Vocea lui Bălcescu
CINE-SI BATE JOC DE NEAMURI !
(Blestem)
Blestemat să fie, mamă
Cine-si bate joc de neamuri
Pielea să-i ajungă hamuri
Numele în veci sudalmă !
O privată fie-i teasta
Celui care-si bate joc
De patrii fără noroc
Cât va tine lumea asta !
Si în veci de veci să fie
Blestemati aceia care
Tara-mi calcă în picioare
Ajungă-le neamul piftie !
Doamne, urlu, plâng si strig
Fie-ti milă de popoară
Prea e soarta lor amară,
Si-n istorie e frig !
VOCEA LUI BALCESCU
Eu voi fi dorul vostru peste nemărginiri !
CE SE ÎNTÂMPLĂ, TARA MEA, CU NOI ?
Ce se întâmplă tara mea cu noi ?
Ce se întâmplă neamul meu cu Tine ?
Ne-am prăbusit la pământ în noroi,
Agonizăm si nu ne este bine !
Nimic nu merge-n tara asta tristă,
Pluteste-asupra noastră un blestem
Lumina însăsi este otrăvită,
Copiii-n pântece se zbat si gem !
Ce se întâmplă Tara mea cu noi ?
Muntii Carpati pleznesc adânc si crapă,
Izvoarele pe gură scot puroi,
Si tara toată a devenit o groapă !
Doamne, fie-Ti milă de neamul acesta !
Ticălosit si cel mai păcătos,
El nestiind acum îsi duce crucea,
Căci răstignit fii-va cum Christos !
Ce se întâmplă Tara mea cu noi ?
Ce se întâmplă neamul meu cu tine ?
Ne-am prăbusit la pământ în noroi,
Agonizăm si nu ne este bine !
ACEL MARE BĂRBAT
Tot repetăm întruna sus si tare
Că în istorie am fi avut
Bărbati de seamă care ne-au tinut
De mai putem fi azi popor sub soare
Si e un adevăr în ce se spune,
Dar tot atât de mult e-adevărat
Că ne-a lipsit acel Suprem Bărbat,
Să ne fi dus pe-a vremurilor culme !
Se va vedea aceasta mai târziu
Acum ne bucurăm doar de succese
Tăcut destinul calea lumii tese.
Eu plâng acel Bărbat. Ca si un fiu !
BĂLCESCU
(doina)
Nici noi nu suntem de tot
Si nici Oltul nu e Olt
Si nici vântul nu e vânt
Nici mormântul de pământ
Nici fata nu ne e fată
În astă vale si viată
Nici lumina e lumină
Cât sângele lui se varsă
Într-altă mare străină
Si nici setea nu e sete
Nici verdele nu e verde
Si nimic n-o sa rămână
Nici tărâna din tărâna
S-o tii ca un dor în mână
Pe mormânt să ti se pună
Si nici gerul nu e ger
Cât oasele-i înfloresc
Si se scutură si pier
Într-altă tară si-n alt cer
Sa dea Dumnezeu să dea
Să ne sece Dunărea
Si Marea Neagră să fie
Un scuipat si o piftie
Puturoasă si bătrâna
Si muntii Carpati tărână
De-aruncat în patru vânturi
Nici de pus pe patru scânduri
Nici tu om ca să te bucuri
Nici tu suflet să iubesti
De-om mai fi asa haini
Cu cei ce vor fi Bălcesti
În veacurile ce vin !
PATRIILE PRIVIND PRIN TIMP
Ce dor le-o fi patriilor de verzile coline
Le vezi pe glob pierdute si cuminte
Cum privesc lung în zare si ascultă
Poate-or veni acele vremuri sfinte
Că dinspre partea sefilor de state
Si-a indivizilor care mereu se-ngrasă
De-ar putea veacu acesta să pleznească
Cea mai penibilă a timpului cocoasă
Ce dor le e patriilor de vremile antice
Nu le vedeti în zare cum palide devin
Cum încet se usucă si cum a fi în vremuri
Chiar tări cuminti si blânde este un mare chin
De multe ori la tărmul câmpiei române
Mă-ntreb cum e posibil într-o lume grotească
Să mai fie o tară capitalistă-n timp
Si să nu se revolte să nu înnebunească ?
Le este dor asemenea unor berze pe dealuri
De la-nceputul lumii flămânde si străine
Cu ciocurile-ntinse departe-n universul
Din care viitorul li se pare că vine
Ce dor le-o fi patriilor de Dumnezeu
Le vezi pe dealuri triste si cuminte
Cum privesc lung în zare si ascultă
Poate-or veni acele vremuri sfinte !
PRINTUL DE LA OLT
Se-auzea un cer, se-auzea un vis
Si trecea prin lume „Printul de la Olt”
Si fugeau atomii mai departe-n ei
Pe-o câmpie tristă spre un fel de tot
Si-ncepea în lume, rosu să lumine
El pierea în zarea ca o frunză-n dungă
Se vedea prin trupu-i mortul care vine
Si la care odată el avea s-ajungă
Si prin rosul lumii se pornea un vânt
Ca un fel de cântec straniu si sublim
Si vedeam atomii încoltind pe coaste
Si pe-un fel de munte focul ce-o să fim
Si în zarea tristă a cancerului ros
Toga lui de purpuri se vedea albind
Si ca printr-o poartă pătrunzând prin mortul
Tot venind spre lume si nu mai venind !
JUDECATA
Nu se mai iveste din tării judecata
Si toti se fac în tară fi uitat de tot
Plină de bube-i lumea mâncată-ncet de viermii
Ce gem adânc în dealuri sătui de nu mai pot
Iată că marea crimă în loc să steargă vina
Ce din adânc de vremuri se-adunase mereu
Ea se adaugă tristă marii vini seculare
Sporind-o fără margini până la Dumnezeu
Putrezesc negre, Doamne, dealurile pe coaste
Muntii sunt hoituri triste duhnind pe orizont
Umblă prin sate viermii acoperind pământul
Ros e pân’-n măduvă bătrânul nostru Olt
Si iată iar nemernic se mai gândeste-o vină
În speranta că totusi pedeapsa i-ar aduce
Se creste-un nou Bălcescu pentru sacrificare
Si-n râsul omenirii este urcat pe cruce
Nu se aude-o soaptă cerul rămâne-nchis
Zările încuiate totul parcă e-n veci
Bubuie viermii-n lume umblând călări pe dealuri
Si creste-un fel de gheată din pieile lor reci
Nu cumva stau sub ceruri si mă întreb mereu
Trece prin mine vântul ca cerul si ca dorul
Ne-am ucis însăsi sansa de-a fi eliberati
Asasinând nemernic însusi Judecătorul ?
SI RÂD
Si râd dement în lume
si nu mă mai opresc
mă vor privi popoare
pe piscuri de Carpati
Si vor trecea prin secoli
popoarele la vale
încremenite straniu
cu ochii sus pe boltă
Si îsi vor face cruce
si ca niste statui
purtate pe o bandă
se vor duce prin timp
Cu fata-ncremenită
întoarsă lung spre stâlpul
al cărui râs nemernic
Bubuie pe Carpati
NE TREBUIA O CRUCE
Nu vedeti o fiintă pe dealuri
târându-si crucea imensă
arborele pe dealuri
cară cerul prin trunchiul lui
Fiecare popor trebuie în
lumină să-si aibă crucea lui
astfel el nu este încă născut
si pierdut este în ceata istoriei
Brâncusi cioplea Coloana Infinită
dar el încă nu se născuse
tot mesterea de mii de ani
ceva la lumină si la infinit
Poporul în genunchi pe coaste
asteaptă după orizont aparitia lui
el cântă pe partea cealălaltă a lumii
în veci n-avea de gând să vină
Ne trebuia o cruce s-o purtăm
pe dealurile însorite ale Universului
vai si nu aveam nici un mort în neam
ce să ne facem în istorie !
CE REGRETĂM ?
Nu ne venise-n minte
Fosforica idee
Ca o cascadă curge
Lumina peste creier
Nu trebuia cu pietre
Sa-l izgonim departe
Astăzi ne doare cerul
De vidul din fiintă
Noi trebuia în lanturi
Urcati pe-un fel de deal
Pe marea Europei
Să-l arătam multimii
SENS
mergem pe o câmpie albă si pe abis
si vorbim cu Tine în vis
vremea noastră, Doamne, când mai vine
se sleieste cerul de Tine
de când asteptăm sub deal
a ruginit în noi orice mineral
si dealurile s-au zbârcit
si si-au dat drumul în zenit
mergem rupti si sfâsiati prin pustie
poate dincolo de zare să fie
Doamne si de atâta drum
ni s-au făcut sufletele scrum
o dată vom ajunge dincolo de zare
putină lumină putin cer si putină sare
de mii de ani mergem spre el necontenit
si el se retrage în infinit
parc-ar fi vânat si noi vânători
ne-am revoltat de mii de ori
când să punem mâna pe el
ne-am trezit în mână cu-n fier
când l-am văzut la fată
era de gheată
când l-am văzut în fundul lumii
avea chipul genunii
când s-a apropiat pe dealuri si pe afară
era primăvară
si-am strigat cât am putut de sus din coastă
Doamne, aceasta e tara noastră !
si-apoi a pierit
în ceată si-n argint
ce lume o fi aceasta în care
n-ai cer n-ai timp si n-ai zare ?
Înalte vino de acolo din viitor
si ia-ne de mână usor
si du-ne în lumină în pustiu
să nu mai fim să nu mai fii să nu mai fiu
să ne mai rătăcim prin pustie si prin timp
ai nimănui fără chip
ni s-a urât, Doamne, si-am obosit
de atâta mers si negăsit
si de atâta căutat
ne-am săturat…
MÂINILE RIDICATE
Mâinile ridicate prin copilăria lumii
ca o candelă fata lui agătată de-un deal
la poalele ei un oras eretic arzând
într-un veac prea târziu ideal
Prin gura măstii lui curge un fluviu
pe care aisberguri se văd lucind în soare
si pe tărmuri coborând un schelet de femeie
cu un crin în mână râzând în gura mare !
TĂRÂNA CĂLĂILOR
E-n pământul Tării, Doamne,
O tărână care zbiară
Pe care-o scuipă sălbatic
Toată tărâna din tară
Cum ar vrea tipând pământul
s-o arunce-n altă parte
cum ar vrea si ea să plece
dar nimic nu se mai poate
Odihnesc călăii Tării
În biata tării tărână
Pe când osul lui stă, Doamne,
Singur în zare străină
N-o fi crezut că nu-l vindem
De s-ar mai fi întors iară
Sau nu-i mai avu loc crucea
De călăii lui în tară ?
Sau i-a fost atât de silă
Că în loc să ne mai vadă
Si-a-ntors fata de la neamu-i
Si s-a s dus în lumea-ntreagă
N-are râu-n vaduri pietre
N-avu tara asta zei
Câti trecură peste dânsa
De nemernici si misei
Din adânc de vremi si până
În tăriile albastre
Blestemati să fi-ti de-apururi
Negurile mamii voastre !
Si pentru urmasii vostri
Ce-ar dori în veci să vină
Le strigăm din veac s-audă
Că nu mai avem tărână !
INVENTAREA LUI
Nu cumva el Bălcesu a fost trimis anume
Si intra în cetate un fel de cal troian
Eu l-am văzut pe dealuri trist ca o schelărie
Cum îl trăgeau popoare icnid prin subteran
Căci cum putea poporul acesta să mai meargă
Nepedespit prin veacuri de prea atâta vină
Lumina chiar lumina nu mai intra în tară
Mucegăiau si muntii de-atâta nelumină
Atâta lasitate ca un văzduh duhnind
În care păsările cad ca fulgerate
Si-atât de multă, Doamne, într-un popor pitic
Atâta ură egoism si lasitate !
Si râurile negre de sânge vinovat
Dealurile buboase de scârbă îmbălată
Totul tipa în tară după iluminare
Si se rugau lui Dumnezeu de judecată
Unde mai sunt în crânguri satele văruite
Numai tăndări de oase lucind prin hududoaie
Nu se mai văd pe-afară cei ce mai trăiesc încă
Turlele de biserici pe zări par mari buboaie
Câmpia însăsi, Doamne, e cancerul întins
Si tot văzduhul negru e-o mare de puroi
Si zarea-ntunecată stând ca o poartă-nchisă
În calea oricei raze a vremurilor noi
Si pentru că nimeni nu stia care-i vina
Ea trebuia creată imensă clară vie
Dar cum numai pustiul se-ntinde-n jurul nostru
Numai de-aici din tară ea mai putea să vie
Si-atunci ei născociră un fel de suflet sumbru
Un vânt ce din adâncuri bătând i-ar lua pe sus
Ceva ce i-ar distruge insinuat în toate
Căruia moartea lumii nu i-ar fi chiar de-ajuns
Si luară din multime copilul cel mai pur
Si-l trecură prin vaduri îl trecură prin piatră
Si dăltuind statuia puseră-ntrânsa lumea
Să pară si mai odiosi la judecată
Si cum vedeau în minte spectacolul sublim
Ca pe cea mai înaltă a lumii sărbătoare
Cum îsi ucid profetul ca ultimele fiare
Purtând de-acum în lume chiar vina cea mai mare
Ei sunt de-acum barbarii, iudele acestei lumi
Cine i-ar ierta oare că si-au ucis profetul
Cel care avea lumii întregi să-i dea un sens
S-o ducă sus pe piscuri si-ceruri cu încetul
Se vedeau în apusul tomnatic cancerosi
Cum exultă pe dealuri dăntuind păgâni
Eliberati de chinul de-a nu avea vreo vină
Ei ce mâncau de veacuri cu bubele pe mâini
Putea să vină acum cineva să-i ucidă
Cineva de flăcări cineva de fier
Să-i judece o dată ca să se simtă apoi
În vecii vecilor curati sub cer
Să meargă pe sub boltile înalte
Usori ca fulgii si curati si demni
Să crească holdele zbierând sub lună
Si fii lor să meargă mândri si tari prin vremi
Plaiurile buboase să fie plaiuri line
Izvoarele să plângă atât de clar sub noi
Să fie-un fel de imn cuprinzând lumea
Pierzând-o în tării si-n timpuri noi !
RITUAL DE JERTFĂ
Cum stăteau pietrele sub cer
Pe coastele acestei lumi
Din vecii nimeni nu venise
Si ele tot mai asteptau
Si începea un fel de dor
Să-ngroape crunt această tară
Si se-nălta adânc din pietre
Un urlet rosu ascutit
Un apus negru mohorât
Curgea pe lucruri si pe sate
Pe păsările care-n haos
Se surupau dezagregate
Materia curgea pe sânge
Oasele îi crăpau tipând
Ca la-nceput în elemente
Căzând în haos rând pe rând
Si începea un fel de ceată
Ce-nchega lumea si-o ducea
Un fel de mână din adâncuri
Purtând o rosie lalea
Se-adunau pietrele în ziduri
Si coastele intrau în dealuri
Si păsările în văzduh
Si lumile în idealuri
Si se-nălta un fel de Dom
Pe acest spatiu carpatin
Un fel de muzică de schele
De răsărit si plai divin
Si Domul dispărea-n apus
Si apărea pe alte mări
O pasăre-notând nemernic
În disperatele ninsori
Si acea umbră visinie
De linii care fulgera
Trecea încet si lin pe dealuri
Purtând o stranie lalea
Si-aluneca si-aluneca
Si se vedea un fel de poartă
Cum se deschide Domul scitic
Si cum se culcă-n lespezi moartă
Si zidurile cum se-adună
Si se înaltă tremurând
Un fel de cer oglindind lumea
Adâncul cel mai din adânc
La baza cerului ca-n zidul
De sticlă al unei mănăstiri
Se vedea trupul ei zidit
Din linii si din scânteiri
Si cosmosul cum se lumină
Si apele se limpezesc
Si-apare Domul de lumină
Si prundul lumii românesc
Si schelele acestei lumi
Apăreau vesnice si prinse
De bolti înalte si adâncuri
Si de câmpiile antice
Imnuiau plaiurile-n cer
Tara-n lumină ca un templu
Vizionar din temelii
O sui prin timpuri si-o contemplu !
TUDOR
Tudore, tărâna ta
Stătea-n aer si cânta
Clăntănea din dinti lumea
Si venea un cal pe zare
Cu un munte în spinare
Trecea muntele trecea
Si tărâna ta stătea
Tot în ceruri si cânta
IDEEA
Bălcescu este forma dintre apus si tară
Ea e însăsi ideea dintr-o lume străină
Si când apusul trece prin fata lumii noastre
Umbra lui se vede pe dealuri de lumină
Nouă doar ni se pare că a trecut prin veacuri
a fost un fel de umbră o copie anume
si când un nou Bălcescu se duce dintre noi
a mai trecut o dată Apusul peste lume !
MOLDOVA !
Mai mult mireasmă si mai mult cântare
Zăvoaie antice si răcoroase
Pe lume a Moldovă cum miroase
Rămâi o clipă ca trăsnit pe zare
Cum este sufletul adânc în trup
Atâta pace si atâta milă
Ca barza în apus pe o colină
Parcă din bolta neamului mă rup
Plutirii noastre ea îi este mare
Si stâlp crescând din Tara Românească
Ea steag în vânturi este să plutească
Ideea bucuriei când te doare !
O, NEAMUL MEU ATÂT DE CĂLCAT ÎN PICIOARE !
O, neamul meu atât de călcat în picioare
Jefuit, hăcuit si scuipat de toti,
Tras de Dumnezeu pe gigantice roti
Tu n-auzi cum adâncul lumii te doare ?
De ce te lasi neamul meu scuipat, umilit ?
Se întorc strămosii nostri în morminte.
De-atâta rusine se-negresc bisericile sfinte
Cristos în cer se lasă din nou răstignit
Până când neamul meu să mai suporti
Pe tine nu te doare, nu ti-a rusine ?
E trist, e dureros si nu e bine,
Neamul meu scuipat si călcat în picioare
SI DE-O FI SĂ FIE
Si de-o fi
Să fim
În veci
Or sta
Dealurile
Reci
Si câmpiile
Pierdute
Munte
Singur
Lângă munte
Grăunte
Lângă
Grăunte
Si izvor
Lângă
Izvor
Gând cu
Gând
Si dor
Cu dor
Si pustiu
Lângă
Pustiu
Mort cu
Mort
Si viu
Cu viu
Si-or veni
Rându
De-arându
Stihiile
Prăpădindu
Potoape
După
Potoape
Foc si
Apă
După ape
Si-or fi
Ca si cum
N-au fost
Nici unele
Fără rost
Muntii
Cu izvoarele
Stelele cu
Soarele
Câmpia cu
Vesnicia
Marea cu
Nemernicia
Cerul
Singur
Cu tăria
Piscurile cu
Mândria
Si de-o fi
Să fim
În veci
Toate-or
Sta la
Fel de
Reci
Infinite
Si
Întregi !
Ciclu din volumul. „BĂLCESCU FUTURAND”
|
Stefan Dumitrescu 5/21/2013 |
Contact: |
|
|
