Moartea lui Marchidan
- Du-te, mă băiete, la bostană!, îmi strigă mama, prin geamul deschis de la tindă, cu sunetele cuvintelor ei blânde, pline de busuioc, de muscate si de privire de icoană
- Mă duc, mă duc!, zăbovii eu, în alte cuvinte, în fata sârmei pe care nu reuseam să o fac pătrat fără o latură, ca cercul să intre în el. Si asa, fără apă, fără pâine, am iesit din ogradă, trist că mai plec odată prin lume, bucuros să ajung la marginile ei, acolo sus în dealul lepurenilor, în zarzărul meu stăpân pe univers.
Cercul era o roată subtire, ca de bicicletă, dar fără spite si cauciuc, ca de linie curbă desenată pe hîrtie cu un compas si decupată apoi, cu un foarfece de unghii, să umble vertical pe pământ.
Tinând în mâna dreaptă "cercul" si "pătratul" sârmii împingătoare, deschideam cu mâna stângă poarta, nefiresc, iesind de-a-ndărătălea afară, intrând cu spatele în lume, în "trotuarul" suspendat pe "aria" ogrăzii noastre.
O liniste, la fel de nefirească, era afară în sat, la fel de nefirească ca iesirea mea în lume, dinăuntru în afară.
O teamă, de ceva ce se va întâmpla sau de ceva ce s-a întâmplat, dar nu se stie când, bântuia spatiile asezate pe sat, pe ulite, pe oameni.
Fierăria lui Provolovici era rece, cu forja stinsă, cu nicovala ei mare nebătută, cenusie, indiferentă. Ucenicii uitaseră usa larg deschisă peste tărâm, uitaseră cărbunii neaprinsi pe vatră si ciocanele de alungit fierul înrosit, pretutindeni, pe butucul urias de lemn - soclu al statuiei nicovalei, pe roata de beton, de tras sina pe obadă, de sub salcâmul bătrân, priponit cu belciuge, în aer, afară. Urma, în calea mea, usa deschisă a casei fierarului. Ciudat deschisă, pe jumătate, de parcă cineva fugind din casă, nu apucase să o tragă după el până la clantă, ci o răsucise, spre sora ei fixă, numai cu o parte din volbura aerului înfăsurat pe un trup grăbit, să iasă din "acoperirea" vremelnică a visului, să scape din funiile luminii sfărâmate în muscate, de siliciile afumate ale unui ochi de geam bătrân, privind afară.
Eu vedeam aceste asezări în minte, cu ochii mintii, si împingeam cercul pe pământ, învătând pătratul să-si mentină tangenta de impuls rectiliniu, tangenta de miscare uniformă, cu acceleratie constantă.
Eu treceam prin aceste asezări cu sufletul la gură, să nu-mi cadă cercul din planul meridian al alunecării mele, în sud, în planul azimutal al cimitirului si al răpii lui Bulearcă, prin care trebuia să trec ca prin întâia vamă ascendentă, ca printr-un păcat nestiut.
La gura râpii pârâului, mă opri din rostogolirea mea pe pământ, un băiat necunoscut prin părtile acelea. îl văzusem oarecum si în poarta cimitirului, dar nu stiu cum, de parcă ar fi fugit printre
morminte, spre apus, prin teasta mortilor, prin temelia crucilor, îmi iesi în cale aici la gura nisipoasă a râpii, la începutul ascensiunii ei printre vii, îmi privi cercul, odată, de două ori, râsucindu-l în mâini, curios, nedumerit
- E din aluminiu!, descoperi el metalul rotunjit, mai mult decât originea lui, de dreapta absolută înfăsurată în pătrat, mai mult decât asezarea punctelor lui la fel îndepărtate fată de centrul lumii, fată de nemiscare. Apoi îl aseză cu interiorul pe cilindrul mâinii stângi, tangent interior, apoi, îl învârti pe mână, rânjind demential, ocolindu-mi privirea prin marginea neatinsă a lucrurilor privite, a lucrurilor nevăzute, îl scapă apoi din rotire, iesindu-i din mână, până la opozabilul cobilitat concav, îl scăpă în aer, pe pământ
- Da, e de argint viu, spuse necunoscutul tânăr, răsărit din liliacul mormintelor vechi, din cimitirul din mijlocul satului. Cercul sări, clone, clone, o dată, de două ori, desenând discuri albe, compacte, în aer, perpendiculare pe pământ, sugerând un punct alb urias, elastic, izbit de pământ, elastic plutind în aer, ca o sferă tăiată în felii pe iris, ca o felie de soare divizată infinit în carne.
- Ce mai tura vura, cercul tău e plin cu duh, cu-n duh astral rătăcitor prin spatii cu-argint viu, cu albe si nevăzute simetrii în punct, cu nevăzute osii de lumină si întuneric!
- Ce faci acolo, mă Ioane, de te holbezi la mormântul proaspăt de peste gardul cimitirului?, strigă la mine un gropar, aflat lângă mine, în afara cimitirului, ca si mine. Groparul era murdar de pământ negru, negru ca smoala. Avea ochii iesiti din orbite, de nesomn, de un nesomn continuu, nepământesc.
- De unde mă stii, dumneata, nene?, îl observai eu cu atentie, îl îmboldii eu să mărturisească cunoasterea sau recunoasterea mea.
- Păi, eu săp aici de cînd este cimitirul, de la întâiul mormânt al primului mort pe pământ.
- Ce vorbesti nene, ce vorbesti? Atunci îl stii si pe bunicu', si pe bunica, si pe fratii lor, si pe fratii fratilor lor, atunci ne stii si pe noi?
Doamne! mă stii si pe mine!?...
Privii la cerc. Era culcat pe pământ. L-am ridicat vertical, o clipă nehotărât să-l asez în pătrat, o altă clipă nehotărât să-l împing înainte pe drumul dintre râpi. Omul, groparul, dispăruse ca si tânărul necunoscut ce-mi oprise cercul, ce-l trecuse prin mâna lui să-l rotunjească, să-l dilate în văzduh. Omul, groparul pământiu, nu avea vârstă, nu stiu ce vârstă avea... Apoi, dintr-un timp aflat în toate cele din jur, dintr-un timp nesfîrsit, cercul fugea înainte pe pământ, înaintea mea, mâna mea dreaptă înfingea pătratul de sârmă cu-n băt de alun în pletele lui abstracte, în circumferinta lui nemăsurabilă.
Ca un oftat pe morminte, ca niste soapte pe morminte, în urma mea - rătăcit fără voie pe ulita dintre cimitir si lepureni - am auzit vorbe lungi, de om trist, de om îndurerat:
- "Cum l-au omorât Doamne! Cum l-ai omorît!", zise cineva de lîngă mormântul săpat. Apoi, foarte ciudat, nu stiu cum, înaintea mea, într-un timp dinainte de a fi pus cercul pe pămînt; acolo în fata fierăriei părăsite, a "Sârbului făcător de potcoave si de roti", se auzeau soapte aspre ca un fierăstrău într-un lemn de salcâm uscat:
- Adă, mă, cutitul, de-acasă de la tine!
- Si cine-l omoară? Eu nu pot, eu nu pot!
- Lasă, mă! Tu adă cutitul!"
Această conversatie diavolească era într-o ogradă cu meri, pe prispa joasă a unei case de lut si paiantă, în capătul ei dinspre apus. îi auzeam pe cei doi atât de aproape, nefiresc de aproape, si le vedeam trupurile chircite în întunericul cenusiu al diminetii începute pe lac, chircite de cântecul oprit al broastelor si al buhaiului de baltă, de cântecul oprit pe băgeac, al cucuvelei prevestitoare de întâmplări nefaste.
"O umbră se furisă, ca o sferă de duh râu, spre sud, pe o ulită strâmtă cu garduri de stuf si otetari negrii, cu cântec de cocos speriat de rotatii fixe. La întoarcere, spatiul era mut, gata să plesnească în puncte, ori să se contracte în ele, prelungind bătăile inimii celui ce avea să-l străbată, celui ce avea sâ-l calce în picioare pe pământ. Umbra intră pe poartă si mai chircită, si mai furisată de văzul si auzul merilor din livadă, cu mâna dreaptă ascunsă sub haină, cu mâna stângă fâlfâindu-i în aer.
Dintr-un grup de flăcăi aflati în chilerul casei lui Soret - acolo auzeam si vedeam întâmplarea, ce se desfăsurase-n zori, omorul ce avea să fie săvârsit atunci - se desprinse umbra pereche a celui ce spusese cândva "adă mă cutitu'".
- L-ai adus?
- Da!
Si lama otelului nestins, serpuind prin noapte, cutremură livada si linistea merilor pe rod, tulbură răsăritul pe lac, si mai departe, amenintă zarea grindurilor Spiei si Butnarului, drumul de hotar al Prutului, cu tăisul gurii sale, cu fierbinteala mintii celui ce o însfacă din mâna scoasă de sub haină.
- Să nu spui nimănui nimic! Auzi, auzi?
O dâră de silabe se însirui pe prispă în urma lor: au-zi, au! zi! au-ziii... ni-i mic, nim-ic...
- Du-te si-l cheamă afară, îi ordonă îndârjit cel ce avea cutitul în mână, celuilalt care îl "împrumutase".
- Dar?
- Du-te, mă, odată, n-auzi?
Ti-i frică, ai? Ti-i frică de moarte! Lasă, că-l chem eu. Si duhul răul al trupului infim, înfierbântat, se îndreaptă spre flăcăii din chiler ce aveau să plece în armată în ziua următoare.
- Marchidane!, strigă cel mic, din capătul răsăritean al prispei, plecat pe ultimul dereg al casei, înainte, gata să cadă, gata să cadă în răsăritul unui Soare mahmur, otrăvit.
- Ce-i mă ?, ăla a lui Bernea.
- Vino, oleacă, afară!
Un flăcău cât muntele se ridică în chiler, păsind afară, în noaptea lenesă, perfidă, ce nu mai înceia să sadă pe sat, ce nu mai înceta să plămădească vise si întuneric în trupurile omenesti adormite de aseară.
- Ce-i, mă? A, esti si tu cu el, mă ăsta a lui Horovei?
Cei doi au coborât de pe prispă. Ion Marchidan se simti încoltit de ei si stia de ce. "Iar trebuie să-i fac pe ăstia să priceapă că n-am nimic cu ei - îsi zise în soaptă, în minte" Asa se văzu împins aproape de primul măr de la intrarea în ogradă, si nu-si explica de ce, si nu-si aducea aminte cum de străbătu lungimea casei de-a-ndărătelea, si nu întelegea cum de i se scurgea sângele din trup, asa de mult sânge să fi avut de se scurgea pârâu în rădăcina mărului pe rod? Asa de negru să fie sângele omului?...
"Doamne! mor si nu-mi dau seama. Doamne! ce usor se moare, dintr-o glumă, din nimic", îsi spuse Ion, căzând într-un somn adânc, cum numai zorii stiu să-l dăltuiască, în trupuri răvăsite de nesomnul iubirii, de nesomnul trecerii noastre prin lume.
Îsi aducea aminte vag de ultima "conversatie" pe pământ, de ultima confruntare cu "Diavolul", prin vorbe aspre, prin întelesuri ambigui, printr-un limbaj necunoscut între oamenii stăpâniti de duhuri necunoscute.
- Si spuneai că, dacă plec eu în armată, ai s-o iubesti tu pe Măria?, îsi aducea aminte Ion, acum pe moarte, acum rezemat de gard, cu sângele curgându-i suvoi de sub cămasă, din coastă, din plămânul drept.
"- Am glumit, mă Berneo, am glumit!"
"- Da? Ai glumit? Cu asta nu se glumeste mă!" strigă Bernea si-l lovi cu fulgerul cutitului adus de Horovei în bratul drept. Horovei privea numai, Horovei asista numai, cum "fratele lui negru" îl lovea pe uriasul de Ion Marchidan. Un suspin se auzi în livadă, un suspin venit de departe, ca un trimis extragalactic să vadă, ca un alt trimis subpământean să ia.
Cămasa se făcu rosie-neagră, mai mult neagră, asa cum trandafirul se vede în grădină într-o noapte cu lună, într-o noapte numai cu un singur luceafăr.
- Fugi, mă tâmpitule!, spuse calm Ion, ridicând mâna dreaptă să se apere, ridicând mâna să-l lovească peste cutit. Nu reusi decât să o întindă în aer, în noapte, ca un semn spre cineva de peste Stix, ca un adio făcut c-o năframă în câmp. Bernea fu mai rapid. Îl lovi cu stânga încă o dată pe urias simtind cum cutitul s-a adâncit între coaste, simtind cum bratul puternic de deasupra lui are să cadă inert cu tot cu trupul urias, are să cadă rezemat de gard ca o frunză, ca o lacrimă cât un pumn, cât un om pe moarte.
Da, îsi aducea aminte de ultima lui noapte pe pământ, încercând să nu uite, încercând să ia cu el visul vietii lui pe pământ - trecerea lui prin livezi în fruct, prin livada tristă a lui Soret, prin livada mânioasă a lui Bernea si Horovei.
"Da, trebuie să mor!" Da, murise. Eu nu stiam de moartea lui. Cercul mă târa prin pătrat, prin bătul de alun, înainte spre vie, în sus pe dealul lepurenilor.
Un clopot mă opri să privesc în urmă, să ascult afară.
"O fi vreo sărbătoare azi?" mi-am spus totusi în gând, luând cercul în mână, să nu cadă pe pământ.
- Nu, mă, a murit a lui Marchidan!, mă auzi un băiat venind dinspre ograda lui Soret. Hai să vezi, hai să vezi!
Nu stiu de unde mă stia acest băiat. Nu-l mai văzusem cândva. Avea si el un cerc, mai mare, dar, foarte ciudat, în loc să-l împingă cu un pătrat cum făceam eu, înainte, înaintea gândurilor, acesta îsi bătea cercul cu o nuia, tangent, în acelasi punct din spatiul curbat, în acelasi moment al căderii lui din perpendicularitate, din verticalitatea miscării, pe pământ.
Ne-am oprit lângă gard, în afara ogrăzii, pe ulită. Băiatul necunoscut îsi rezemă cercul mare în stânga portii, eu îmi asezai cercul mic în dreapta ei. Cu "pătratul" la subsuoară, cu inima iesindu-mi din piept, l-am văzut printre scândurile zaplazului pe "mort", asezat gol pe o masă lungă si înaltă, sub un măr pârguit. Asezarea lui în grădina cu livadă, era "adamică", era ca-n geneză, era ca înaintea trezirii lui Adam la viată. Nu învia pentru că din coasta ruptă, înjunghiată, avea să-i fie făcută o pereche, cea pe care si-ar fi dorit-o înainte de a muri, o femeie să-i tină de urât, să-i vindece rănile trecerii sale prin vămile descendentei pe pământ.
- Ce faci aici, mă? Era tata. Mă ajunsese din urmă.
- Păi, m-a adus un băiat să văd ce-i în ograda asta.
- Ce-ti pasă tie de ce-i în ograda altuia, mă băiete? Ce-ti pasă tie de moartea lor?
- Păi...
- la-ti cercul de aici si fugi la vie. Tata apucă cercul mare din stînga portii si mi-l întinse nehotărât.
Ciudat, ciudat! Cercul meu de aluminiu, de argint viu, dispăruse. L-am luat din mâna lui uitându-mă în jur, l-am furat din mâna lui. Dispăruse si copilul necunoscut. Să-mi fi luat el cercul, să-i fi plăcut lui mai mult cercul meu, să-i fi fost mai potrivit alunecării lui prin lume?
- Hai, mă băiete, du-te!, spuse tata, intrând în ograda lui Soret de parcă era chemat acolo, de parcă stia mai demult de "ce se întâmpla acolo".
Mi-am asezat pătratul să împingă, să măsoare circumferinta rotatiei cercului mare. Dar, dar nu am reusit să-l tin vertical. Mi-a trebuit multă vreme să-nvăt să umblu în urma lui, pe urmele lui, pe drum de câmpie, pe fund de râpi, pe cumpăna apelor, prin cimitir.
Atunci când tata m-a îndepărtat de moarte, de moartea din livadă, atunci, numai atunci, am urcat cu cercul pe umeri înspre vii, dintre vii, spre zarzărul monah, spre zarzărul înalt cât zenitul si nadirul, diametral opuse în axa lumii, pe firul ei cu plumb.
- Du-te, mă băiete, la bostană!, o auzeam pe mama, acolo între lumi.
Doamne, ce caut eu în vie, ce caut eu printre vii?
Deodată m-am auzit strigat, parcă de mos Adam, parcă de mos Moise, aflati la pândă în râpa de la Drumul Mare, din râpa lui Ducă.
- Care esti acolo, mă? "Cine" esti acolo, mă?
Si strigătul lor de pază, reverbera pădurea si dealurile ei din apus si asezarea omenească din răsărit.
- Eu sunt, tataie! Eu sunt, Ion, Ion, Ion... a răspuns cineva cu numele meu, de deasupra umbletului meu pe pământ cu cercul în trup, cineva de deasupra ogrăzii cu meri a lui Soret, din satul aflat între mine si lac.
- Tu esti, mă Marchidane?, iesi din râpă omul de la cimitir, groparul ce-mi vorbise cândva, acolo, înaintea intrării mele în lepureni.
- Sunt eu, Ion a lui Andone Rosu!, îl linistii pe necunoscutul, mereu necunoscut, din calea mea.
- Aaaa!... Tuuu...!, se multumi să-mi răspundă omul plin de pământ, de amintirea ultimului mormânt săpat. Aaa...Tuu..., si adormi în bostana aflată la capătul viei lui tata, asa pe pământ, asa cum doarme un mont, cu capul spre pădure si cu picioarele spre lac, cu ochii închisi, privind spre cer, privind în afara pământului.
|
