Triptic : Petrică Bălănica, aka Nicăpetre
" Crezi că poti să vorbesti despre "Triptic"?
" Nu cred, dar încerc. Mă obsedează. Nu mi s-a mai întâmplat asa ceva de foarte multă vreme. E ceva hipnotic în intensitatea unei astfel de obsesii si singura sansă să te eliberezi este să vorbesti despre ea, să-ti elucidezi, eventual, misterele pe care le implică, pentru că ce altceva este această ametitoare răsucire într-un univers care te intrigă si în care nu poti să intri, fie că n-ai putere, fie că te temi, nu ?"
" Stiu eu ? Mă surprinzi, în orice caz. Nu mi-am închipuit niciodată că sculptura lui Nicăpetre tetine în afara ei. Aveam impresia că îti este destul de la-ndemână să comunici cu ea."
" Cu sculptura lui Nicăpetre, asa în general, da. Cu Tripticul e altă poveste."
" De ce ?"
" Nu stiu de ce. Ceea ce stiu este că mă surprind întrebând si oricât as încerca să completez chestionarul ăsta obsesiv nu-mi ajunge. Stau pietrele alea într-o lume în care încerc să pătrund în speranta că le voi dibui substanta si nu merge. Piatra la Nicăpetre îti dă întotdeauna bătaie de cap, o topeste cumva ca pe lut. Îi dă suplete? N-as zice. Nu e de loc usoară, are tonaj si atunci nu înteleg de ce curge, pentru că asta e imaginea care mă intrigă, CURGE. Întelegi? Nu cred că întelegi nici tu si atunci mă consolez cu ideea că am, avem avantajul - noi si toti ceilalti care stiu sau vor sa se uite - de a ne compune întrebările pentru care indiferent că răspundem sau nu, devenim responsabili si atunci acceptăm că arta există si noi avem norocul să ne bucurăm de ea. Să ne bucurăm sau să ne chinuim în a o trage dupa noi oriunde ne-am duce."
" Ce chin! Nică subtitrează Tripticul, Memory of My Mother, Amintiri despre mama, crezi că ăsta e sensul?"
" Nu stiu. Poate Umbre Despre Mama ar fi mai aproape, un suflu ancestral se miscă în jurul celor trei siluete, o boare de demult ca si cum timpul a încremenit, s-a asezat definitiv pe umerii căzuti, obositi ai mamei devenită ea însăsi umbră, nu pentru că nu mai este ci pentru că s-a permanentizat în substanta pământului care a eliberat piatra în măna artistului. Aparent totul e simplu, toate operele mari par simple, trei siluete umane, eventual femei, imagini esentializate pentru că, după cum stim, Nicăpetre îsi construeste un univers structurat invers, as zice."
" Invers?"
" Invers. Esenta devine determinantă. Imaginea asezată în spatiul realului este de fapt rezultanta substantială a esentei si atunci universul realului se subordonează, e răsturnat, e invers."
" Esentialism?”
" S-ar putea - dar să nu inventăm - si probabil de aia stau din ce în ce mai des ca “vitelul la poarta nouă" si încerc să-mi traduc ctmpul emotional cu care mă înconjoară fiecare Intâlnire cu Tripticul."
" Chiar dacă-l vezi numai în reproduceri? Că doar nu te duci mereu la Brăila, nu?"
“Chiar dacă.
Si ce reproduceri! Maestrul le-a fotografiat cu multi ani în urmă în Intrarea Mieilor din Bucuresti, unde le-a sculptat. Cele trei siluete răsar din pământul albit ca de secetă si par a se ridica continuu, mă surprind gândind că nu se vor opri niciodată si stiu că gresesc, e o frământare subtilă în liniile care serpuiesc într-o verticalitate subredă ca de plante umile, nesigure, coplesite, parcă, de greutăti nevăzute. Mă intrigă ideea că sculptorul le-a găsit acolo, pietrele vreau să zic, singurul lui merit fiind acela de a fi îndrăsnit să dialogheze cu mesajul lor ascuns si pe urmă, gata, le-a modelat, le-a scrijelit, le-a desfăcut cu piosenie si mă tulbură întotdeauna senzatia că liniile se topesc, curg înapoi către pământul din care au răsărit si tot dramatismul ăla mioritic ce ne caracterizează neamul se asează, se permanentizează, stă."
" Te opresti?"
" Păi da."
N.B.
De Sfântul Petru ne întâlneam în grădina casei să-l sărbătorim pe Petrică Bălănica, aka Nicăpetre.
De cinci ani ne amintim numai.
|
Maria Cecilia Nicu 6/29/2013 |
Contact: |
|
|
