Serbari de sfarsit de an la scoli romanesti in Toronto
Dragilor,
odata cu venirea verii se intampla un fenomen pe care eu, ca inginer, mi-l explic mai cu scrasnet, dar pe care copiii il savureaza si nu incearca cu nici un chip sa si-l explice. Ba chiar il asteapta cu nerabdare. Fenomenul acesta se cheama vacanta de vara. Odata cu venirea ei, profesorii si elevii iau o pauza mai lunga in timp ce alte meserii, mai nenorocoase din acest punct de vedere, raman in campia muncii.
Acum vreau sa vorbesc despre alte evenimente "traditionale" la sfarsit de an scolar, si anume serbarile.
In acest sfarsit de saptamana am participat la doua astfel de serbari in succesiune rapida.
Prima s-a intamplat sambata la Școala Româneascã de la Milne Valley, unde am o fata in clasa intai, la doamna profesoara Minodora Grigorescu. Am sa fac o mica paranteza despre aceasta scoala. Exista aici un colectiv de profesori si parinti foarte inimosi, care fac treaba asta voluntar, care dedica in fiecare sambata ceva din timpul lor, care stim cu totii cat este de mult, ca sa vina si sa invete puii de romani de pe aceste meleaguri, sa scrie si sa citeasca romaneste, istoria, geografia si traditiile romanesti. Si am cel mai mare respect pentru dansii, pentru toti profesorii si voluntarii care indeplinesc aceasta misiune de a pastra limba si istoria si traditiile romanesti pe aceste meleaguri straine de Romania, si pentru parintii care-i aduc pe cei mici la aceasta scoala. Se poate spune cu adevarat "Vivat academia, vivat profesores" ! pentru ca aici se pun bazele, gagalicile astea cu ochi jucausi si cu rucsaci in spate, ne vor face candva mandrii pe noi cei care ne caznim acum cu ei.
A fost ultima sambata pe anul acesta si la clasa a-ntaia, scoala s-a terminat cu un tip de serbare pe care eu o uitasem, desi candva, demult, am participat si eu la asa ceva. A fost o serbare cu coronite! Copiii au primit fiecare un raport, o diploma si o coronita, sau cununa si eu cred ca le merita din plin. Cum spunea unul dintre parinti, s-ar parea ca romanii de pe alte meleaguri sunt cumva mai patrioti si le pasa mai mult de toate lucrurile romanesti decat celor care traiesc in Romania. Nu vreau sa generalizez sau sa minimalizez fenomenul, dar mie asa mi se pare, contactul acesta cu alte popoare si cu traditiile lor scot "romanismul" la lumina. Si au asistat si parintii si au vazut ce frumos canta copiii, in romaneste, si cat de mult ii iubesc pe tatici, ca de, a fost serbata si ziua taticilor in acest sfarsit de saptamana. Se spune ca o fotografie face mai mult decat o mie de cuvinte, si pentru ca e foarte usor sa faci fotografii astazi (cu telefonul, printre alte dispozitive - care pe vremea tineretii mele se folosea mai mult, daca nu in totalitate, ca sa vorbesti; acuma se foloseste mai mult, daca nu in totalitate, la orice altceva decat vorbit),.
A doua s-a intamplat duminica la biserica Sfantul Gheorghe. A fost o serbare de sfarsit de an a scolii duminicale care se intampla acolo. De data aceasta copiii si-au etalat "talantii", pe langa obisnuitele cantece si poezii (a caror tema a fost de data aceasta mama, si care s-a incheiat cu o poezie recitata de doamna preoteasa despre marea responsabilitate a mamelor catre educatia pe care o dau puilor lor, si care-i poate transforma pe acestia in ingeri sau demoni), pe langa obisnuitele cantece si poezii cum spuneam, copiii si-au etalat si alte fatete ale personalitatii lor: teatrale - sceneta despre mamita care e confundata cu pisica si care la randule ei ia locul bunicii! si basmul jucat al lui Petre Ispirescu cu Sarea in bucate; muzicale instrumentale - am ramas uimit cati dintre copiii nostri stiu sa cante care la pian, care la clarinet, care la chitara; muzicale vocale - ce dragut a fost duetul celor doua surori una la pian si cealalta la voce cu oda bucuriei, sau bundita noua a Angelei Moldovan; coregrafice - poate nu stiati ca avem copii care stiu river dance irlandez (pentru ca dansul popular irlandez se cheama ceili si seamana tare mult cu trilisestii nostri romanesti)... Un spectacol foarte frumos facut iarasi de voluntari inimosi a caror stradanie ne infrumuseteaza viata.
Cinste lor!
Si ca sa pastrez traditia de la Sarea in bucate, va spun si eu, ca si cei de pe scena: si-am incalecat pe-o sea, si v-am spus povestea asa; si-am incalecat pe-un fus, sa traiasca cine-a spus!
|
Doru Deboveanu 6/17/2013 |
Contact: |
|
|
