Lucifer - (Panorama deziluziilor)
Partea I
(Facerea)
Cândva,
într-un trecut atât de-ndepărtat
că timpul n-avea chip
si spatiul dormita,
doar Duhul făr-odihnă
prin haos rătăcea
si medita la planul prefacerii-n esentă
asa ca nefiinta să-si piardă-a sa prezentă
în confruntarea cu fiinta de nezăgăzuit
prin voia Celui care e viul infinit.
Atunci
s-au înjghebat contururi din vesnicii inerte
si necuprinsul dobândi a sale sensuri certe,
cu cerurile sus si mofturile jos –
părti dintr-o simfonie supranumită Cosmos.
Dar până si-un proiect divin
în fapt nu poate fi-mplinit,
când lumea o închide-n sine
si de lumină-i văduvit.
Tocmai de-aceea Fiat lux
a fost rostit si s-a deschis –
ca trupu-mputinat al beznei
împins să fie în abis.
(De retinut acest aspect
ce grandiosul deserveste:
Contrastul bine ticluit
valoarea operei sporeste!)
Cum al luminii ochi se-ndreaptă
spre-nalturi nehotărnicite,
în cer, din fina ei substantă,
olaturile-au fost zidite,
o lume supratemporală
unde miscarea-i rău văzută,
căci până si-n intentii zace
neascultarea îndrăcită...
Din a luminii spumă-apoi,
Părintele a tot ce este
ne-a plămădit nemuritori,
cerestile fiinte-agreste
etern închise-n multumirea
de-a fi cum sunt neabătut –
un abandon în resemnarea
prezentului neîntrerupt...
Si fiecare dintre noi
(cum scris e-n legi cutumiare)
primi acea însărcinare
ce se-asorta cu al săi soi.
Fiind al aurorei fiu iubit,
eu, Lucifer, lumină-nvăpăiată,
luceafăr deveneam când crugul
avea obrajii rumeni ca de fată
si mă sfortam pân’ la durere
necunoscutul să-l străpung
cu pâlpâiri fără sperantă
pentru un drum atât de lung,
încât se susotea la colturi
că sunt un vanitos rebel,
dispus la orice miselie
doar-doar voi fi mai sus ca El.
De-aceea, Tatăl m-a chemat
la o discutie aparte;
vroia, privindu-ne în fată,
să mă deschidă ca pe-o carte.
- Tu, fiule, mi-a spus la urmă,
de fratii tăi esti diferit:
Nu doar că spiritul de turmă
de când te stiu te-a îngrozit,
dar zorul tău de-a sti cât stie
numai Atoatefăcătorul,
în surd si prelungit conflict
te-a situat cu-ntreg soborul!
Căci, dragul meu, repetitivul
si neclintirea-n ascultare
sunt temelia armoniei
pentru întreaga Mea lucrare.
Cum ea a fost perfect făcută
odată pentru totdeauna,
orice amestec din afară
cu perturbarea e totuna
pri scotocirea fără sanse
după al tainelor nectar –
ispita rozei aspiratii
spre o viată de calvar...
Cu nărăvasii de-alde tine
boală curată-i amânarea,
fapt pentru care am decis
că se impune separarea.
Doar astfel voi putea salva
eterna liniste cerească,
iar tu vei bea din ce-ti doresti
si setea o să-ti tot sporească,
până în ziua când scârbit
de libertatea-nsingurată,
după repaos vei tânji
cu cerbicia de-altădată.
(Dar soarta nu-i o haină veche
pe care-o lepezi plictisit
când demodată ti se pare,
ci si cu bune si cu rele
ea-n spate trebuie purtată
până în clipa de pe urmă,
chiar dacă n-a fost ajustată.)
Te pregăteste să cobori
pe la Pământului rotund,
unde sunt toate rânduite
ca să-ti bei cupa pân’ la fund:
Verdeată vei găsi pe el
si viată-n timp încătusată,
dar mai presus de toate-i omul
cu a sa fire încifrată,
o arătare imprecisă
în lut trupesc adânc înfiptă,
ce deja-Mi pare diferită
de scânteierea-n Duh cuprinsă.
I-am asezat în Paradis
pe-Adam si pe femeia lui,
nădăjduind că prin purtare
vor fi ca fiii cerului
si că Pământul populat
cu creaturi asemeni lor
se va-nălta si înfrăti
cu cerul într-un cosmic cor.
Dar până nu-i voi cerceta
cu de-amănuntul pe-amândoi,
vreau ca Edenul să rămână
loc de răsfăt doar pentru noi...
Ti-i dau pe mână! Sunt ai tăi
cu tot ce au si-si mai doresc.
Doar sufletele Îmi revin
ca parte dintr-un dar ceresc.
Iar testul dacă nu-l vor trece,
cum pare că se va-ntâmpla
cu-acest hibrid ce-ti seamănă
strâns ghem în carapacea sa,
îi vei urma apoi afară
la suferinta ce-i asteaptă
pe ei si pe urmasii lor,
ca-n veci să-si plângă a lor soartă.
Căci nemurirea-i o pedeapsă
pentru fiintele desarte –
teama de moarte si-o înving
sperând la viată după moarte.
Partea a II-a
(Coborârea)
Si-asa se face c-am plecat
neîncercat de vreun regret.
Ce, Doamne, să fi regretat
când ceru-i un tărâm inert?!
Ca gândul străbăteam deserturi
dintre imense lumi stelare,
căci golul plinului urmează
în nesfârsită alternare,
iar întunericul absoarbe
c-o foame-n veci nepotolită
a sorilor imensă vlagă
si-a stelelor dulce ispită.
Cât a durat călătoria
s-o spun nu-mi este cu putintă –
la zoruri mari timpul se umflă
de-si pierde orice socotintă…
Ajuns la tintă-ntr-un sfârsit,
Pământului ocol i-am dat
si ochii mi i-am desfătat
cu jerbele din colorit.
Aveam de-a face cu un Ianus
din paradoxuri rotunjit?
Privit de sus e-un strop de-azur,
de-aproape-i curcubeu boltit…
Edenul l-am găsit pe dată,
dar poarta lui fiind păzită
cu palosul de foc în mână
de-un înger cu nărav de brută,
ca peste tot unde-s portari
am fost oprit pe-un ton răstit
si numai după lungi dezbateri
să intru mi s-a-ngăduit.
Grădina-ntinsă îmi părea
un colt din lumea părăsită –
cu pomi roditi si pomi în floare
într-o lumină potrivită,
ca din ardoarea în extaz
cu care firea-i îmbibată,
orice dorintă de-altceva
să fie-n fasă suprimată
sau pedepsită exemplar
când tinde spre păcat hain;
entuziasmul exaltat
de-asasinat nu-i chiar străin...
Tot căutând, sub un copac
pe porumbei i-am dibuit –
el gânditor, ea plictisită,
„Nu-i tocmai cuplul fericit”,
mi-am spus uitându-mă la ei
cum spate-n spate lâncezeau.
„Ce le lipseste ăstora
îndată eu am să le dau:
Nitică variatie
în linistea încremenită,
ca să-si astâmpere aleanul
cu seva-n vrere priponită…”
Si, lunecos precum un sarpe
cu chip de-arhanghel ipocrit,
m-am furisat lângă femeie
- chitind c-acolo-i de lovit
de vreau ca zidul subrezit
al ascultării să-l străpung –
si i-am soptit c-o patimă
mai verde ca mireasma-n crâng:
-Tu, mult mai vie decât viul,
de facere făcută mama
a tot ce este viu,
fii pentru mine împlinirea
acelui vis
tesut duios în noaptea depărtării
când te priveam de sus.
O, nu pleca!
Mai lasă-mă să te privesc
cum te-am privit de-atâtea ori
din ceru-nsingurării mele
si-n schimbul adorării dă-mi
tot ce-i în tine de prisos –
dă-mi chiar durerea, dar cu ea
dă-mi si speranta că odată
iubirea va tâsni
din primul nume de femeie.
Cum între timp se ridicase
si se-ndrepta cu pas grăbit
spre-un pom din mijlocul grădinii,
din spate astfel i-am vorbit:
-Crezi poate că te amăgesc
că-ntreg Pământu-mi apartine
cu ce-i pe el si ce-o să fie?
Păi, draga mea, eu stiu prea bine
ce te frământă chiar acum:
O poftă de copil te-ndeamnă
să gusti din rodul pomului oprit
(chiar mărul lângă care stăm),
dar teama de păcat se-mpotriveste
si tot crescând pofta-i canon cumplit.
Iar eu îti spun că nu-i păcat
din pomul vietii să te-nfrupti
si că departe de-a muri
de-abia pe urmă tu vei sti
cum binele din rău se scoate
asa ca aurul din piatră,
si-atunci asemeni Domnului vei fi!
Dar chiar si muritoare, pentru mine
pe veci mult adorata vei rămâne,
căci al Pământului stăpân râvneste
la fericirea de-a avea stăpână…
-O, tu, al soarelui egal
prin frumusetea orbitoare,
mai dulce-n glas decât dulceata
si-n toate făr-asemănare,
nu pot, dar cred că nici nu vreau
sa mă opun la ce îmi place!
Femeie sunt si-n veci de veci
femeile asta vor face…
*
Am părăsit-o-ncredintat
că totul merge ca pe roate –
când cuplul este închegat,
păcatu-i doar pe jumătate!
Mult n-a trecut si amândoi
- după ce-n măr s-au dedulcit –
amarnic fură besteliti
de Domnul foarte cătrănit.
Dar s-a pornit un circ pe cinste:
Bărbat si sot adevărat,
Adam plângea si se jura
că nu se stie cu păcat
si că doar Eva-i vinovată
de-ntreaga tărăsenie,
desi era normal să stie
că-s condamnati l-aceeasi soartă.
Într-adevăr, îndat-apoi,
cu trupurile gârbovite
- vie oglindă a durerii
ce-nsotitoarea omului va fi
până în ceasul de pe urmă –
cei doi spre poartă-au fost condusi
si-n praful drumul zvârliti,
iar poarta după ei mai strasnic zăvorâtă
Atuncea eu,
cu-ntâia misiune
fără cusur îndeplinită
(desi c-un gust amar
dup-o atare reusită),
în grabă tălpăsita mi-am luat
spunându-mi drept încurajare
pentru acel ceva-n formare
ce timpului îi dă viată
si nu poate nicicum lipsi:
„Cum omu-si va asterne, tot astfel va dormi!...”
Partea a III-a
(Cunoasterea luciferică)
Si iată-mă din nou pornit
Pământu-n lung si-n lat să-l bat,
ca eu întâiul să cunosc
ce-n burta sortii s-a-nchegat.
Iar când aleanul mă cuprinde
cum bratele-l cuprind pe drag,
las freamătul etern al mării
să-l ia cu el departe-n larg,
sau pe poteci croite-n munti
din al răsinii iz sălhui,
las crestelor pierdute-n nori
ispitele tehuiului
si astfel redevin ce-am fost
când Tatăl mă însărcina
ca omului să-i fiu tovarăs
după ce raiu-l va rata...
Dar cine ar putea pretinde
că stie omul ca pe apă
dacă Atoatestiutorul
avea senzatia că-I scapă?!
Asa si eu. Pînă la Abel
si moartea lui în Cain pitită
de gelozia criminală,
stiam c-a omului ursită
(după-ntâmplarea din Eden)
cu suferinta-l va uni
si-apoi că moartea mai la urmă
în hăul fără fund îl va zvârli.
Dar una-i omul ce se stinge
când ceasul lui a fost oprit,
un fenomen inevitabil
pentru al vietii circuit,
si alta mare grozăvie
când vrea pe semeni să-i robească,
ba chiar a fratelui viată
o ia prin crimă miselească.
De-aceea, Cain cu fapta lui
în cronici nu-i un fitecine –
de-a pururi pentru om rămâne
simbol al sceleratului,
desi-n atâtea mii de ani
de-abjectie înfloritoare,
cu crima sa e mic copil
printre colosii faptelor murdare.
Căci alta nu-i istoria umană
decât o ciorbă lungă si amară,
pe care vrednicii istorici-bucătari
cu polonicele în mână,
o mai lungesc oleacă si-o tot dreg
dup-al clientului gust îndoielnic,
dar făr’ vreodat-a izbuti
capra cu varza să împace
ca celor ce-o mănâncă să nu li se aplece.
*
Atâtia regi si generali
din carnea vremii au muscat,
convinsi că-n urmele lăsate
secretul nemuririi l-au aflat,
încât păreau al vrerii brat
ce sortii-i poate comanda
să nu mai facă praf trecutul
atunci când clipa-n loc va sta...
Numai că timpu-i orb si surd
în mersul său furis de fiară,
zdrobind în fălci si înghitind
tot ce-i menit ca să dispară –
însufletitul laolaltă
cu stelele hodorogite,
apocalipsă pentru om
si pentru-a sale ifose smintite.
Captiv în plasa timpului
din fasă până moartea-l ia,
omul esenta o vizează
cu mintea si cu inima,
prin nesfârsite teorii
despre cum este sau va fi,
dar mai ales prin crez fierbinte
că nestiutu-l va-mblînzi.
Să fie omul, asadar,
pios sau filosof ateu?
De regulă-i încrucisarea
dintre un demon si un zeu,
el, singura fiintă care,
desi de moarte-ncătusată,
distinge între rău si bine
ca justul din păcat să-l scoată...
Credeam că-n crezuri cel putin
- religii si mitologii –
el linistea si-o va găsi
după atâtea nerozii
în transă parcă săvârsite.
Dar răstignirea lui Hristos
l-a-nfătisat ca pe-un colos
al faptelor nelegiuite.
(Cum, Doamne, altfel să-ti explici
decât prin doaga ce-i lipseste,
că răului i se supune,
iar Binele îl necinsteste?!)
Convins că n-are nici o sansă
să schimbe omul cum n-a fost,
după ce Însusi Creatorul
în lume îi dăduse-un rost
si el cu firea lui abrasă
norocului i-a făcut vânt,
divinul sol L-am asteptat
într-un pustiu de pe Pământ,
ca să-I descriu pericolul
la care sigur se expune.
Fireste, nu m-a ascultat,
ci Si-a văzut de misiune...
(În Evanghelii întâlnirea
e prezentată diferit:
Cică sunt tatăl vicleniei
si că pe El doar L-am momit!)
De-aceea, eu nu cred că omul
vrea o schimbare de substrat –
la a păcatului savoare
renuntă doar un ins ciudat!
Cu-atâtea lacrimi, intrigi si războaie
istoria umană-i pildă
de cum nu trebuia să fie,
îndeosebi atunci când clerul
condamnă păcătosii la sperantă
prin fanatism si violentă.
Si-asa se face că-ntr-o lume
de suferintă arhiplină,
în care cultele prosperă
credinta-n perfidie preschimbând,
nu sfintii-s pentru om de trebuintă,
ci spre eroi se-ndreaptă a sa năzuintă,
desi se spune despre ei
că doar în mituri au temei...
Desigur, nu pot da uitării
a omului de pret silintă –
frumosul fără seamăn din cultură
si-al vietii clocot prin stiintă.
Dar rău-i cu adevărat
în lume marele cârmaci
prin servi precum e poluarea,
ori etica unor dibaci.
Partea a IV-a
(Dezamăgirea)
Da, Tată, punct cu punct
ce mi-ai prezis s-a împlinit:
Am obosit tot alergând
si-atâtea stiu că m-am scârbit!
Stiu, de exemplu, că Pământul
prin vrerea marilor sforari
(conducători si generali)
a devenit deja mormântul
atâtor specii strămutate
în vaste sere nucleare
si c-omenirea s-a-mpăcat
cu gândul mortii planetare
în urma unei înclestări
fără învinsi si-nvingători –
dezastru cu greu evitat,
cum s-a vădit de-atâtea ori.
Mai stiu că omu-i acea fiară
ce cu cruzimea se desfată,
în care timp pesemne-si plânge
de milî pentru a sa soartă...
Iar în asemenea momente
cu deznădejde ghiftuite,
mă remontează seva stoarsă
din spusele-Ti înteleptite,
precum acel Sunt Cel ce sunt
care-Si redă unicitatea.
Căci totul este doar prin Tine
si-n Tine-si află unitatea!
De-aceea, Tată, Te-as ruga,
ca-n spiritu-ndurării Tale,
să vezi în mine rătăcitul
sătul de fumuri abisale,
amarnic regretând dispresul
cu care starea mi-o priveam
când toate îmi veneau de-a gata
si totusi altceva doream...
Nimic nu-i mai de pres ca bunul
pe care stii că l-ai pierdut,
fapt pentru care îmi doresc
să fie iar ca la-nceput!
Sighetu Marmasiei,
|
George Petrovai 6/19/2013 |
Contact: |
|
|
