Moartea poetilor ( Eminescu si Veronica Micle)
În noaptea de 15 spre 16 iunie 1889, spre zorii zilei( după unii la orele 4), firul vietii poetului Mihai Eminescu s-a rupt, nefiind asistat nici de medici, nici de familie, la sanatoriul Caritas din Bucuresti. Moartea s-a produs în somn, după o scurtă luciditate, când poetul raportase tânguitor doctorului de gardă, prin vizeta usii de metal, că se simte năruit. Medicul l-a sfătuit să se culce, după ce i-a dat un pahar cu lapte.
Pe 17 iunie 1889, într-o sâmbătă, a avut loc înmormântarea poetului. Corpul neînsufletit al poetului a fost adus la biserica Sfântul Gheorghe cel Nou. La orele 16,30 s-a cântat prohodirea de către un sobor de preoti în frunte cu preotul Bărcănescu, ,,în al cărui cântec se vedea durerea pentru pierderea unuia dintre cei mai buni prieteni”. Lăcasul bisericii, curtea si împrejurimile erau întesate de lume: ziaristi, intelectuali, profesori, studenti, orăseni, etc. O durere cumplită cuprinsese întreaga adunare. Corpul poetului era întins pe catafalc, avea ,,mustata neagră si barba neagră si putin crescută”, ,,…capul si aproape fruntea întreagă îi erau învelite într-un bandaj negru”
Catafalcul era înconjurat de coroanele ziarelor ,,Nationalul” si ,,Constitutionalul”, a revistei ,,Fântâna Blanduziei”, trimisă de tinerii redactori, a Academiei Române, a societătii ,, Tinerimea română”, a societătii universitare,,Unirea”, iar în partea dinspre altar o imensă coroana a Pesei si la capul lui pe pânza neagră volumul lui de ,,Poezii”.
Cuvântarea de adio trebuia tinută de Laurian ,în numele prieteniei gazetăresti, dar, pentru că n-a venit la timp, cuvântul a fost rostit de Grigore Ventura, prim redactor la ,,Adevărul”. Trecem pe lângă acest disurs improvizat care-i elogia opera, amintind doar frazele: ,,Acel ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nici noi conservatorii, nici junimistii, nici liberalii n-au dreptul a revendica pe Eminescu, ca fiind numai al lor”
De la biserică, cortegiul pleacă spre cimitirul Bellu pe următorul traseu, urmat de o mare de oameni: Universitate-Calea Victoriei-a coborât pe Calea Rahovei, a urcat câmpia Filaretului si pe Calea Serban Vodă către Cimitirul Bellu. Nu a rămas nicio fotografie a înmormântării, singurul document care a fixat în tus evenimentul a fost un desen al lui Jiquidi-tatăl, în momentul opririi cortegiului în fata Universitătii. În imediata apropiere a dricului tras de cai se observă mergând pe jos Mihail Kogălniceanu, Toderită Roseti( fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu, gazetarul Grigore Ventura, Traian Demetrescu, nedespărtitul prieten, Alexandru Chibici- Râvneanu, doctorul Ion Neagoe, tineri studenti, intelectuali, profesori universitari, elevi, orăseni. În fata statuilor lui Eliade Rădulescu si Mihai Viteazu sunt înfătisati numerosi elevi si studenti cu capul descoperit, adusi de dascalii lor.
În fata Universitătii profesorul Dimitrie August Laurian a tinut o cuvântare care a omagiat în cuvinte vibrante viata poetului, după care a luat cuvântul Gheorghe Calmuschi, un student botosenean. Profund miscat, Calmuschi s-a adresat direct poetului cu un discurs vibrant cu o voce tânguită, înecat în lacrimi, amintind de toate suferintele poetului. După impresionanta lui cuvântare, care-i robiră pe toti câteva minute, se stârnise un murmur de admiratie în toată multimea. Studentul vorbise ca un adevărat orator.
În timp ce convoiul mortuar urca dealul Filaretului, se făcuse aproape seară. Începuse o bură de ploaie măruntă, semn că si cerul vărsa lacrimile lui la durerea mortii poetului. Undeva spre apus, soarele, printre nouri, îsi arunca ultimele raze rosietice peste cimitirul Bellu. .Ajunsi pe aleea înmormqntării, au pus sicriul jos, si după o scurtă slujbă, ă vorbit doctorul Neagoe, unul dintre fostii prieteni de pe vremea studentiei de la Viena, aducându-i un ultim omagiu.
Studenti Scolii Normale, sase la număr, au luat pe umere sicriul si l-au dus lângă groapa săpată proaspăt sub un tei; patru dintre ei l-au coborât usor în hăul pământului. Maiorescu cu câtiva prieteni au aruncat primii bolovani care au sunat straniu peste cutia de brad, care-i purta rămasitele pământesti ale poetului.
Asa s-au terminat ultimele clipe legate de viata poetului.
Ca o ironie ă sortii, înmormântarea poetului fusese făcută cu cheltuială din chetă publică. Iată si lista contribuabililor:
T. Maiorescu……….100 lei;
Alexandru Djuvara…60 lei;
J. I. Socecu…………40 lei;
Teodor Rosetti……..60 lei;
Dr. Neagoe…………40 lei;
D. Cepescu…………20 lei;
Ioan Coltescu………20 lei;
Profesor Mândreanu 20 lei;
Dr. Mihaiu…………10 lei;
Kogălniceanu…….120 lei- în dreptul lui nu este explicatia daca i-ă plătit . Dr. C. Felix…………20 lei
Total………………..390 lei; deci Kogalniceanu nu ă plătit!
,,Să doarmă în pace necăjitul suflet, avea să-i ureze fostul său prieten, Caragiale, care se simtea vinovat pentru sicanele sentimentale pe care i le provocase- Ferventul budist este acum fericit: el s-a întors în Nirvana.”
În urma multimii care l-a însotit până la mormânt, o trăsură închisă îi uma calea având-o pe Veronica, ferită de ochii lumii, pe capra din spate. Prezenta ei fusese foarte discretă atât la biserică cât si la mormânt. Stia că lumea o ura, mai ales protipendada care participa la înmormântare. Femeia plânsă, îmbrăcată toată în doliu, a asteptat până s-ă retras lumea si, singură, în fata reavănului mormânt, îi jura lui Eminescu că peste cincizeci de zile , se vor întânli pe meleagurile vesniciei, va fi si ea lângă el. Timp de două săptămâni, aproape zilnic se ducea la mormântul lui si-i punea câte-o floare pe pământul reavăn.
De altfel, stiindu-l foarte bolnav, Veronica Micle în anul 1887 se mută la Bucuresti cu dorinta de a-l ajuta si de a fi lângă el. Prin aprilie 1888 se repezise la Botosani si-l convinsese pe poet să vină la Bucuresti. Îsi măritase fetele si acum avea timp destul să se ocupe de sănătatea lui. De multe ori erau văzuti împreună în lumea artistilor, la teatru sau la alte spectacole. Există si o fotografie cu ei amândoi în mijlocul artistilor de la teatru. Din păcate Eminescu n-a ascultat-o si si-a grăbit moartea. Curios că exact în noaptea când a murit el, a avut un vis urât, s-a sculat si Veronica Micle i-ă închinat o poezie, prevestind marea catastrofă:,, Raze de lună-Lui” ,,Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună!
Ai zis tu si eu atuncia, când pe-a dorului aripe,
Dusi de al iubirii farmec,- privind cerul împreună-
Noi visam eternitatea în durata unei clipe”
……………………………………………
,, Gândeste-te, îi scria ea Măndicăi, de un an de zile n-am mai făcut un vers cât de infim si în noaptea aceea m-au cuprins un fel de friguri si în 20 de minute a fost făcută.”
Acum si-a făcut ordine în hârtii, a citit si a răscitit scrisorile de la Eminescu, adnotându-le, le-a făcut pachet si le-a legat cu o pamblică rosie, strânsă în cele patru colturi cu un nod mare terminat în buclisoare. ,,Aici este corespondenta mea cu Eminescu- a scris ea îngrijit pe pachet, constientă de valoarea acestor scrisori, o parte din scrisorile mele sunt aici, o parte a rămas la el. De voi trăi, voi scrie ceva relativ la fazele acestui amor trist si nenorocit, de voi muri, lumea să ierte: Toate relele ce sunt într-un mod fatal legate de o mână de pământ, cum a zis însusi Eminescu”
După cele două săptămâni de stat în Bucuresti, s-a simtit rău si a plecat la Văratic. Părăsirea Bucurestiului îi făcu bine căci, după moartea poetului, lumea începuse s-o arate cu degetul ca singura cauză a nefericirii lui, urmare a colportărilor a fel de fel de legende, una mai năstrusnică decât alta de către junimisti. Din Bucuresti a luat trenul către Pascani, apoi diligenta până la Târgu Neamt. Se instală la mitocul Fevroniei Sârbu din chinovia Filioarei si se odihni prima noapte. A doua zi i se pregătiră două camere lângă Biserica Sfântul Ioan, lângă fântâna cu apă rece de vizavi. Câteva zile stătu singură în cerdac în haine de doliu. Apoi a început să se plimbe prin codrii Filioarei, acum fugea de lume si rămânea încremenită cu gândurile rătăcite. Îi veneau în minte ca un laitmotiv versurile lui pe tema mortii si acum versifica si ea pe aceeasi temă:
,,O moarte vin de treci
Pe inima-mi pustie… si curmă-a mele gânduri
S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,
Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,
Mi-e dor de-un lung repaus…Să dorm,
Să dorm pe veci”
Adesea cânta cântece triste, maicile îi ascultau glasul ei duios si o compătimeau. Din ce în ce mai mult avea vedenii, în Poiana Tigăncii i-ă venit rău, strigând în ajutor calugăritele de prinprejur. Maicile au găsit-o căzută în iarbă, aproape în nestire. Dusă în chilioara ei de maica Frevonia, obsesiile n-o părăseau. O vizitară o serie întreaga de prieteni, speriati de întorsătura luată de sănătatea ei. După plecarea oaspetilor a vizitat-o si doctorul căruia i-a spus că n-o doare nimic, doar că are o insomnie si o stare generală proastă. Si-a adus aminte de drogurile aduse de Virginia, fata ei, de la fratele Smarandei Gârbea, care era farmacist, s-a năpustit asupra sertărasului cu pilulele de arsenic, a pus flaconul la gură, si l-a înghitit cu cu o poftă dementială.
Când a venit Virginia, a găsit-o în nestire, a fugit repede la chilioara măicutei Frevonia Sârboaica s-o ia la Veronica. Între timp au sosit si cei doi medici, Cantemir si Ursulescu care au constatat că e otrăvită si, după multe încercări, au ajuns la concluzia că n-au ce-i mai face..
La sfârsitul vecerniei, aproape de miezul noptii, clopotele mânăstirii au început să bată a moarte. Un zvon trist ca un vânt otrăvit s-a răspândit pe toate cărările Văratecului: Veronica Micle, ibovnica lui Eminescu a murit. Fila calendarului din perete se oprise la 3 august 1889…
Luceafărul de ziuă cu ochi de strigoi privea din alte lumi pe fereastră chipul iubitei, plecată si ea spre depărtările astrale să se întâlnească cu poetul. Si din lumea lui, repeta blestemul:
,,Nici cenusa noastră-n lume,
Scumpo, nu s-o întâlni!’
Si asa s-a împinit blestemul, Veronica a fost înmormantată de mânăstire si îngropată lăngă mitocul în care-si petrecuse ultimele clipe ale vietii, jelita de călugăritele mânăstirii.
Dar din dragoste lor a rămas legenda care va dăinui cât lumea.
Visez mereu o statuie a dragostei slefuită din piatră care să eternizeze dragostea în figurile îmbrătisate ale celor doi poeti, cu titlul pus de Perpessicius, care si-ă pierdut vederea pe manucrisele poetului: Martirii lui Eros.
|
Ion Ionescu - Bucovu 6/13/2013 |
Contact: |
|
|
