Adrian Erbiceanu : „Tinerete fără bătrânete”
În bunătatea și dărnicia Sa, Domnul ne dăruiește surprize plăcute... O colegă de breaslă, scriitoarea Adriana Elena Răducan, ne-a trimis fotografii de la lansarea din Craiova a cărtii domnului Adrian Erbiceanu, Presedintele Asociatiei Scriitorilor de Limbă Română din Quebec (ASLRQ) - Canada, „Tinerete fără bătrânete”… Apoi la rugămintea noastră, pentru că suntem foarte interesati de tot ce s-a scris si se scrie în legătură cu basmul „Tinerete fără bătrânete”, care, ca si balada si mitul Miorita, este actul de nastere al neamului traco-daco-român, ne trimite pe internet cartea domnului Adrian Erbiceanu, o carte aparent pentru copii, pentru că ea transpune în versuri basmul „Tinerete fără bătrânete si viată fără de moarte”, basm pe care îl cunoastem din cărtile de scoală, dar pe care, vai, nici până acum nu am reusit să-l descifrăm, să-i cunoastem mesajul profund, „miezul epico-filozofic”, care zace de milenii în ultimul nivel semantic al lui.
Cartea ne interesează pentru că motivul basmului Tinerete fără bătrânete este unul dintre pilonii-memorie ai mitologiei neamului, una dintre lespezile mari din temelia culturii poporului daco-român, alături de mitul si de balada Mioritei. Amân- două aceste creatii ale spiritualitătii daco-românești fiind culmi ale creatiei universale stau cu cinste alături de cele mai mari, mai profunde si strălucite creatii ale umanitătii. Din păcate n-am avut cărturari care să ne reveleze si să ne întărească acest adevăr, care ne face cinste înaintea tuturor popoarelor lumii, si care ar trebui să ne ridice în constiinta si în memoria noastră… Adevărul acesta ar trebui să-i facă pe guvernantii nostri să nu ne umilească, să nu-si bată joc, să nu distrugă acest neam care vine de foarte de departe din istorie, si care este creatorul unei Mari Culturi. Si Tările mari ale istoriei contemporane ar trebui să ne respecte pentru aceasta, pentru că nici Franta si nici Anglia nu au dat asemenea capodopere ale creatiei umane, asa cum sunt „Miorita”, basmul „Tinerete fără bătrânete”, sau poemul „Luceafărul”, al lui Eminescu.
Balada „Miorita” si basmul „Tinerete fără bătrânete” ne-au fascinat si ne-au intrigat de când eram copil… Am citit „Miorita” si basmul „Tinerete fără bătrânete si viată fără de moarte” de sute de ori, impresionati până la lacrimi, sperând de fiecare dată că vom afla adevărul… Mult mai târziu, în anii facultătii, citind studiul lui Mircea Eliade despre Mănăstirea Argesului, în care Manole îsi zideste în trupul bisericii sotia, am avut impresia că începem să întelegem mesajul pe care-l poartă de mii de ani, în nivelul profund al corpului ei, balada „Miorita”... Descoperirea lui Constantin Noica, precum că basmul „Tinerete fără bătrânete…” contine în structura sa informatională Ideea relativitătii, idee fundamentală care se regăsește si în poemul „La steaua”, al lui Eminescu, ne-a întărit convingerea aceasta… Am stat ani întregi aplecati asupra acestor două mari capodopere ale creatiei umane, uimiti, fascinati, intrigati, încercând să ajungem la mesajul important, fundamental pe care îl contin.
Teoria noastră este că balada Miorita contine în ea „corpusul filozofic si al Mitului Mioritei, al Mitului jertfei Mioarei”, mit care în neolitic, în spatiul Carpato-danubiano-pontic, leagănul în care s-a născut Europa de azi, era Filozofia si Religia oamenilor, a triburilor acelei perioade istorice.
Prin Mit (gândirea mitică, despre care ne vorbeste Mircea Eliade,) prin Filozofia si Religia continute de Mit, oamenii neoliticului îsi explicau lumea, fenomenele naturii, viata, nasterea lumii, si se „integrau” acestei lumi. În gândirea, în viziunea Omului mitic lumea s-a născut în urma unei mari „izbucniri”, „despicări”, a unui Început, a unei iesiri, a unei nasteri din haos. Lumea cunoscută de ei reprezenta Ordinea. Ordinea tinea atât cât cunosteau ei; dincolo de margine ordinei se întindea haosul. Spiritele haosului agresau încontinuu Ordinea. Ca ordinea să existe, să reziste în fata asaltului spiritelor haosului trebuiau făcut jertfe. Prin jertfă, Viata Omului jertfit, (a fiintei, sau a animalului jertfit, după ce jertfa umană a fost înlocuită de jertfa animalelor) se transmitea trupului Ordinei, Organismului Ordinei, sau unei Creatii importante din viata colectivitătii, care căpăta astfel viată, iar Ordinea se întărea si mai mult. De aceea orice creatie umană majoră, ca să reziste în timp, avea nevoie de jertfe. Acesta era functia primordială a jertfei, care s-a păstrat până târziu, chiar si în religia crestină…În legenda Mesterului Manole zidurile Mănăstirii se tot dărâmă pentru că zidurile erau agresate permanent de spiritele haosului. Ca să nu se mai dărâme, si ca Mănăstirea să poată fi ridicată, ca să dureze, era nevoie de o jertfă, de o mare jertfă, pe măsura dimensiunii Creatiei… Mesterul Manole cunoaste această taină, de aceea ia decizia de a jertfi si incorpora în trupul Zidirii o fiintă umană. Le spune mesterilor această taină si asa, după cum spune legenda, cad de acord ca prima sotioară care se va ivi să fie jertfită. Dar prima sotia care vine cu mâncare este chiar sotia lui. Manole, jertfind-o pe Ana, sotioara lui, se jertfeste pe sine.
După ce triburile pelasgo-tracice din spatiul Carpato-istro-pontic au ajuns în neolitic la un înalt grad de civilizatie, ele au început să se rupă din acest Trup social, din acest Mare Organism pelasgo-tracic. Înmultindu-se peste măsură, populatia din acest leagăn Carpatic al Civilizatiei europene, în urma revolutiei agrare si a revolutiei demografice din neolitic, triburile, „culturile” (Cultura Gumelnita, Cucuteni, Vădastra, etc.) din acest Areal, au plecat în căutare de noi pământuri roditoare, care să le ofere turmelor si oamenilor iarbă, si hrană, conditii mai bune de vietuit. Rupându- se de marele trup pelasgo-tracic, iesind din ordinea în care trăiseră atâtea milenii, ajung într-un pământ necunoscut, dar acest Nou spatiu necunoscut trebuia transformat în ordine, reîncorporat în Ordine, ori lucrul acesta se făcea prin săvârșirea unei Jertfe…Era jertfit tânărul cel mai bun, cel mai curat, cel mai inteligent, asa cum este tânărul Cioban din Balada „Miorita”. Era un simt al datoriei, o mândrie pentru un tânăr să fie ales pentru a fi jertfit. Ritualul acesta s-a păstra până târziu la daci, care înainte de a porni la luptă, îl alegeau pe tânărul cel mai curat, cel mai destoinic, cel mai valoros, pe care îl jertfeau, aruncându-l în suliti. In credinta lor, tânărul era trimis la Zamolxe cu un mesaj... Dacă tânărul murea, era semn bun, însemna că zeul a primit Jertfa, mesajul. Dar si acest ritual al dacilor venea tot din mitul Jertfei, din Ritualul jertfei din neolitic, făcut ca să îmbuneze si să alunge spiritele haosului, ca ordinea să fie astfel întărită. Asa se explică de ce Ciobanul din” Miorita” acceptă să fie jertfit de către tovarăsii lui…În Miorita este vorba de o jertfă, nu de un omor…Mult mai târziu, în perioada dacă, sau după înfrângerea lui Decebal, în primul mileniu, când s-au întâmplat multe omoruri în lumea ciobanilor, mitul jertfei a fost suprapus peste fapta omorului… Sau omorul, ca faptă, a conservat si a luat cu el povestea jertfei din vechime. Astăzi ne este greu să întelegem de ce ciobanul din Miorita acceptă cu atâta seninătate să fie omorât. Dar, în viziunea si în gândirea mitică, prin această omorâre-jertfă spiritul lui se încorporează în Ordine... După cum se stie, la nasterea unui copil dacii plângeau, (pentru că el coborând în lumea de jos, avea să trăiască în Valea Plângerii, care era lumea noastră, pământeană), si cântau si jucau atunci când murea, pentru că pleca din Valea Plângerii si se întorcea în lumea de sus, lumea Tineretii fără bătrânete si a vietii fără de moarte.
Bine, dar de unde stiau dacii că lumea aceasta este Valea Plângerii, si că mai există o lume superioară, de unde venim când ne naștem si care este lumea, sau Tara Tineretii fără de bătrânete, în care oamenii sunt nemuritori? Basmul „Tinerete fără bătrânete” tocmai lucrul aceste ni-l spune. Si că acest Copil de Împărat, altfel decât ceilalti copii, nu vrea să se nască în această lume. Noi cunoastem două legende sau două Mituri care ne spun de unde stiau dacii acest lucru…Este vorba despre Tara Hiperboreenilor, (Mitul Hiperboreenilor) care era o tară a abundentei, dezvoltată (simbolizată de lâna de aur,) datorită cunostintelor si a tehnologiilor, a uneltelor superioare pe care le foloseau hiperboreenii… Si despre Mitul Ielelor, care la origine erau vestale, si care în noaptea de Sânziene, urcau pe Vârful muntilor, unde jucau în Hora Ielelor. De fapt pe vârful muntilor ele îi asteptau pe zei, să le spunem asa, care coborau din carele lor de foc... Ipoteza noastră este că hiperboreenii au fost o populatie pelasgă ce a rezultat din împerecherea fetelor băstinase, frumoase, cu zeii, cu bărbatii unei Civilizatii extraterestre… Din acest altoi genetic a rezultat o populatie mult mai inteligentă, avansată… Asa s-ar explica de exemplu aparitia scrisului pentru prima dată în istorie în acest spatiu Carpato-istro-pontic, la o populatie care a fost odată din Hiperboreea. Asa ne spune Platon, asa stiau grecii, că Hiperboreea se întindea în tinutul de la nord de Istru. Așadar, peste spatiul Daciei si al României de azi.
Autorul acestei Cronici literare crede cu tărie în Teoria care ne spune că specia umană s-a format în urma unor astfel de încrucișări ale „zeilor” cu pământencele... Informatie continută de Biblie si de miturile mai tuturor popoarelor.
Ei bine, credem noi, basmul Tinerete fără bătrânete ne vorbeste tocmai despre acest Eveniment, al nasterii copiilor rezultati din încrucișarea zeilor cu pământencele… Copilul care trebuie să se nască este un astfel de copil, care are cunostinta si memoria faptului că apartine unei alte lumi, unde oamenii sunt nemuritori (zeii) si că lumea noastră este o lume degradată, a suferintei și a neputintei, iar el refuză să se nască într-o asemenea lume. Avem, astfel, pentru prima dată în toată istoria umanitătii acest motiv epico-filozofic al refuzului Entitătii care vine dintr-o altă dimensiune, de a se naste. Acceptă, totuși, să se nască, doar după ce tatăl lui, Împăratul, îi promite Tinerete fără bătrânete si viată fără de moarte.
Entitatea nu renuntă așadar la atributul tineretii si al eternitătii, si după ce crește si vede că nu i se dă ceea ce i s-a promis, pleacă el singur să caute Tara tineretii fără de bătrânete, tară în care va ajunge după mai multe încercări. (Motivul initierii, nu ajungi într-un nivel superior decât după ce treci pragurile initiatice!) Bine ar fi fost să rămână în această Tară a tineretii fără de bătrânete, dar „natura lui umană”, căci trăind în lumea de Jos, în Valea Plângerii, el a incorporat în el dorul de părinti, de copilărie, de tinuturile natale, îi schimbă gândurile. Nu poate rămâne, asadar, în lumea lui de vis, eternă, si se va întoarce la casa părintească unde îl asteaptă... Moartea. Pentru prima dată vedem asadar în literatura română si universală motivul fiintei care pendulează între cele două lumi, care nu poate accepta si nu poate trăi în nici una din ele, motiv pe care îl întâlnim si în poemul „Luceafărul”, al lui Eminescu, în care este vorba tot despre o fiintă, Luceafărul, care apartine lumii superioare, eterne, si care îndrăgostindu-se de o pământeancă, va dori să se întrupeze pe pământ. Gest fatal, căci va fi dezamăgit si atunci se va întoarce în lumea lui de sus, în care a dorit să ajungă Fiul de Împărat din basmul „Tinerete fără bătrânete”. Luceafărul este asadar o fiintă tragică, nefericită, ca si Fiul de Împărat din basm, care pendulează între cele două lumi.. El se va salva însă, spre deosebire de fiul de Împărat din basmul nostru, revenind în lumea lui de sus. De aceea spuneam noi că acest basm, „Tinerete fără bătrânete” este una din marile Creatii ale spiritului uman.
Si acum să revenim la cartea domnului Adrian Erbiceanu, pe care am citit-o, în format PDF, cu nesatiu si cu mare interes. Uimirea si bucuria au fost cu atât mai mari cu cât am descoperit unul din basmele cele mai frumoase si bine transpuse în versuri din literatura română... Marele merit al autorului este însă în primul rând gestul reactualizării Mitului, al aducerii la suprafată al unui continut important si vechi din substratul memoriei colective a neamului daco-român, al unor structuri informationale care „vin” din profunzimea subconstientului colectiv al acestui popor. De ce s-a apucat să versifice domnul Adrian Erbiceanu tocmai acest basm, tocmai acest motiv epico-filozofic, si nu altul ? Din cauză că structuri ale subconstientului domnului Erbiceanu „si-au reamintit”, s-au „trezit”, si au „readus la suprafată” aceste continuturi ancestrale, pe care toti credem că le avem în subconstientul nostru colectiv. A existat o comunicare subterană, o rezonantă între continuturi si structuri ale subconstientului colectiv al domnului Adrian Erbiceanu si informatia mitică, abisală din memoria colectivă a acestui neam…
Este exact ceea ce a trăit, ceea ce s-a întâmplat cu dacismul la Eminescu, cu setea lui de a plonja în straturile adânci ale culturii dace, ale memoriei, ale universului cultural al poporului daco-român. Reactualizarea, re-potentarea acestor continuturi ancestrale mitice credem că sunt caracteristica geniului. Basmul acesta contine în corpusul său, în straturile profunde ale mesajului său informatii extraordinare, motive epico-filozofice de mare importantă, care ar trebui descifrate, decodate, si transpuse în opere literare, aduse la suprafată, si puse în circulatie. Iată de ce demersul domnului Adrian Erbiceau este unul important în cultura română si trebuie privit si din această perspectivă.
O a doua mare bucurie pe care ne-o face dl Adrian Erbiceanu este când descoperim valoarea si frumusetea poemului, a basmului versificat „Tinerete fără bătrânete”. Dacă acest poem - care precizăm este transpunerea în versuri a basmului Tinerete fără bătrânete - asa cum l-a scris Adrian Erbiceanu, ar fi fost scris de George Cosbuc (Poemul îti aminteste, fără să copieze, „Nunta Zamfirii,” sau basmul „ Călin, file de poveste” de Mihai Eminescu) si ar face parte din opera lor, l-am aprecia cu totii ca fiind un poem foarte realizat, produs al talentului lui George Cosbuc sau Eminescu. Sau, altfel spus, basmul acesta versificat de domnul Adrian Erbiceanu este la fel de bun, de valoros ca si „Nunta Zamfirii” sau ca basmul în versuri al lui Eminescu. Rămânem uimiti de talentul poetului Adrian Erbiceanu, de măiestria lui de a împerechea si de a potrivi cuvintele, de simtul ritmului, al curgerii imaginilor, de varietatea, de muzicalitatea si bogătia rimelor, de imaginea proaspătă a tuselor, de simtul limbii… Nu putem să spunem decât că domnul Adrian Erbiceanu este unul dintre poetii contemporani foarte talentati care a reusit să ridice în limba si literatura română o constructie literară care va dăinui… Dar basmul „Tinerete fără bătrânete”, al domnului Adrian Erbiceanu, transpus într-un poem de o frumusete rară, care emană perfectiune, nu este numai o reactualizare si o versificare în limba română vorbită, a basmului si a motivului mitic al jertfei (căci fiul de Împărat se jertfeste atunci când pleacă în căutarea Tineretii fără de bătrânete) ci este si o interpretare a basmului, a motivelor străvechi, mitologice, pe care basmul le contine în corpusul său, pe care le-a conservat si le-a transportat prin istorie până la noi. Dar despre aceasta în Cronica viitoare, când vom ilustra afirmatiile noastre cu citate din poem.
|
Stefan Dumitrescu, 6/25/2013 |
Contact: |
|
|
