profesorul Nicolae Vlassa de la Universitatea din Cluj a descoperit trei tăblite din lut ars inscriptionate cu o scriere pictografică asemănătoare cu cea sumeriană, dar mult mai veche, de peste 7000 de ani, deci cu peste un mileniu mai vechi decât cele sumeriene, trăgându-se concluzia că sumerienii au ajuns în Mesopotamia, migrând de pe teritoriul vechii Dacii, si ducând cu ei o scriere deja cunoscută. Cu alte cuvinte, locuitorii de pe aceste meleaguri stiau să scrie acum 7000 de ani. În 2003 a fost ridicat un monument drept mărturie a primului mesaj scris din istoria omenirii, aici, în tara noastră - România.
Vavila Popovici Raleigh, Carolina de Nord
(Fragment din cartea Popasurile vietii- în pregătire)
|
Vavila Popovici 8/22/2013 |
Contact: |
|
|
