Două propuneri îndrăznete : Schimbarea Imnului si a Zilei Nationale a României
Interzis în epoca comunistateistă, Cântecul Desteaptăte, române! devine, din 1990, oficial imnul national al României. Dacă paternitatea versurilor este incontestabilă – poetul si ziaristul pasoptist Andrei Muresanu (1816- 1863) – compozitorul este încă controversat.
Prof. Vasile Oltean a demonstrat că dascălul de cântări, profesorul si cântăretul George Ucenescu, ucenicul lui Anton Pann, este adevăratul creator al muzicii, după însăsi mărturia sa: „Sosind furtunosul an 1848, poetul [Andrei Mureseanu] căuta o melodie după care să compună un sonet, care să cânte între amicii ce erau să se adune la grădina parohului pentru o petrecere. Am cântat mai multe cântece de probă, iar sosind la ultimul cânt Din sânul maicii mele, iată că vine poetul [Andrei Mureseanu], împreună cu patru domni români [N. Bălcescu, I. Brătianu, Gh. Magheru, V. Alecsandri]; [...] îmi dete d. Andrei Muresan poesia făcută [...] îi probăm putine rânduri si văzând că în tot melosul este o minune
potrivit, l-am cântat cu vocea mea tânără si puternică până la fine [...]
Din ziua aceea, cântecul Desteaptăte, române! s-au făcut cel mai plăcut si familiar, iar eu eram poftit
în toate părtile ca să-l cânt si să învăt tinerimea să-l cânte bine si regulat”.
Deci, compozitorul imnului este G. Ucenescu si nu Anton Pann (între timp, Ucenescu devine cursantul lui A. Pann la scoala acestuia de psaltichie si tipar psaltic de laSeminarul Mitropoliei, profesorul popularizând cântecul ucenicului său). Cel care face confuzie între cei doi compozitori este episcopul, apoi mitropolitul Iosif Naniescu, confuzie care s-a perpetuat până azi.
Desi n-are notorietatea lui Anton Pann, G. Ucenescu este un merituos compozitor de muzică bisericească si culegător de folclor românesc, autorul volumelor Carte de cânturi cu note de Psaltichie, Cântece de stea si colinde de la copii adunate si ceva mai îndreptate, iar altele
adăugate si înapoi la copii date (1856), Cântări la Nasterea Domnului Nostru Iisus Christos si alte stihuri pentru trebuinta pruncilor (1857), Cânturi morale la sărbătorile împărătesti (1859), Victor si Camila (poveste populară, 1860), Sonorul sau răsunătoarele plânso-cânturi (1862), Magazin de cânturi vechi si noi (1863), Versurile nasterii (1869), Introducerea elevilor în cunoasterea
orânduielilor bisericesti (1870), Canonul Sfintei Cuminecături (1874), Tratat teoretico-practic de
muzică ecleziastică (în manuscris, postum).
Imnul Desteaptă-te, române!, izvorât din vremurile zbuciumate ale istoriei nationale, a fost, ca si
Treceti batalioane române Carpatii! si Pui de lei, pe placul milioanelor de luptători pentru libertatea si dezrobirea românilor de sub imperii străine si de convietuire laolaltă („Români din patru unghiuri, acum ori niciodată / Uniti-vă în cuget, uniti-vă-n simtiri!”); a fost ecoul dorintei desteptării constiintei
unitătii de neam si limbă, a identitătii nationale, idealuri realizate în cele din urmă, cu eforturi
conjugate si vărsare de sânge, pe câmpiile libertătii. Notorietatea lui s-a mentinut si chiar a crescut în
perioada postbelică (1945-1989) si prin faptul că a fost interzis, astfelîncât readucerea lui în actualitate în acele zile fierbinti ale Revolutiei din decembrie 1989 a fost legitimă si firească.
Dar, judecând la rece, considerăm – si ne asumăm consecintele acestei afirmatii – că, azi, acest imn este oarecum vetust. În primul rând, versurile sunt greoaie, specifice epocii preeminesciene, (marele Poet ridicând stacheta acuratetii limbii române literare), astfel încât versurile imnului cu greu se pot
memora. Acesta este si motivul pentru care imnul nostru national nu se cântă la manifestări publice,
stadioane etc., asa cum se întâmplă cu imnul national al altor tări.
În al doilea rând, valoarea estetică este abandonată în favoarea mesajului imnului.
În al treilea rând, continutul nu mai corespunde realitătii României actuale, tară membră în structurile euroatlantice. Astfel, nu mai putem vorbi, azi de „barbarii de tirani”; „cruzii tăi dusmani”; de voinicii care „sar ca lupii în stâne”; „pizmă răutate”; „de fulgere să piară, de trăsnet si pucioasă” cei care se retrag din luptă; pe dusmani să-i „trecem prin sabie si foc”; „iataganul barbarei semilune” (suntem independenti de Imperiul otoman din 9 mai 1877!); purtăm jugul despotismului „ca vitele”; „strigati în lumea largă că Dunărea-i furată” ( când, de cine?!). Deviza „Viata-n libertate ori moarte”; pentru care sunt chemati „preoti, cu crucea-n frunte, căci oastea e crestină” este superbă, dar nu mai este actuală.
Nu vrem să fim întelesi gresit: imnul „Desteaptă-te, române” a făcut carieră, a mobilizat atât masele, cât si elitele, a străbătut epocile si a contribuit deci si la făurirea unitătii si independentei
nationale, dar el numai este de actualitate. Ne-am recăpătat libertatea deplină, independenta
este partial refăcută în hotarele române, de barbari n-avem de ce să ne mai temem, căci sub
această notiune ei, nu mai există, iar România este apărată de însusistatutul său de membră cu drepturi depline în NATO si UE.
Actuală nu mai este nici deviza „Viata-n libertate ori moarte”, ci unitatea în cuget si simtiri, cum
spune si A. Muresanu. Lipsa unitătii tuturor românilor a fost si este resimtită dureros. Herodot semnala că strămosii nostri, tracii, sunt cei mai numerosi si viteji, dacă... ar fi uniti. Eminescu, creatorul doctrinei nationale, cere poporului român să tragă învătămintele istoriei:
„Dacă fiii tăi ar fi uniti, totdeauna, atunci si pământul tău strămosesc rămânea unul si nedespărtit”. Tristă si actuală constatare!
Si astăzi atât în comunitătile românesti din jurul tării noastre, cât si în diaspora, lipsa de unitate si solidaritate a românilor este evidentă, astfel încât se poate spune despre cosângenii când se ceartă si se dezbină că sunt din acest punct de vedere, cu sigurantă, români.
Si în afara granitelor tării, când doi români discută sau dispută o problemă sunt emanate cel putin trei păreri.
Despre necesitatea unui imn national în pas cu vremea scria si I.L. Caragile: „Am ascultat Pe-al
nostru steag e scris unire. Asta-i! Asta-mi place! Bravo, băieti! Asta-i adevărată, si nu Desteaptă-te,
române! Aia-i tânguitoare, mă, si noi am plâns destul până acuma. Mă, de-acum să nu mai cântati pe
tăran cu plete lungi si cu fluierul de cioban la buze. Azi fluieră trenul. Să-i faceti pe tărani un popor european. Să nu-i mai cântati opinca aia murdară. S-o curătati, să spălati piciorul tăranului si să-i dati încăltări noi. Scurt! Să nu ne mai tânguim! Eu privesc de departe. Si voi care stati în biserică nu vedeti cât e de înaltă!”.
Pentru aceste motive, propunem înlocuirea cântecului Desteaptă-te, române! cu Hora Unirii de Vasile Alecsandri, ca imn national. Alte argumente; poezia, publicată în „Steaua Dunării” în 1857, pusă pe note de Alexandru Flechtenmacher (1823-1898), a intrat deja în constiinta publică din perioada pre si post unionistă; poate fi usor memorată, se recită si se cântă cu însufletire în locuri publice(stadioane, manifestări colective etc.). Unirea românilor din tară side pretutindeni este mai strigentă ca oricând, după modelul altor popoare (maghiarii, armenii, evreii, de pildă).
Să mai mentionăm că autorul ei, Vasile Alecsandri, a fost un militant al Unirii Principatelor, ca
membru în Comitetul Central al Unirii, că a renuntat să candideze la domnie în favoarea lui Costache
Negri, apoi a lui A.I. Cuza, iar ca ministru al Afacerilor Străine din Moldova, începând din mai 1859,
a îndeplinit misiuni diplomatice pentru recunoasterea europeană a Unirii pe lângă împăratul Frantei,Napoleon al III-lea (marele prieten al românilor), guvernele Angliei si Italiei.
A doua propunere vizează înlocuirea zilei nationale. 1 Decembrie rămâne o zi deosebit de importantă în istoria României: Marea Adunare Nationale de la Alba Iulia (circa 100.000 de români) decretează unirea Transilvaniei cu Tara, după ce, anterior, la 27 martie 1918, Sfatul Tării de la Chisinău, si la 15 noiembrie, Consiliul National Român din Cernăuti hotărăsc unirea Basarabiei, respectiv a Bucovinei cu Tara, realizând astfel reala Românie.
Un eveniment la fel de important ca cel din mai 1600, când Mihai Viteazul realizează prima uniune din istoria tării, proclamându-se „domn al Tării Românesti si Ardealului si a toată tara Moldovei”.
Din unirea, liber consfintită a românilor, din 1918, în actualele granite ale tării figurează doar
Transilvania, celelalte două, Basarabia si Bucovina, fiind obiectul unui rapt ordinar al lui Stalin.
Dincolo de manifestările de masă din zilele Revolutiei din Decembrie 1989, sărbătorirea Zilei nationale s-a făcut ulterior cu mare caznă, vremea rea, posomorâtă, dar mai ales vremurile au determinat ca dintr-o sărbătoare natională, veselă si optimistă, să asistăm la o atmosferă tristă, cu putini participanti si aceia încovoiati de frig si de nevoi, cu pomeni penibile pe care guvernantii le fac alegătorilor: fasole cu ciolan, sarmale, vin fiert servit în pahare de unică folosintă si... înghesuială mare. Fiind în postul Crăciunului, prin aceste mâncăruri, românii sunt nevoiti să comită un păcat crestinesc.
Propunem, asadar, înlocuirea sărbătoririi Zilei nationale de la 1 Decembrie la 9 Mai.
Argumente:în această zi sunt sărbătorite trei mari evenimente:
1) proclamarea Independentei de Stat a României;
2) capitularea neconditionată a Germaniei hitleriste si, implicit, terminarea celui de al Doilea
Război Mondial, în care a fost implicată si România;
3) Ziua Europei, România fiind membră activă a Uniunii Europene. Pentru nostalgicii monarhiei, ziua de 9 mai este în apropierea fostei zile regale. Pe lângă toate acestea, luna mai este plină de viată, natura este favorabilă pentru tot românul care iese din casă spre a asista la parada militară, la alte manifestări culturale si stiintifice conjucturale, si, în cele din urmă, la firescul picnic din parc sau din pădurile din apropiere. Sunt temeiuri ca românul să se bucure, în sensul deplin si profund al cuvântului, de ziua sa natională, iar verdele crud al primăverii să-i adauge sperante de viitor.
Supunem, deci, aceste două propuneri dezbaterii publice de către mass-media, elita românească
, politicieni si, mai ales, omul de rând, pentru a provoca o discutie in acest sens, cu calm, fără emotii
si idei preconcepute. În fond, sunt doar două propuneri.
|
Tudor Nedelcea 6/30/2013 |
Contact: |
|
|
