Efigie pe Oltenia Terra Nova
A fost odată un poet urias.
El compunea cu noi, si pentru noi.
A fost poet, si dascăl, si ostas.
Si pâine pentru ziua de apoi.
A tot aprins pe ceruri vii, poeti,
Si cântăreti, luminii din lumină,
Cetătii milioanelor de vieti,
S-a dăruit, cu tot cu rădăcină.
Si a cântat asa cum a aflat.
Conducător si oameni – împreună –
Cu fiecare-n parte, vinovat,
Că a visat o dragoste mai bună.
Cum n-a avut Oltenia, vulcani,
El a erupt să-i cânte nemurirea,
Cu Flacăra sperantei lui, prin ani,
Si slăbiciunea lui – Totusi, iubirea…
Când Printul din Levant visa un vier,
El îi spunea: - E umbra ta, Stăpâne!
Până când Printul, glasul lui stingher
L-a exilat de ziua cea de mâine…
Si a căzut, si iar a ridicat
Cu sine, repetabila povară,
Pentru un singur vers adevărat:
Adică pentru ruga pentru tară…
Lupta cu sine pentru orice om,
Cu cereri, cu înfrângeri, cu misitii –
Îl părăsea atom după atom,
Si el îi ajuta pe toti lovitii…
O butelie, un răgaz, un post,
Si când era învins de toti, si toate,
De mizantropi, si pretul lor de cost,
Scria cum îl durea, pe săturate…
A fost odată un poet, si este.
Asa e de când lumea, la români,
Sunt unii care propria lor poveste
Si-o fac, si scriu, cu un popor de mâini…
A fost odată un poet urias.
El compunea cu noi, si pentru noi.
A fost poet, si dascăl, si ostas.
Si este si în ziua de apoi.
Primeste în lumină, umbra noastră,
Poetule cu cerul în priviri –
Să-ti fie tara, dragoste măiastră,
Si campioana unei mari iubiri!
|
