Poeme
Uitarea prin gard
Mă uit la istorie prin gard;
trec unii pe ulită cu un război mondial
si fac atâta gălăgie si mor atât
de inutil si caraghios...
Si pe urmă vine armata rosie,
colorând totul, si pe urmă
oamenii se prefac că sunt fericiti,
până le explodează linistea în fată
pulverizându-i printre mausolee si
cruci trucate...
Pe urmă trece un convoi mortuar...
Doamne, azi îl înmormântează pe bunicul,
sau pe tatăl meu Gheorghe
si pe mine au uitat să mă cheme...
Mă uit la istorie prin gard...
Mare lucru uitarea!
Lectia despre Eminescu
Noi, azi, la lectia despre poetul Mihai Eminescu
am avut de pregătit despre cum se moare genial si sărac
si am răspuns excelent, inclusiv cu citate
declamatiideclaratiiovatii în direct la microfonul
ascuns în buricul fostului activist kultural
Popescu Alzheimăr, pensionat pe caz de
boală după ce a obtinut Marele Premiu al
Uniunii Săpătorilor si titlul de Doctor
Honoris Cauza si a lucrat, voluntar, la Antologia
faptelor rare care trădează canalia din om...
Acum, obosit de celebritate, actualul activist
kultural se gândeste la tărisoara lui, la fabrici si uzine
si, mai ales, la cât de greu o duce Eminescu si azi
când sara, pe deal, militianul de serviciu
suna din fluier cu jale...
Phoenix
Bucurestiul, teleportat undeva la marginea lumii,
cu vaporul lui Intercontinental esuat printre valuri de gunoaie,
recifuri umane, betoniere si tărmuri fără memorie,
mă agată cu degetele prelungi ale lui Cristian Paturcă,
striveste o lacrimă în ochii mei provinciali si
îmi cotobăie prin buzunare în căutatea monedelor calpe
pentru plata zilei netrăite de azi, în timp ce flasneta lui Ion Bolborea
invită miticii în scena improvizată pe căruta de carnaval
care, iată, nu s-a răsturnat la Caracal...
Nu prea stiu încotro să mă îndrept, deasupra tonetelor cu ziare
explodează meteoriti, după fiecare colt pândeste câte o europă trucată
în localurile publice a fost interzis fumatul si viciosii
îsi rod unghiile la o bere, povestind despre lupta teribilă
dintre cetătean si consumator, pe aleile dintre blocuri se face seară,
sinele tramvaielor se răsucesc spre cer si, în cele din urmă,
închid ochii si trec strada pe cea mai rosie dintre culori,
lăsând militianul din intersectie să fluiere a pagubă,
sârnind hohotele de râs ale muncitorilor de pe acoperisul
Teatrului National, care îsi imaginează
începutul unei noi revolutii si se prefac că lucrează.
Între timp pe cer plutesc nori si câini comunitari
salahori în salopete gri demontează stelele,
pe ziduri înfloresc afise multicolore, tomberoanele
se umplu de aripi si în ceasul de la coltul străzii Sperantei
se aude scrâsnetul rotitelor unui mecanism invizibil
care începe să ningă peste oras cu cenusă...
Îmi iubesc patria
Îmi vine să urlu că nu pot să nu-mi iubesc patria,
cu silicoanele ei amăgitoare legănându-se tandru
pe buzele neantului, cu sobolanii din canalele revolutiei trucate,
cu ghiseele din spatele cărora o mână nevăzută
împarte certificate de eroism si adeverinte lipicioase,
cu oamenii ei politici deversati din patru în patru ani
prin cartiere mărginase si cătune, unde inundatiile
vin mult mai des, cu tăranii ei înrăiti de mireasma pământului
care le fuge iar de sub tălpi, cu toate astea
si cu multe altele, trăite în grabă si cu lehamite.
Da, îmi iubesc patria!
Mă înduiosează până la lacrimi grija ei
pentru câinii comunitari, stâlciti sub lumina
de stricnină a farurilor noptii, sterilizati ca să nască
o rasă mioritică, mult mai rezistentă la vicisitudinile
libertătii (si noi am fost comunitari si încă
ne mai domină reflexele lui Pavlov, încă mai salivăm
ascultând discursurile presedintilor săraci si cinstiti
sau fosnetul de lenjerie intimă al poeziei)
„Mă, câine!” îi spun celui mai bun prieten al meu
si el se gudură si mă face să cred că fericirea există.
Dumnezeu, ca si patria, este iubire...
Asadar, domnilor si doamnelor, îmi iubesc patria!
asa cum îsi iubeste ologul piciorul lipsă,
cu patima celui care refuză să plece
dintre apele ei mereu revărsate si tulburi.
O iubesc pentru că i-am trăit până la ultima fibră
indiferenta si spaima, sărăcia si zvonurile,
pentru că în cârciumile ei am băut
potire de lacrimi si pe străzile ei
am admirat umbra viitorului ce refuză să vină...
Pentru mine patria aceasta, de la capătul lumii,
crucificată pe toate punctele cardinale,
este singura americă posibilă, singura sansă,
unica iubire, pe care nici măcar speranta
nu o mai poate ucide...
Vremea filmelor rusesti
Era vremea filmelor rusesti,
cu nemti de recuzită si eroi cu stea în frunte
striviti sub senilele cetii, cu tineri înecati
în marea de spice a Studiourilor Sahia,
despre care scriau ziarele
băgate pe sub usa realitătii.
Pe atunci la mine în sat oamenii trăiau în soaptă
iar ciresii bunicului, înscrisi la CAP,
se lepădau, ca de satana, de floare…
Ce-mi păsa totusi, eu umblam după cuci
salutând voios de pionier umbra militianului
care bântuia prin sat precum Iisus pe valuri.
Pe urmă iar venea caravana cinematografică
sau duba securitătii si iar răpăiau
gloantele oarbe în tăcerea conspirativă
si în jocul meu de copil
îndopat cu bomboane sticloase.
Atlantida
Atlantida adolescentei mele s-a scufundat
în mahalaua paradisului proletar.
Au fost valuri mari de ceată,
discursuri si ore văruite cu liniste,
într-un liceu în care zborul era pedepsit
mai rău decât fumatul sau prostia…
Citeam enorm pe atunci si cuvintele
inundau oceanele pacifice
dintre rusi si americani.
Citeam sub un visin spânzurat de cer,
si vedeam cum istoria e ciugulită de vrăbii…
Acum mai aud numai
comentariile lor gurese la adresa eternitătii.
Replicile se amestecă în tăcănitul de mitralieră
al masinii de scris, păsările de la muzeul de
stiinte naturale al patriei bat brusc din aripi,
uzina chimică ninge către văzduh
(aici, în Est, ninsorile sunt tot mai ciudate)
în scena balconului actorul tine în mâini
amortizorul de liniste, statuia libertătii o ia
razna pe străzi în timp ce îngerii profesionisti
recită la microfoane comenzile lectiei de
gimnastică anaerobică iar moartea se face
că citeste ziarul peste umărul poetului.
Cei fără fete
Am fost fideli unui zvon…
Printre umbre oamenii aprindeau focuri
si vorbeau despre iubire si despre încredere,
fără să se uite în jur, la cei fără fete,
care morfoleau în gingii tăcerea,
la cei ce fluturau steaguri cu nimicul
perfect rotund decupat în centru.
Cineva ucidea, totusi, din întuneric!
Masina de transmis directive proiecta
Trasoarele cuvintelor peste orasul orb,
nimeni nu cunostea pe nimeni, la radio
se vorbea despre libertate si oamenii
rătăceau pe străzi, povestind cu însufletire
despre ziua de mâine…
Cine să fi stat atunci să numere mortii?
Cei fără fete au pus totul în ordine,
cu meticulozitatea, exersată, a formelor fixe.
Dimineata s-au inventat o grămadă de
panglici multicolore, si multimea
a strivit, cu mica si îndreptătita ei mânie,
umbrele stacojii ale întâmplării.
Cine să fi stat, atunci, să numere mortii?
Cei fără fete au pus totul în ordine!
Recif
Doamne, ce frumosi sunt
rechinii recifului tău,
cum plutesc ei
în sensul curentului
care îi poartă
spre Raiul Pirania
spre plajele caraibe!
Înotăm într-o libertate
cu fălci puternice,
profesorul de socialism stiintific
îsi scoate pălăria si ne salută…
Tara fericită
Noi ne-am născut morti!
În fiecare scâncet se ascunde
un mort nou născut, în fiecare literă
e scos la tablă trupul silitor al unui elev,
La fiecare întâmplare un preot intră în altar
si cânta slujba de mântuire
peretilor care au ochi si urechi…
Dar mortii fac tările să prospere:
ei lucrează în liniste pe santiere, vin cuminti
la mitinguri si aplaudă spunând „bogdaproste!”
pentru bănuti de ort ai pomenilor.
Si pentru toate astea noi am iesit în stradă
si ne-am împodobit mâna dreaptă
cu semnul victoriei...
Orbiti de fastul mirajelor, n-am văzut
că apar gratii în cer, pe pământ si pe ape
si că se nasc alti mortii, îmbălsămati
în formolul tare al fericirii...
Lucruri ciudate
Ti se întâmplă lucruri tot mai ciudate,
dimineti sculptate-n oglindă,
legende si culori utopice,
profetii transcrise-n sanscrită si o multime
de lucruri străine: râzi, imiti, existi,
apoi intri într-o bodegă si ceri de băut
o otravă mai tare decât viata...
Canastă
(Doamnei Pia Grecescu)
Îsi etala amintirile printre inimi negre si rosii:
un concert pentru surzi la Paris,
o noapte la Praga speriată de vodka tare a cuvintelor rusesti
ziua de nastere sărbătorită cu pistolul la tâmplă,
toamna în Prater fosnindu-si rochia de mireasă,
o multime de suveniruri ale inexistentei:
„Jocurile sunt făcute, doamnelor si domnilor”...
În grădina din spatele casei o bătrână culege
cirese amare, strivindu-le ca pe niste lacrimi
în coltul buzelor...
Hristosii nimănui
Azi, în piată, iar se vând zăpezi,
Vin tărani cu ele să ne-îmbete,
Doar în ochii lor mai poti să vezi
Toată sarea mărilor de sete.
Si prin târg se simt ai nimănui,
Pipăindu-si banii ca pe moaste,
Când tristetea are ochi căprui
În ninsoarea mieilor de Paste.
Cine-s ei? Sau sufocat sub măsti
Si-au venit să-si târguiască gerul,
Au venit, bătrâni, umili si prosti,
În orasul mort, să-si vândă cerul.
Iar când foamea-i molfăie-n gingii,
Si-ospătarii le arată nota,
Pleacă către zările pustii
Si se-ntorc acasă, pe Golgota.
|
Lucian Mănăilescu 7/27/2013 |
Contact: |
|
|
