Despre când o face plopul pere si răchita micsunele
Dragii mei,
În primul rând, trebuie să vă spun că aceste rânduri au fost inspirate de întrebările pe care mi le-a pus distinsul domn, Lucian Hetco, director al revistei Agero, din Stuttgart, Germania. În al doilea rând, trebuie să mărturisesc faptul că, după câteva răspunsuri, lapidar formulate, (pentru dumnealui) m-am gândit că subiectele aduse în discutie si opiniile ce le vom reda mai jos, ar putea fi de un larg interes. Din acest motiv, am reformulat si am nuantat anumite chestiuni cu speranta că ele vor deveni prilej de reflectie pentru o majoritate ce trăieste cu ideea unei puteri iluzorii. În al patrulea rând, n-am putut evita amărăciunea din rândurile trimise de către domnul Hetco, sentiment firesc pentru un om preocupat de ceea ce se numeste demnitate, onoare si morală umană, si nici frământările mele.
În consecintă, fratilor, înainte de orice, trebuie să vă spun, cu o sinceritate care mă cutremură chiar si pe mine, că cea mai mare dramă a vietii mele nu este legată de perioada comunistă în care, cu ajutorul lui Dumnezeu, am fost adus pe lume si prin care a trebuit să trec, ci aceasta, de după `89, perioadă pe care, deocamdată, nici măcar nu stiu cum să o numesc (Nu e de colea să nu-ti poti fixa în timp o parte a vietii!). Nu, pentru că, în primul rând, atunci, înainte de balamucul, dirijat, din `89, în ea, în perioada de după, îmi pusesem mari sperante, atât pentru mine, cât si pentru poporul din care fac parte, pentru omenire, în genere. Nu, pentru că, în ruptul capului nu mi-am putut imagina că un sistem democratic, mult trâmbitat de către Occident si de flasnetele noastre (de curând), se fundamentează (cel putin aici, în jurul Carpatilor), pe minciună, fătărnicie, o lipsă totală a griji fată de om etc. Si pe ,,virtuti’’, ce stau la nivelul amăgirilor (ca si pe vremea comunismului-totalitar, când vesnic ni se promitea marea cu sarea, într-un mâine inexistent, dacă răbdam un prezent ce devenise insuportabil). Nu, pentru că n-am putut lua în calcul faptul că societatea românească de astăzi (tară si ea membră a UE, ca de altfel si din alte părti ale lumii) este una ce se bazează, aproape în totalitate, pe forta manipulării, a diversiunii etc., metode ce doar colorează o sărăcie lucie în care alunecăm de ani, de la o zi la alta, asistati de regimuri politice ce n-au depăsit mentalitatea haitelor de tâlhari. Nu, pentru că îmi doream cu disperare valorile democratiei, despre care doar auzisem sau citisem în diverse cărti si reviste. Mirajul unui Ocident prosper si civilizat, al unei lumi libere, bazate pe reguli si libertăti, implantat si în această lume a răsăritului, cel putin până în prezent, la noi, la români, s-a dovedit a fi o mare gogorită, un mare fals, o propagandă mizerabilă (la umbra căreia ni s-a luat, cu sprijinul alor nostri, ca brazii, aproape tot, de la curentul electric, până la apele lăsate de Cel de Sus, spre limpezirea sufletului), cu grave repercursiuni asupra fiintei umane. Cuvintele spuse prin 1977, înainte de a muri, de către bunicul meu (care stia bine mecanismele sociale de dinainte de Al Doilea Răzbi Mondial, care trecuse prin acesta, apoi îndurase tot ce se mai putea îndura după: nationalizare, colectivizare, umilintă, într-un cuvânt, scoaterea omului din firescul uman, din matca sa, scoaterea din lume): ,,mai rău decât a fost, nu poate să mai fie. Într-o zi, o să se termine si cu pacostea asta (perioada totalitaristă) si voi, ăstia, mai tineri, o să aveti parte si de un bine’’, nu s-au dovedit premiza unui nou răsărit pentru omenire.
Pe de altă parte, tot el, când privea undeva în adâncul său, se lamenta într-o expresie a cărei cruzime era, pentru mine, atunci, neobservabilă ,,niciodată n-o să faci avere si n-o să trăiesti bine, dacă nu munceste si altul pentru tine’’. Reflectând, abia acum, târziu, mi-am dat seama că omul, prin însăsi soarta sa în istorie, devine slugă omului, semenul său, dacă el mai poate fi numit om (sau propriilor dorinte, vorba stoicilor). Ce-i drept, nu putem fi toti la fel. Nu suntem identici nici măcar la venirea pe lume. Zestrea genetică îsi spune cuvântul încă din primele clipe ale vietii. Apoi drumul pe care ti-l alegi, munca la care te înhami etc. Sunt multe căile Domnului care stabilesc, pe bună dreptate, diferenta. Si ea dureroasă, însă nu atât cât cea provocată de impostori, parveniti, oportunisti, frustrati, tâlhari la drumul mare etc. Într-un cuvânt, de cei pe care eu îi găsesc la nivelul: joitinelor, urinelelor, cioccio(listelor), târdeilor, sfârlogeilor, toti niste limbrici ce rod pe interior si infectează la suprafată însăsi Fiinta, Omul. Ei, cei enumerati anterior, sunt manifesti aproape oriunde la vârful popoarelor, blestemate parcă la a trudi pentru căpusi.
Las la o parte obsesiile mele si revin la una din întrebările domnului Lucian Hetco, întrebare ce poate stârni curiozitatea oricărui om îngrijorat de un mâine: ,, Personal, după concediul din tară (adică din România), am cam pierdut speranta că o schimbare de mentalitate ar duce la reviriment. Foarte greu cu ai nostri, ca brazii... buni de gură, orgoliosi, si din ce în ce mai victimizati. Nu e numai clasa politică de vină... E usor să dai la infinit vina pe altii. Vorba neamtului: orice schimbare începe SI cu mine! ... Mă tot întreb cine o să vă mai platească pensiile în 10 ani? Ce părere aveti?’’
Păi ce părere să am?! Prin 1995-`96, am avut sansa să îl cunosc pe Ion Ratiu. Am stat de vorbă cu Domnia Sa despre mai multe: despre politică, social, economie. Desi cunostea destul de bine carentele societătii de tip capitalist, o prefera în locul oricărui alt tip de societate de factură extremistă. Până aici, oricine, eu si orice om normal la cap preferă acelasi tip de societate, bazată pe reguli si libertăti. Drama societătii de tip capitalist începe când nu sunt aceleasi norme în interiorul său, pentru toate comunitătile (când unii sunt mai egali decât egalii), dar mai ales atunci când, fie ele nu se mai respectă , fie sunt doar pentru unii. Pe de altă parte, din câte se pare, în această lume a capitalului, banul nu este măsură a tot. Cu toate astea el primează si, mai grav, înjoseste. Apoi concentrarea capitalului în mâna a câtorva oameni devine o dictatură obscură. În această lume a banilor, cârdăsia politicului cu bancherii este inevitabilă, iar de acolo, din cârdăsie, manipularea populatiilor, a popoarele, în genere, în spinarea cărora se pune totul. Din punctul meu de vedere, în momentul de fată, o mare parte din omenire se află în situatia în care structuri financiare, mânate de interese obscure, produc chin uman peste tot. (Amplitudinea lui, a chinului, depinde de zonă, de context etc.). Mai pe româneste, muncim pentru a plăti grselile unor politicieni de joasă spetă, care au gândit orice, numai la binele umanitătii, nu. Păi, cum ar veni, de exemplu, binele omului, din cele mai sofisticate arme de distrugere în masă? Mare comedia dracu`! Dar prostul, adică muritorul de râd plăteste!
Pe domnul Ratiu, un om, de altfel sincer cu mine, l-am întrebat si despre sistemul de asigurări fluturat pe sub nasulalegătorilor, doar în preajma si în timpul campaniilor electorale, de toti, si de stânga, si de dreapta sau de combinatiile celor două (mai nou, sistemul stroto-cămilă). Mi-a răspuns textual: ,,sistemele de asigurări sunt si pârghii în manipulare, si mecanisme de propagandă''. Eu as adăuga, la cele spuse de către dumnealui, (si cred că nu gresesc) faptul că sistemele de asigurări sunt mijloacele de constrângere a maselor foarte eficiente. Domnia Sa a insistat mai ales asupra termenului de propagandă, precizându-mi faptul că existenta blocurilor ,,Est’’, ,,Vest’’ au consumat enorme resurse în acest sens. Si doar pentru a câstiga teren păcălind!
Concret, în privinta pensiilor, Ion Ratiu mi-a spus că în viitor, acest sistem nu va mai functiona. Acum, după ani, tind să am aceeasi viziune sumbră. Într-adevăr, cred că nu va mai fi cine să le plătească, însă trebuie spus pe sleau că nici regimurile politice nu mai vor pensionari. ,,Bun, l-am întrebat eu, dar din ce va trăi omul, la bătrânete, în conditiile unei inflatii care face permanent ravagii, în conditiile în care totul se devalorizează sau, mai grav, în conditiile în care agoniseala vietii astăzi e si mâine nu?’’ Răspunsul?: ,,Din singura sa avere: sănătatea''. Dacă esti sănătos, muncesti până mori si te bucuri (în parte) si de munca ta, si de ziua de mâine. Altfel... de ce să trăiesti? Esti chin, pentru tine, si pacoste, pentru cei din jur, chiar si pentru societate''. Cuvintele sale m-au frământat multă vreme si nici acum nu îmi dau pace. Le-am corelat cam cu tot scepticismul Antic, apoi cu perspectiva lui Cioran la ideea despre moarte. Desigur, nu am putut trece cu vederea peste problema Fiintei la Parmenide, peste aceeasi problemă centrată pe conceptul de ,,grijă’’, la Heidegger. M-am gândit si la ce înseamnă moralitate si societate morală, la demnitate si la onoare, la principiul absolut, formulat de către Kant, la Biblie, la Dumnezeu etc. Concluzia?... În fata expresiei ,,Esti chin pentru tine si pacoste pentru cei din jur, chiar si pentru societate''', totul se dărâmă, totul dispare. Eu, ca om, mă înstrăinez de mine însumi, îmi pierd sensul vietii, chiar si sensul existentei, (cei doi termeni nu sunt sinonimi) devin un singuratic ce trebuie să-si accepte destructurarea, întoarcerea în tărână. Societatea (termen gol de continut) si suprastructurile sale înfiintate, existente de când lumea, sunt doar zbateri ale noastre în conditii de îngrijorare. Sunt încercări ale omului de a se proteja de necunoscutul în care stă cuibărită spaima, frica. J.J Rouseau nu a avut cine stie ce dreptate în Contractul social! Acceptarea unor reguli generale, prin renuntarea la cele ce te structurează, e, în mare parte, superficială. Nu ea în calcul omul ca un tot, plasat între cer si rădăcinile sale. El a trăit în perioada în care rationalismul căpătase teren si bântuia aproape orice minte mai ageră. Ori omul e, mai ales, structură subiectivă în forma sa manifestă. Automatismele vietii acestuia vin tot din volitie, din dorinte, nu din gândire. Rar suntem rationali până în măduva oaselor. Nu degeaba se spune că abia atunci când dăm cu capul de pragul de sus, vedem pe cel de jos. Dar si în această situatie trebuie luată în calcul uitarea, apoi indolenta, dorinta de confort care începe cu cel mintal etc. Din punctul meu de vedere, cred că Nietzsche avea dreptate. Facem totul dintr-o spaimă de necunoscut, din frică, chiar si din frica de noi (frica, cel mai puternic sentiment! Din ea si usurinta cu care ne lăsăm manipulati). Din dorinta de a ne proteja în fata unui mâine, în care admitem tot voluntar, răul. Sistemele de asigurări sunt astfel de inventii ale gândirii umane (abia aici avem de a face cu ratiunea, dar, atentie, ratiune în care starea de intentionalitate si de scop care primează), din care, desigur, oportunistii, profitorii au făcut si încă mai fac averi. Când acest sistem de îmbogătire nu va mai fi unul profitabil pentru cei ce l-au inventat si folosit (cu acordul nostru, manipulându-ne), ei însisi îl vor prabusi. Totul ca într-un joc piramidal! Evident, statul (care e ce? în conditiile în care constiinta si responsabilitatea colectivă nu există), va proceda la fel, va da vina pe... (că doar de-aia are la vârf pe aceia pe care eu îi ironizez de câte ori îmi iese în cale vreun Târdel, vreo Joitină). În aceste conditii, bietul om, fie îsi sapă singur groapa, fie încercă să se târască într-un mâine în care moartea nu va mai fi un babau, ci o dorintă.
Evident că trebuie să ne schimbăm, însă cum, câtă vreme câteva sute (sunt poate chiar prea multi) de indivizi au reusit, în timp record, să strângă si să manipuleze averea întregului popor, iar ceilalti, deocamdată, stau cu dintii la gard. Singurul sentiment al muncitorului român, aproape peste tot, aici, în interiorul tării, este acela de a fi slugă la un borfas. Si atunci cum să se schimbe? Ce să-l facă să devină un altul, când el, muncitorul, este vesnicul nimeni (personalitatea acestuia, fie a fost stearsă de pacostea comunistă, fie îi este jucată, acum, în picioare), după care se vrea doar profit? Cum să se schimbe, când întreaga sa muncă, în bani, reprezintă doar plata unor utilităti (gaze, curent electric, apă, canalizare) si cel mult un cot de pâine, la care, în secolul al XXI-lea, ar trebui să aibă acces, gratis. Asta, că tot ne lăudăm cu progresul stiintei. A dracului stiintă!
Evident, există printre noi, cei multi, suficiente momâi, pentru care viata se reduce doar la a respira si la a avea matul drept. Nu contează plin cu ce! Nu pentru ei am scris rândurile de mai sus. Ei nu au nici minte să priceapă si nici nevoie de hrană, ci doar nevoia de a fi umbre, de-aiurea, sub soare. Cu cât mai multe, cu atât vai de capul nostru, al tuturor!
Închei prin a vă ura de bine si a vă îndemna să fiti sănătosi, că salarii si pensii, demnitate, onoare sau grijă, de la cei ce ne dijmuiesc, când o face plopul pere si răchita micsunele! Ca să vedeti si voi ce vizionar a putut fi ,,conducătorul nostru iubit!’’ Că doar Ceausescu, cu gura lui, ne-a spus-o! Mai tineti minte, nu?!
De la Bulzesti citire,
|
Nicolae Bălasa 6/27/2013 |
Contact: |
|
|
