O cronică sentimentală la lectura cărtii „Din viata unui om oarecare. Pagini de jurnal”
O carte de zile mari - Un laudatium în decalog –
Motto:
Carte frumoasă, cinste cui te-a scris
T. Arghezi.
Numărându-mă printre cei care nu se plâng de lipsa norocului în viată, am aflat dintr-o elogoioasă cronică de carte publicată de colegul Mirel VANCA în revista de suflet „Mecanicii ’61 Poli – Buc” despre volumul de memorialistică „Din viata unui om oarecare. Pagini de jurnal” (cred că este încadrarea literară cea mai potrivită) a domnului Herman Victorov (Editura „Maple Red” – Toronto 2012)
Cronica nu numai laudativă – dar si incitantă, a fost pentru mine ca o provocare si drept consecintă, i-am cerut cartea împrumut pentru a o citi.
Mărturisesc că lectura ei mi-a provocat o bucurie artistică (si nu numai) pe care am mai încercat-o la citirea cărtii lui Hemingway „Sărbătoare de neuitat” ( am ales o comparatie cu un gen similar, cu istorisiri despre fapte, locuri si persoane reale).
Nu încerc să fac o analiză a lucrării (o face cu aplomb si profesionalism în „Prefată”, Mihaela Victoria Ignat), ci să-mi justific entuziasmul, să punctez câteva dintre motivele care m-au determinat si mă determină s-o apreciez la superlativ.
1. Stilul narativ fluent nu numai că este captivant, dar este si aproape fără cusur din punct de vedere literar. „Povestirile” (după cum le consideră însusi autorul) grupate în patru capitole, debutează ex-abrupto, nararea este concisă, cu interventii explificative („de paranteză”) numai cât sunt necesare.
2. Sinceritatea redării întâmplărilor. Nici nu s-ar fi putut altfel, când există contemporani care vor fi fost martori ai unora dintre evenimentele descrise (un singur exemplu: „Centrala Nucleară de la Cernavodă”, ultima „povestire” din volum). Apelarea la nume reale ale personajelor ivite în cadru (surprinse în ipostaze pozitive sau negative) dau autenticitate relatării.
Această sinceritate nu este ocolită, nici atunci când nu este tocmai confortabilă pentru autor ( relativ la deranjarea unor simtăminte nationale). În acest caz, nu este vorba numai de sinceritate, ci si de curaj.
3. Coincidenta, comuniunea de sentimente ale autorului si cititorului pentru personaje prezentate în carte, precum inginerul Decuseară, adjunctul de ministru Adrian Georgescu, sau mai cu seamă directorul general Militescu (doctor inginer), profesionalisti de elită, super–manageri, oameni de un înalt caracter pe care i-am cunoscut îndeaproape, eu colaborând cu ei si poate si alti colegi. Unul dintre colegii nostri de facultate, din „Promotia ’61 Mecanică”, inginerul Florin Kessler a fost peste un deceniu adjunctul lui Militescu si i-a urmat în scaunul de director general. Desi nu am căzut amândoi (autor si cititor) pe aceeasi identitate profesională, am cunoscut „meseriasi” de talia lui Similache („Un mic accident”), care-ti rămân icoane în suflet pentru toată viata. Am cunoscut astfel de maistri (Vuchetici la „Energo-Reparatii”, Stoianovici la „IMGB”), care dădeau sfaturi despre cum se face (adică „know-how”) nu numai inginerilor mai tineri.
4. Harul scriitoricesc provine din marele noroc de a fi avut parte să trăiască o viată demnă de a fi povestită. Multi spun: „Viata mea este un roman. Dacă as avea timp s-o astern pe hârtie!” (Oare numai timp le-or lipsi? Pe Victorov l-o fi dat timpul afară din casă?!). Norocul trăirii atâtor întâmplări tine de modul de viată pe care ti-l alegi de tânăr. Îndrăznesc două exemple: Jack London si Ernst Hemingway. A pleca să lucrezi pe santier, implica si o doză de spirit de aventură (pe lângă nevoia de a-ti asigura existenta).
„Întâmplări pe santier” (capitolul nu doar din carte, ci din viata lui Herman Victorov) scot în evidentă trăsăturile de caracter ale eroului (autorul, în cazul unei lucrări de memorialistică) sau/si eroilor. Nicăieri si nicicând acestea nu ies în relief ca în situatiile extreme, pe care viata de santier le oferă. Nu încercăm să inventariem acele calităti umane dezvăluite de diversele situatii în care se află eroii cărtii, fiindcă nu ne-am propus să aducem ceva contributii la o anume iconografie. Oricum – în ceea ce-l priveste pe autor – una trebuie retinută.
5. Altruismul maistrului Victorov fată de muncitorii din subordine, când acestia aveau probleme pe santier („Povestea celor patru frati” , „Inundatie pe Ialomita”) sau patronului în devenire Victorov („Emigrant în Canada-Montreal”).
6. Autorul dovedește toleranta și puterea de a ierta, valori morale însușite de la bunicul său, un evreu credincios, la ale cărui învățături face adeseori referire „Ura este un sentiment criminal si multe crime s-au comis din ură. Ura porneste oamenii unii împotriva altora. Dacă urăsti cel care suferă cel mai mult esti tu, cel pe care îl urăsti ori nu stie, ori nu-i pasă”.( „Ion și Nicolae Țăranu”)
Am cunoscut – de-a lungul vieții – evrei de o bunătate aparte. I-am regăsit în carte prin descrierea mamei, care-si împărtea mălaiul (muncit o primăvară si o vară cu toată familia) cu copiii flămânzi de la poartă, zicând: „O să murim cu totii dacă asa o vrea Dumnezeu, dar nu mă lasă inima să-i las să moară la poarta mea”(„O călătorie la Cedar Rapids”).
De altfel, autorul înscrie la începutul cărtii, dedicatia sublimă: „În memoria mamei mele”.
7. Autorul îsi declară nationalitatea cu nedisimulată mândrie, fără emfază, ca o asumare a tot ce a mostenit de la părinti, mosi, strămosi etc. Nici în situatii în care declararea nationalitătii nu i-ar fi fost de folos (ci, din contră) nu ezită să si-o recunoască : „Sunt evreu, dintr-o familie de evrei si voi rămâne astfel până la sfârsit” („Arabia Saudită”).
În situatii în care numele nu-i trăda nationalitatea, el se desconspiră pentru a evita echivocul : „Nea Ioane, eu sunt evreu...Nu vreau să am sentimente de ură fată de nimeni. Pentru mine veti fi întotdeauna român si mai ales prieten ...” („Ion si Nicolae Tăranu”).
8. Tratarea egală a oamenilor, de orice etnie, rusi, indieni de Bangladesh, greci, unguri, jamaicani, români, evrei etc., din punct de vedere uman. Pentru toti are aprecieri pozitive (uneori la superlativ), dar si negative (atunci când este cazul).
Dacă un evreu stie si poate să ierte trecutul unui legionar român, comunitatea românească din Canada l-a condamnat pe un confrate care a dat curs unei invitatii la un congres mondial tinut la Bucuresti strigându-i: „Te-ai dat de partea comunistilor, Ioane!” Asta denotă talentul unui adevărat scriitor. Să tratezi oamenii ca atare: cu bune si rele. Nicidecum nu sunt toti la fel. Pe pământ sunt si îngeri si diavoli, dar covârsitoarea majoritate sunt si-si (important este procentul de participatie). Dar un bun si drept judecător nu are dreptul să-l considere pe unul drept 100% înger si nici pe altul, 100% diavol.
El, judecătorul (în spetă, scriitorul) trebuie să fie impartial.
9. Desi ne avertizează dintru început că: „Adeseori, cu modestia strasnic m-am certat”, memorialistul se străduieste aproape pe tot parcursul cărtii să-i acorde acesteia un statut de armistitiu. Cu exceptia unor situatii de pe santiere, sau din întreprinderile din Canada, când aprecierea meritelor, laudele sunt puse (cu precautie) în gura unor personaje, nu putem constata lipsa de modestie în paginile cărtii, ci chiar din contră. Aceasta este cu atât mai evident în mini-romanul „Ludmila” si în nuvela „O întâmplare de neuitat. Cum am cunoscut-o pe Maria Tănase” (îmi asum categorisirile literare).
„Ludmila” este o emotionantă poveste de dragoste, o dragoste adevărată, constrânsă – până la suprimare – de prejudecăti nu numai religioase, ci si de natură politică. Literatura română a oferit mostre de pozitie dură împotriva intolerantei religioase în institutia căsătoriei. Doar două exemple mai mult decât edificatoare: „Manase” a lui Ronetti-Roman, amintită si de autor („O seară de neuitat cu Ionel Băjescu-Oardă), dar mai cu seamă nepieritoarea „Take, Ianke si Cadâr” a lui Victor Ion Popa.
Dar un dramatism acutizat si prin plusul de îngrădiri politice incriminatorii, ca povestea Ludmilei (si a lui Herman, bineînteles) rar am mai întâlnit în literatura română. În scurta introducere (atât căt este necesar) a episodului „Ludmila”, Victorov redă veridic nocivitatea politicii asupra oamenilor, fie ei români sau evrei si o face cu exemple din viată trăite.
O sugestie (ca o urare de longevitate si putere de muncă): „povestirea” „Ludmila”, poate si merită a fi dezvoltată, pentru că oferă cu adevărat constructia unui roman.
Nuvela (eu o tin pe a mea) „O întâmplare de neuitat: Cum am cunoscut-o pe Maria Tănase”, ne stârneste „invidia” pentru norocul de întâmplări si întâlniri nemaipomenite pe care i le-a oferit viata. Relatarea întâlnirii si timpului petrecut împreună cu „Marea Doamnă a cântecului românesc” este atât de veridică, atât de conformă cu tot ce stim – din alte surse – despre Maria Tănase, încât ne întăreste convingrea că avem de a face cu un scriitor de-adevăratelea.
Dar sufletul pus în nararea situatiilor, pasiunea cu care se vede că au fost trăite acele clipe dau un plus de valoare operei literare. De un cavalerism exemplar, Herman Victorov, tine să ne convingă cum că această apropiere de Maria Tănase a fost una platonică, desi în unele pasaje se simte vibratia unei pasiuni deosebite pentru frumoasa Doamnă, atât de autoritară, de dominatoare cu toti cei care roiau în jurul ei.
Maria Tănase a îndrăgit la vremea aceea (în anii ’50 ai secolului trecut) nu numai pe chipesul tânăr, ci si pe OM-ul care era Herman, drept pentru care tinea mortis să-l ajute cumva, dorintă care s-a izbit ca de un zid de refuzul mândru al „omului de pe santier”.
10. Toată cartea, dar absolut toată cartea respiră un românism puternic, nedisimulat. Este de înteles că aceasta unge sufletele cititorilor din tară.
Îsi aminteste cu drag multe din locurile vizitate din tară, peisajele superbe care încadrau santierele unde a lucrat, recită din memorie din Cosbuc, Goga, Topârceanu si alti poeti români (dar si din Baudelaire, Puschin), îi plac romantele noastre la nebunie (drept recompensă Dumnezeu i l-a scos în cale pe Ionel Băjescu-Oardă, marele compozitor, textier si interpret de romante – care-l certa părinteste că nu stăpâneste limba idis).
Autorul face adesea trimiteri la eroi sau scriitori din literaura română, vorbeste cu mândrie de realizările poporului român (nu numai despre hidrocentralele la care a lucrat efectiv, ci si despre echipamentele produse în România, ca cele de la I.C.M. Resita), în repetate rânduri face declaratii de credintă precum : „eu sunt evreu, dar, înainte de toate sunt român” sau: „Să ne ajute si să ne binecuvânteze Dumnezeu pe fiecare dintre noi si neamul nostru românesc” („Povestea celor patru frati”) etc.
Am vrut să-l calific pe Herman Victorov drept un patriot român, dar m-am cenzurat după ce am citit în „DEX al limbii române moderne” explicatia pentru patrie: „tară în care s-a născut cineva si al cărei cetătean este”. Cum Micky (am folosit si eu un diminutiv din carte) si-a pierdut cetătenia română la plecarea din tară printr-un odios abuz al autoritătilor statale de atunci, el poate fi un patriot canadian (având Canada patrie adoptivă si cetătenie canadiană).
A rămas român, recunoscut ca atare, de însusi Jean Chretien – fost premier al Canadei – care, cu ocazia vizitării Centralei Nucleare de la Cernavodă i-a spus : „Ai fost singurul român din delegatia canadiană”.
Herman Victorov iubeste tara în care s-a născut si poporul în care a trăit o bună parte din viată, dar - în egală măsură – îl doare când vede manifestările iesite din cadrul standardelor civilizate si le evidentiază ca atare.
Mărturisesc că la sfârsit, m-am despărtit cu greu de această carte. Ba chiar am recitit anumite pasaje, chiar „povestiri” întregi. Trăiesti un astfel de sentiment doar când opera respectivă ti-a dezvăluit stări sufletesti, emotii similare cu cele pe care le-ai trăit sau le trăiesti tu.
Entuziasmat, la sfârsitul lecturii, voiam ca întru-un final apoteotic să-i dau un calificativ autorului si eroului principal, confundati în persoana româno-canadianului Herman Victorov:
Ce evreu formidabil! sau:
Ce mare român!
Dar, totul este mult mai simplu:
Ce OM !
|
Adrian Popa 6/25/2013 |
Contact: |
|
|
