Interferente : Mozaic de gânduri
Am fost din nou, ca în trecut, în dilema alegerii subiectului despre care să scriu. În perioada calendaristică pe care o acoperă numărul de fată al Observatotului s-ar putea scrie despre ziua copilului, ziua tatilor, ziua Canadei si încă vreo câteva aniversări. Alegerea fiind grea, si m-am gândit să scriu un text care să atingă mai multe subiecte, un fel de “mozaic” de gânduri, cu riscul unei oarecare “dezordine” în tratare. Nu iau riscul scrierii unui un text rigid, “pe puncte”. Prefer să mă las în voia ideilor care-mi vin si să contez pe imaginatia cititorului pentru organizarea lor.
Ascultam nu de mult la radio un comentariu al unei mari pianiste canadiene, Angela Hewitt, pentru care am o mare admiratie si despre care am scris cu ocazia unei lansări de disc la Toronto. În 2003 a luat premiul întâi la concursul de pian “Glenn Gould” pentru interpretarea lui Bach. A mai luat multe premii si distinctii nationale si internationale. O admir pentru curajul de a-l fi abordat pe Bach după ce imensul geniu Glenn Gould părea să fi “spus totul” în interpretarea lui Bach. După seria de CD-uri cu opera completă de Bach, acuma Angela Hewitt are un nou proiect: imprimarea operei complete de Mozart, altă dovadă de curaj: de a-l aborda pe Mozart după Mitzuko Ushida, pianista japoneză care a studiat la Viena si pe care, când am scultat-o prima oară, mi-am spus că s-a născut cu “Mozart” în ea...
La radio, Angela Hewitt povestea despre un turneu în China, unde a trebuit să exerseze înainte de recital într-un restaurant-bar unde era un pian. La concert, după ce în sală s-a făcut liniste si a început să cânte, la un moment dat un copilas a tusit. Dacă ar fi fost însă numai tusea, povesteste artista, s-ar fi linistit totul imediat. Doar că din momemntul în care copilasul a tusit, toată lumea a început să facă “sss” si, spune cu groază artista, acest “ssst” s-a tot amplificat si nu se mai termina. Sigur, publicul în China este foarte respectuos în fata artei, dar cele câteva sute de persoane care au scos acel sunet simultan si prelungit au încurcat-o pe pianistă mult mai mult decât mica tuse a copilasului!
Pianul si muzica sunt, pentru mine nu numai o bucurie, ci o pasiune. Dar consum cu aceeasi plăcere si literatură. Drept care, când am primit acum câteva zile un youtube cu interviul luat luna trecută la Cluj de Gabriel Liiceanu scriitorului Mario Vargas Llosa, laureat al premiului Nobel, l-am urmărit cu mare interes. S-a discutat o problemă foarte interesantă. Llosa sustine că literatura este cea mai compexă formă de cultură si că, fără cărti, lumea n-ar putea trăi. În plus, cărtile sunt cele care conduc societătile spre progres.
Sigur, oamenilor le plac povestile si ele pot fi comunicate oamenilor în diverse feluri, dar, sustin acesti doi scriitori, literatura este cea care incită cel mai mult imaginatia: cititorul parcurge paginile si îsi închipuie vizual si auditiv restul. Ascultam ce spuneau ei si mă gândeam că îsi pledau cauza lor, a scriitorilor. Si mi-am adus aminte de ce mă învătase tata, care a fost avocat de drept penal. El îmi spunea că un avocat bun este cel care, după ce pledează cauza inculpatului si convinge pe toată lumea de nevinovătia lui, e în stare să pledeze cauza adevarsă cu tot atâta putere de convingere. Mi-am spus că cei doi scriitori îsi pledau cauza cărtilor pe care le scriu dar, ca în povestea lui tata, m-am gândit si la celelalte arte care, desi nu “adverse” fată de literatură, ar merita o pledoarie a cuiva pentru ele!
Liicenu a dat un exemplu: el spunea că Audrey Hepburn i-a “omorât” ideea despre romanul “Razboi si Pace” de Tolstoi. El citise cartea si îsi imaginase personajul altfel. E drept că cititorul îsi crează propriile imagini. N-as spune însă ca arta cinematografică sau a dramaturgiei nu opereaza si invers: în multe scene de film, spectatorul este cel care transformă imaginile în cuvinte! În teatrul sau cinematograful englez, uneori, expresiile actorilor exprimă mult mai mult decât multe din replici.
În Canada este sunt doi actori si regizori, sot si sotie, care au infiintat compania “Gilmour & Smith”. Ei au adaptat de-alungul anilor diverse texte de proză pentru teatru. Cu un decor minim si cu replici sumare. Si-au câstigat reputatia peste hotare, pe toate continentele, cu două spectacole de schite de Cehov. Nu le pot uita: au transformat în imagini textele lui Cehov iar spectatorul reconstruia cuvintele din imagini. Nu e si acesta un proces al creierului tot atât de valoros ca cel despre care vorbeau Liiceanu si Llosa?
Sigur, acuma tineretul nu citeste mult, dar e oare imaginatia lor mai putin solicitată? Astăzi sunt tot felul de forme prin care se dezvoltă intelectul. Literatura va continua să existe si va satisface nevoia oamenilor de povesti, dar si celelalte arte sunt, cred eu, la fel de indispensabile omului. Cu cât artele se vor debarasa de balastul uneori prea “explicativ”, cu atât omul îsi va satisface setea de bine si frumos cu care s-a născut.
Happy Canada Day!
|
Veronica Pavel Lerner 6/13/2013 |
Contact: |
|
|
