Despre două noi cărti ale Anei Drăgoianu
Între portret si clonă. Atât „primenirea“ de semnificanti întru catharsis, din volumul de poeme, Portret pe unghia pământului (2012)*, de Ana Drăgoianu, cât si „absolut-noile avântări“ în cosmosul cotidian ale eroului său liric, ori, mai exact spus, ale eroinei sale din sublimul orizont al cunoasterii metaforice, farmecă si de această dată Distinsul Receptor de Poezie, „absolut-noi elansări“ printre „virusii“ «programati / să ne intre în oase», făcând ca prin vene să ne circule «submarinele / cu traficantii de rugăciuni», făcând să explodeze «ombilicul vecinului / de la etajul patru / [ce] nu si-a plătit impozitul / pentru gargara cu musetel», făcând copiii să râdă pe când – eroina, nicidecum poeta – îsi leagă liric, «baticul bunicii sub bărbie» (Mă destăinui noptii, p. 5), făcând, mai mult ca sigur, ca, «între piramida lui Keops si lună», să nu fie «decât un răsărit sublim» (Pe frigul promis, p. 6), determinând «acordurile unui violoncel» să-i oprească «bătăile inimii», să i se umfle pieptu-i, «adunând iubirea mult visată», în vreme ce i se epuizează „depozitul” de aripi folosite la culesul stelelor «pentru restul păcatelor», în vreme ce îsi reazemă «sufletul de ultimul strop al ploii» (Nimeni nu avea lumina, p. 8), determinând «iubire[a] atemporală» (Capcana timpului tău, p. 11), până când o vede Dumnezeu «lângă fântână», cu «părul murdar de păcate / si [cu] inima plină de spini», «tinând Cuvântul în brate» (Cresteai din mine Cuvânt, p. 12), Cuvânt-Unic-Fiu străbătător de Univers, determinând unghiul de fugă al mortii la „sculptorul“ în cristal, «trecut de a doua tinerete», „sculptor“ specializat în cioplirea si slefuirea femeilor «cu aură purpurie» (Unghiul mortii, p. 14), determinând implantul de cipuri în arii agreste, fapt pentru care, în spirit pandur-tântărenian, nu sorecian (cum îi zice Jean Băilesteanu, în Cuvântul înainte, exact), «la marginea satului, / tinea unul priponite / vietile muritorilor de rând: / le planifica orele de masă / si îi stergea cu un burete uscat / din memoria cârciumii / supraaglomerate» (O pagină din istoria cărnii, p. 15), determinând „zile-ardei-umpluti cu iluzii“, „noi identităti“, chiar si când «nu taie cutitul carnea destinului» (Am o nouă identitate, p. 17), chiar si când nu intră pseudocurcubeiele în „casa unui strop de rouă“ (cf. Casa..., p. 18), chiar si pe când zace «în albul arsurilor» (p. 20), «cu un univers între inimă si creier» (Spirale, p. 22), chiar si pe când norii cad «în spirală / cu stropi de un rosu aprins / peste buzele dumnezeiesc de simple» (Călătorie, p. 23), „ca pământul din inima-i“, chiar si pe când „se însotea cu marea“ până într-un Ocrombrie târziu (p. 31): «s-a făcut întuneric peste gândurile mele / crengile aspre lovesc ferestrele sufletului / mă prefac si azi că semăn cu vântul / trec de la răsărit la apus fără nici un regret // am inima de smoală si ascult bătăile / parcă sunt lovituri de pumnal / în noapte când pietre mici se rup / din stelele ascunse în tăcerile toamnei // nu mă recunosc în păsări / mi-au căzut aripile / de blestemul venit din cealaltă viată / când vânam suflete // e mult prea târziu să privesc înapoi / un octombrie trist ca o săgeată otrăvită / în ventriculul stâng // ultima pulsatie pe aleea din parc».
Eroina aceasta, războinicită Ioană d’Arc a plaiului liric, ori Ecaterină războinicită, sau Ipătească pasoptist-revolutionară prin secolele nepasptiste, mai aflăm – la analiza „portretului“, nu a autoportretului „de pe unghia pământului“ – că are bunici-lucrători de pâmânt, «ce împodobeau usile castelelor de gheată», că are o mamă-doică, «plătită / să stergă creierul băietilor» si un tată cu «sânge regal» ce «se plimba prin grădină / cu sceptrul în mâna dreaptă, / amenintând că arde căsutele păpusilor / din întregul tinut», că ea, eroina lirică, s-a angajat „paznic la cimitir“, că zboară ca fluturii «peste oceane de sânge», că îsi plimbă «suferinta / prin biserica neamului», că a traversat orasul fără privighetori, în care «ninge cu nisip», că îi stă în putere – ca eminescian-romantic-lucifericului Dan / Dionis – să strângă în podul palmei universul-«sâmbure de migdală», că-i angajată în vindecare de popoare / „neamuri“, că printre „aruncătorii de grenade îsi scrie «testamentul / pe caietul vechi», moartea rupându-i colierul ideilor, ori că-i o «clonă perfectă“, produs al «unor factori nocivi», deghizându-se «în salvator, / un ins modern», dedublându-se pe când «ziua diavolul îsi face de cap», sau pe când «noaptea, îngerii îi sufocă pântecul» (cf. Strigarea, p. 32; Fluturii zboară peste munti, p. 34; Cu Tine pe drumul Golgotei, p. 41; Zăpezile timplui, p. 48; Voi vindeca neamuri, p. 65; Aruncătorii de grenade, p. 77; Clona perfectă, p. 81) etc.
Despre nervoasa cutie metalică a lirismului.
În complementaritatea volumului Portret pe unghia pământului se arată si volumul de poeme Cutia cu nervi de otel (2012)**, de Ana Drăgoianu, volum ce „se deschide“ prin poemul „de fortă“, dătător de titlu noului „întreg de poeme ca parte“ (spre a ne ilumina zalmoxian si paradoxist, în acelasi timp), poem ce-si proiectează în „panoul central“ simbolul modernelor noastre limite tragic-existentiale ca „spatiu“ de ars poetica, simbolul unui labirint-cutie-cu-nervi-de-otel, „labirint“ unde vocea auctorială / eroică se mărturiseste dinspre „uimirea profană“: «în golul imens răsturnasem cuvintele / zilnic le acopeream pe jumătate cu sunetele de la marginea vremii / aveam o vorbă ce se rostogolea peste linistea din albul tâmplei / când mă strigau nebunii să mai pun o fisă tonomatului ridicam / bratele si mă certau până la sânge / picuram pe dunga roasă a cutiei / rugina îmi strângea oasele în sacii de pânză tesută la războiul bunicii // în recipientele de plastic nu se pun cuvinte / se agită făcând spirala să îsi ucidă umbra // el adormise pe capacul umflat de asteptare / avea fata palidă si plină de sudoare / visase noptile când amorul era unicul meu scop / nu vorbesc despre tineretea maltratată de oamenii timpului meu / cred în etapele finale când leii si verdele scapă din adâncul fântânii» (Cutia cu nervi de otel, p. 7).
Liricul erou / eroina poematică se avântă de data asta printre alte reliefuri ale spatiului „paralel-cotidian“, de-aici sporindu-si corola cu noi „petale-făptuiri-cosmice / cosmicizate“, între caseta cu wolfram cerebral si între îmbulzirea („coada de la cosmetice“) pentru o „promotie de fond de ten“ cu speranta ei de a-si acoperi «frica de Dumnezeu» si cu speranta altora de a-si masca «hotiile din anii de secetă» (Nimic nou, p. 9).
Eroul / eroina poemelor Anei Drăgoianu „îsi croieste“ «din noapte o singură pelerină / impermeabilă fără zorzoane în stil medieval», are curajul să-si lase «un om de rând la intrare», ce «se tine de stâlpul gardului de beton», un om ce «nu vede cablurile» prin care-i „conectată la principiul Yin“, «la întuneric», pe când «presiunea exercitată asupra cuvintelor sacre / măreste viteza sângelui indiferent de celula în care esti / prizonier» (În rol secundar, p. 8), observă «când poporul caută schimbarea unitătilor de măsură pentru / istorii închise în manualele uzate» (p. 9), observă «la pubelele obisnuite din cartierele mărginase [cum] pictorii leagă / modelele să prindă grimasele cu efect de siluire a timpului / trecut fără rost» (ibid.), vede «lucrătorii dezbrăcati de cuvinte» (Semn pe nisipul cerului, p. 10), «chitara nebunului din colt» (p) si cum «liftul încarcă suflete goale» (Brate de sare, p. 11), stie câte ceva despre «jurnalul pietonului analfabet» (p. 12), urmăreste «bătaia firavelor aripi» (Prin timp, p. 13) ale lăcustelor ce-i intră în casă, ascute «limbile ceasornicului să bată în peretele universului» (Confuzie, p. 16), trage concluzia că «moartea ne uneste în toate» (Incinerarea, p. 23), că «de război si de dragoste e plină lumea» (Ziduri în desert, p. 25), constată că «unui copac îi pleacă rădăcinile» (p. 24) când îndoiala i se strecoară «până la frunze», că «legătura ei de sânge cu lumea» (49) este „un beton din cuvinte“, că are «propria apocalipsă» (p. 54), că femeia-i jertfa zidirii din temelia lumii, că «femeia ce ti-a îmbrătisat universul», din „violet“, este în fundatia omenirii, este «la temelia unei lumi tăcute / fără personalitate / cu domiciliul fortat între altar si inimă» (Altă femeie, p. 55); mai constată că Adam, «soldat universal cu grenade în buzunarele sortii» este «rob al cărnii si[-al] încolăcirilor superficiale», «o singură piatră în fereastra timpului...», că Eva ilustrează «conceptia magică distribuită uniform de medicul estetician / cu vicii perverse si pretentii demiurgice», întelegând prin «Cuvânt / carnea sufletului» (Pradă usoară, p 56); si toate aceste extraordinare evenimente i s-au revelat pentru că s-a născut «în ziua când Ilie biciuia norii / luminând ulitele satului» si pentru că „la dezlegarea primei taine“, lângă ea «cuvintele se asezau în genunchi / asteptând botezul» (Calea si Adevărul, p. 97).
Cutia cu nervi de otel (2012), de Ana Drăgoianu, certifică istoricului / criticului literar faptul că poeta se află în pragul de aur al maturitătii creatiei sale poetice, că-i deja o voce lirică inconfundabilă, puternică, de ales viitor, că deja a cioplit si a finisat un remarcabil număr de trepte de la piramida-i „aztecă“ de Poezie pentru o zariste a cunoasterii metaforice.
|
Ion Pachia - Tatomirescu 7/22/2013 |
Contact: |
|
|
