Vocea lui Bãlcescu
CINE-SI BATE JOC DE NEAMURI !
(Blestem)
Blestemat sã fie, mamã
Cine-si bate joc de neamuri
Pielea sã-i ajungã hamuri
Numele în veci sudalmã !
O privatã fie-i teasta
Celui care-si bate joc
De patrii fãrã noroc
Cât va tine lumea asta !
Si în veci de veci sã fie
Blestemati aceia care
Tara-mi calcã în picioare
Ajungã-le neamul piftie !
Doamne, urlu, plâng si strig
Fie-ti milã de popoarã
Prea e soarta lor amarã,
Si-n istorie e frig !
VOCEA LUI BALCESCU
Eu voi fi dorul vostru peste nemãrginiri !
CE SE ÎNTÂMPLÃ, TARA MEA, CU NOI ?
Ce se întâmplã tara mea cu noi ?
Ce se întâmplã neamul meu cu Tine ?
Ne-am prãbusit la pãmânt în noroi,
Agonizãm si nu ne este bine !
Nimic nu merge-n tara asta tristã,
Pluteste-asupra noastrã un blestem
Lumina însãsi este otrãvitã,
Copiii-n pântece se zbat si gem !
Ce se întâmplã Tara mea cu noi ?
Muntii Carpati pleznesc adânc si crapã,
Izvoarele pe gurã scot puroi,
Si tara toatã a devenit o groapã !
Doamne, fie-Ti milã de neamul acesta !
Ticãlosit si cel mai pãcãtos,
El nestiind acum îsi duce crucea,
Cãci rãstignit fii-va cum Christos !
Ce se întâmplã Tara mea cu noi ?
Ce se întâmplã neamul meu cu tine ?
Ne-am prãbusit la pãmânt în noroi,
Agonizãm si nu ne este bine !
ACEL MARE BÃRBAT
Tot repetãm întruna sus si tare
Cã în istorie am fi avut
Bãrbati de seamã care ne-au tinut
De mai putem fi azi popor sub soare
Si e un adevãr în ce se spune,
Dar tot atât de mult e-adevãrat
Cã ne-a lipsit acel Suprem Bãrbat,
Sã ne fi dus pe-a vremurilor culme !
Se va vedea aceasta mai târziu
Acum ne bucurãm doar de succese
Tãcut destinul calea lumii tese.
Eu plâng acel Bãrbat. Ca si un fiu !
BÃLCESCU
(doina)
Nici noi nu suntem de tot
Si nici Oltul nu e Olt
Si nici vântul nu e vânt
Nici mormântul de pãmânt
Nici fata nu ne e fatã
În astã vale si viatã
Nici lumina e luminã
Cât sângele lui se varsã
Într-altã mare strãinã
Si nici setea nu e sete
Nici verdele nu e verde
Si nimic n-o sa rãmânã
Nici tãrâna din tãrâna
S-o tii ca un dor în mânã
Pe mormânt sã ti se punã
Si nici gerul nu e ger
Cât oasele-i înfloresc
Si se scuturã si pier
Într-altã tarã si-n alt cer
Sa dea Dumnezeu sã dea
Sã ne sece Dunãrea
Si Marea Neagrã sã fie
Un scuipat si o piftie
Puturoasã si bãtrâna
Si muntii Carpati tãrânã
De-aruncat în patru vânturi
Nici de pus pe patru scânduri
Nici tu om ca sã te bucuri
Nici tu suflet sã iubesti
De-om mai fi asa haini
Cu cei ce vor fi Bãlcesti
În veacurile ce vin !
PATRIILE PRIVIND PRIN TIMP
Ce dor le-o fi patriilor de verzile coline
Le vezi pe glob pierdute si cuminte
Cum privesc lung în zare si ascultã
Poate-or veni acele vremuri sfinte
Cã dinspre partea sefilor de state
Si-a indivizilor care mereu se-ngrasã
De-ar putea veacu acesta sã plezneascã
Cea mai penibilã a timpului cocoasã
Ce dor le e patriilor de vremile antice
Nu le vedeti în zare cum palide devin
Cum încet se usucã si cum a fi în vremuri
Chiar tãri cuminti si blânde este un mare chin
De multe ori la tãrmul câmpiei române
Mã-ntreb cum e posibil într-o lume groteascã
Sã mai fie o tarã capitalistã-n timp
Si sã nu se revolte sã nu înnebuneascã ?
Le este dor asemenea unor berze pe dealuri
De la-nceputul lumii flãmânde si strãine
Cu ciocurile-ntinse departe-n universul
Din care viitorul li se pare cã vine
Ce dor le-o fi patriilor de Dumnezeu
Le vezi pe dealuri triste si cuminte
Cum privesc lung în zare si ascultã
Poate-or veni acele vremuri sfinte !
PRINTUL DE LA OLT
Se-auzea un cer, se-auzea un vis
Si trecea prin lume „Printul de la Olt”
Si fugeau atomii mai departe-n ei
Pe-o câmpie tristã spre un fel de tot
Si-ncepea în lume, rosu sã lumine
El pierea în zarea ca o frunzã-n dungã
Se vedea prin trupu-i mortul care vine
Si la care odatã el avea s-ajungã
Si prin rosul lumii se pornea un vânt
Ca un fel de cântec straniu si sublim
Si vedeam atomii încoltind pe coaste
Si pe-un fel de munte focul ce-o sã fim
Si în zarea tristã a cancerului ros
Toga lui de purpuri se vedea albind
Si ca printr-o poartã pãtrunzând prin mortul
Tot venind spre lume si nu mai venind !
JUDECATA
Nu se mai iveste din tãrii judecata
Si toti se fac în tarã fi uitat de tot
Plinã de bube-i lumea mâncatã-ncet de viermii
Ce gem adânc în dealuri sãtui de nu mai pot
Iatã cã marea crimã în loc sã steargã vina
Ce din adânc de vremuri se-adunase mereu
Ea se adaugã tristã marii vini seculare
Sporind-o fãrã margini pânã la Dumnezeu
Putrezesc negre, Doamne, dealurile pe coaste
Muntii sunt hoituri triste duhnind pe orizont
Umblã prin sate viermii acoperind pãmântul
Ros e pân’-n mãduvã bãtrânul nostru Olt
Si iatã iar nemernic se mai gândeste-o vinã
În speranta cã totusi pedeapsa i-ar aduce
Se creste-un nou Bãlcescu pentru sacrificare
Si-n râsul omenirii este urcat pe cruce
Nu se aude-o soaptã cerul rãmâne-nchis
Zãrile încuiate totul parcã e-n veci
Bubuie viermii-n lume umblând cãlãri pe dealuri
Si creste-un fel de gheatã din pieile lor reci
Nu cumva stau sub ceruri si mã întreb mereu
Trece prin mine vântul ca cerul si ca dorul
Ne-am ucis însãsi sansa de-a fi eliberati
Asasinând nemernic însusi Judecãtorul ?
SI RÂD
Si râd dement în lume
si nu mã mai opresc
mã vor privi popoare
pe piscuri de Carpati
Si vor trecea prin secoli
popoarele la vale
încremenite straniu
cu ochii sus pe boltã
Si îsi vor face cruce
si ca niste statui
purtate pe o bandã
se vor duce prin timp
Cu fata-ncremenitã
întoarsã lung spre stâlpul
al cãrui râs nemernic
Bubuie pe Carpati
NE TREBUIA O CRUCE
Nu vedeti o fiintã pe dealuri
târându-si crucea imensã
arborele pe dealuri
carã cerul prin trunchiul lui
Fiecare popor trebuie în
luminã sã-si aibã crucea lui
astfel el nu este încã nãscut
si pierdut este în ceata istoriei
Brâncusi cioplea Coloana Infinitã
dar el încã nu se nãscuse
tot mesterea de mii de ani
ceva la luminã si la infinit
Poporul în genunchi pe coaste
asteaptã dupã orizont aparitia lui
el cântã pe partea cealãlaltã a lumii
în veci n-avea de gând sã vinã
Ne trebuia o cruce s-o purtãm
pe dealurile însorite ale Universului
vai si nu aveam nici un mort în neam
ce sã ne facem în istorie !
CE REGRETÃM ?
Nu ne venise-n minte
Fosforica idee
Ca o cascadã curge
Lumina peste creier
Nu trebuia cu pietre
Sa-l izgonim departe
Astãzi ne doare cerul
De vidul din fiintã
Noi trebuia în lanturi
Urcati pe-un fel de deal
Pe marea Europei
Sã-l arãtam multimii
SENS
mergem pe o câmpie albã si pe abis
si vorbim cu Tine în vis
vremea noastrã, Doamne, când mai vine
se sleieste cerul de Tine
de când asteptãm sub deal
a ruginit în noi orice mineral
si dealurile s-au zbârcit
si si-au dat drumul în zenit
mergem rupti si sfâsiati prin pustie
poate dincolo de zare sã fie
Doamne si de atâta drum
ni s-au fãcut sufletele scrum
o datã vom ajunge dincolo de zare
putinã luminã putin cer si putinã sare
de mii de ani mergem spre el necontenit
si el se retrage în infinit
parc-ar fi vânat si noi vânãtori
ne-am revoltat de mii de ori
când sã punem mâna pe el
ne-am trezit în mânã cu-n fier
când l-am vãzut la fatã
era de gheatã
când l-am vãzut în fundul lumii
avea chipul genunii
când s-a apropiat pe dealuri si pe afarã
era primãvarã
si-am strigat cât am putut de sus din coastã
Doamne, aceasta e tara noastrã !
si-apoi a pierit
în ceatã si-n argint
ce lume o fi aceasta în care
n-ai cer n-ai timp si n-ai zare ?
Înalte vino de acolo din viitor
si ia-ne de mânã usor
si du-ne în luminã în pustiu
sã nu mai fim sã nu mai fii sã nu mai fiu
sã ne mai rãtãcim prin pustie si prin timp
ai nimãnui fãrã chip
ni s-a urât, Doamne, si-am obosit
de atâta mers si negãsit
si de atâta cãutat
ne-am sãturat…
MÂINILE RIDICATE
Mâinile ridicate prin copilãria lumii
ca o candelã fata lui agãtatã de-un deal
la poalele ei un oras eretic arzând
într-un veac prea târziu ideal
Prin gura mãstii lui curge un fluviu
pe care aisberguri se vãd lucind în soare
si pe tãrmuri coborând un schelet de femeie
cu un crin în mânã râzând în gura mare !
TÃRÂNA CÃLÃILOR
E-n pãmântul Tãrii, Doamne,
O tãrânã care zbiarã
Pe care-o scuipã sãlbatic
Toatã tãrâna din tarã
Cum ar vrea tipând pãmântul
s-o arunce-n altã parte
cum ar vrea si ea sã plece
dar nimic nu se mai poate
Odihnesc cãlãii Tãrii
În biata tãrii tãrânã
Pe când osul lui stã, Doamne,
Singur în zare strãinã
N-o fi crezut cã nu-l vindem
De s-ar mai fi întors iarã
Sau nu-i mai avu loc crucea
De cãlãii lui în tarã ?
Sau i-a fost atât de silã
Cã în loc sã ne mai vadã
Si-a-ntors fata de la neamu-i
Si s-a s dus în lumea-ntreagã
N-are râu-n vaduri pietre
N-avu tara asta zei
Câti trecurã peste dânsa
De nemernici si misei
Din adânc de vremi si pânã
În tãriile albastre
Blestemati sã fi-ti de-apururi
Negurile mamii voastre !
Si pentru urmasii vostri
Ce-ar dori în veci sã vinã
Le strigãm din veac s-audã
Cã nu mai avem tãrânã !
INVENTAREA LUI
Nu cumva el Bãlcesu a fost trimis anume
Si intra în cetate un fel de cal troian
Eu l-am vãzut pe dealuri trist ca o schelãrie
Cum îl trãgeau popoare icnid prin subteran
Cãci cum putea poporul acesta sã mai meargã
Nepedespit prin veacuri de prea atâta vinã
Lumina chiar lumina nu mai intra în tarã
Mucegãiau si muntii de-atâta neluminã
Atâta lasitate ca un vãzduh duhnind
În care pãsãrile cad ca fulgerate
Si-atât de multã, Doamne, într-un popor pitic
Atâta urã egoism si lasitate !
Si râurile negre de sânge vinovat
Dealurile buboase de scârbã îmbãlatã
Totul tipa în tarã dupã iluminare
Si se rugau lui Dumnezeu de judecatã
Unde mai sunt în crânguri satele vãruite
Numai tãndãri de oase lucind prin hududoaie
Nu se mai vãd pe-afarã cei ce mai trãiesc încã
Turlele de biserici pe zãri par mari buboaie
Câmpia însãsi, Doamne, e cancerul întins
Si tot vãzduhul negru e-o mare de puroi
Si zarea-ntunecatã stând ca o poartã-nchisã
În calea oricei raze a vremurilor noi
Si pentru cã nimeni nu stia care-i vina
Ea trebuia creatã imensã clarã vie
Dar cum numai pustiul se-ntinde-n jurul nostru
Numai de-aici din tarã ea mai putea sã vie
Si-atunci ei nãscocirã un fel de suflet sumbru
Un vânt ce din adâncuri bãtând i-ar lua pe sus
Ceva ce i-ar distruge insinuat în toate
Cãruia moartea lumii nu i-ar fi chiar de-ajuns
Si luarã din multime copilul cel mai pur
Si-l trecurã prin vaduri îl trecurã prin piatrã
Si dãltuind statuia puserã-ntrânsa lumea
Sã parã si mai odiosi la judecatã
Si cum vedeau în minte spectacolul sublim
Ca pe cea mai înaltã a lumii sãrbãtoare
Cum îsi ucid profetul ca ultimele fiare
Purtând de-acum în lume chiar vina cea mai mare
Ei sunt de-acum barbarii, iudele acestei lumi
Cine i-ar ierta oare cã si-au ucis profetul
Cel care avea lumii întregi sã-i dea un sens
S-o ducã sus pe piscuri si-ceruri cu încetul
Se vedeau în apusul tomnatic cancerosi
Cum exultã pe dealuri dãntuind pãgâni
Eliberati de chinul de-a nu avea vreo vinã
Ei ce mâncau de veacuri cu bubele pe mâini
Putea sã vinã acum cineva sã-i ucidã
Cineva de flãcãri cineva de fier
Sã-i judece o datã ca sã se simtã apoi
În vecii vecilor curati sub cer
Sã meargã pe sub boltile înalte
Usori ca fulgii si curati si demni
Sã creascã holdele zbierând sub lunã
Si fii lor sã meargã mândri si tari prin vremi
Plaiurile buboase sã fie plaiuri line
Izvoarele sã plângã atât de clar sub noi
Sã fie-un fel de imn cuprinzând lumea
Pierzând-o în tãrii si-n timpuri noi !
RITUAL DE JERTFÃ
Cum stãteau pietrele sub cer
Pe coastele acestei lumi
Din vecii nimeni nu venise
Si ele tot mai asteptau
Si începea un fel de dor
Sã-ngroape crunt aceastã tarã
Si se-nãlta adânc din pietre
Un urlet rosu ascutit
Un apus negru mohorât
Curgea pe lucruri si pe sate
Pe pãsãrile care-n haos
Se surupau dezagregate
Materia curgea pe sânge
Oasele îi crãpau tipând
Ca la-nceput în elemente
Cãzând în haos rând pe rând
Si începea un fel de ceatã
Ce-nchega lumea si-o ducea
Un fel de mânã din adâncuri
Purtând o rosie lalea
Se-adunau pietrele în ziduri
Si coastele intrau în dealuri
Si pãsãrile în vãzduh
Si lumile în idealuri
Si se-nãlta un fel de Dom
Pe acest spatiu carpatin
Un fel de muzicã de schele
De rãsãrit si plai divin
Si Domul dispãrea-n apus
Si apãrea pe alte mãri
O pasãre-notând nemernic
În disperatele ninsori
Si acea umbrã visinie
De linii care fulgera
Trecea încet si lin pe dealuri
Purtând o stranie lalea
Si-aluneca si-aluneca
Si se vedea un fel de poartã
Cum se deschide Domul scitic
Si cum se culcã-n lespezi moartã
Si zidurile cum se-adunã
Si se înaltã tremurând
Un fel de cer oglindind lumea
Adâncul cel mai din adânc
La baza cerului ca-n zidul
De sticlã al unei mãnãstiri
Se vedea trupul ei zidit
Din linii si din scânteiri
Si cosmosul cum se luminã
Si apele se limpezesc
Si-apare Domul de luminã
Si prundul lumii românesc
Si schelele acestei lumi
Apãreau vesnice si prinse
De bolti înalte si adâncuri
Si de câmpiile antice
Imnuiau plaiurile-n cer
Tara-n luminã ca un templu
Vizionar din temelii
O sui prin timpuri si-o contemplu !
TUDOR
Tudore, tãrâna ta
Stãtea-n aer si cânta
Clãntãnea din dinti lumea
Si venea un cal pe zare
Cu un munte în spinare
Trecea muntele trecea
Si tãrâna ta stãtea
Tot în ceruri si cânta
IDEEA
Bãlcescu este forma dintre apus si tarã
Ea e însãsi ideea dintr-o lume strãinã
Si când apusul trece prin fata lumii noastre
Umbra lui se vede pe dealuri de luminã
Nouã doar ni se pare cã a trecut prin veacuri
a fost un fel de umbrã o copie anume
si când un nou Bãlcescu se duce dintre noi
a mai trecut o datã Apusul peste lume !
MOLDOVA !
Mai mult mireasmã si mai mult cântare
Zãvoaie antice si rãcoroase
Pe lume a Moldovã cum miroase
Rãmâi o clipã ca trãsnit pe zare
Cum este sufletul adânc în trup
Atâta pace si atâta milã
Ca barza în apus pe o colinã
Parcã din bolta neamului mã rup
Plutirii noastre ea îi este mare
Si stâlp crescând din Tara Româneascã
Ea steag în vânturi este sã pluteascã
Ideea bucuriei când te doare !
O, NEAMUL MEU ATÂT DE CÃLCAT ÎN PICIOARE !
O, neamul meu atât de cãlcat în picioare
Jefuit, hãcuit si scuipat de toti,
Tras de Dumnezeu pe gigantice roti
Tu n-auzi cum adâncul lumii te doare ?
De ce te lasi neamul meu scuipat, umilit ?
Se întorc strãmosii nostri în morminte.
De-atâta rusine se-negresc bisericile sfinte
Cristos în cer se lasã din nou rãstignit
Pânã când neamul meu sã mai suporti
Pe tine nu te doare, nu ti-a rusine ?
E trist, e dureros si nu e bine,
Neamul meu scuipat si cãlcat în picioare
SI DE-O FI SÃ FIE
Si de-o fi
Sã fim
În veci
Or sta
Dealurile
Reci
Si câmpiile
Pierdute
Munte
Singur
Lângã munte
Grãunte
Lângã
Grãunte
Si izvor
Lângã
Izvor
Gând cu
Gând
Si dor
Cu dor
Si pustiu
Lângã
Pustiu
Mort cu
Mort
Si viu
Cu viu
Si-or veni
Rându
De-arându
Stihiile
Prãpãdindu
Potoape
Dupã
Potoape
Foc si
Apã
Dupã ape
Si-or fi
Ca si cum
N-au fost
Nici unele
Fãrã rost
Muntii
Cu izvoarele
Stelele cu
Soarele
Câmpia cu
Vesnicia
Marea cu
Nemernicia
Cerul
Singur
Cu tãria
Piscurile cu
Mândria
Si de-o fi
Sã fim
În veci
Toate-or
Sta la
Fel de
Reci
Infinite
Si
Întregi !
Ciclu din volumul. „BÃLCESCU FUTURAND”
|
Stefan Dumitrescu 5/21/2013 |
Contact: |
|
|
